În fiecare dintre noi…

… există un copil care s-ar putea înveseli, dacă l-am lăsa, de micile bucurii obişnuite care dau culoare şi savoare vieţii. Dar noi – nu şi nu! Îl pocnim peste botic şi-l lăsăm să se manifeste doar atunci cînd ne permitem să fim confuzi între real şi imaginar sub aripa lui Bachus. Or, noi lăsăm în cele vînturi sentimentul de responsabilitate, cel pe care nici măcar copiii nu-i îngăduit să-l abandoneze pe măsură ce înţeleg. Aşa se face că am uitat bucuria, entuziasmul neostenit, candoarea, zburdălnicia şi mai ales rîsul şi surîsul cel adevărat.
… există un adolescent care trăieşte, dacă l-am lăsa, în acel timp mirific al vîrstei de foc şi de vis, în care nu ne este jenă să admirăm şi să ne umilim, de fapt singurul timp în care sîntem ahtiaţi să învăţăm ceva. Dar noi – nu şi nu! Îl pocnim peste bot şi-l burduşim de plezne, complexe de superioritate sau de inferioritate, de constrîngeri felurite izvorîte din obiceiuri stupide şi vetuste, de prejudecăţi şi mentalităţi anapoda. Cui îi pasă ce zice Psihologia de ultimă oră, Neurologia de azi şi Psihocibernetica cea nouă? Or, nici măcar nu se cunosc la scară mare aceste lucruri formidabile care ar aduce atît de multe lucruri benefice acestei omeniri îmbătrînite, mai ales în Europa. Aşa se face că am uitat să iubim cu fior, cu fervoare, cu ethos şi pathos, cu frumuseţea sclipirii, sîntem prinşi în hora nebună a urii, facem sex şi nu dragoste, sîntem setaţi pe negativ, pe urît şi pe periculos, căci ne-au învăţat televiziunile cele hăbăuce, că doar „extraordinarul – senzaţionalul şi formidabilul” contează! Şi care-s acestea? Tot ce sare peste normal, peste frumos şi peste omenescul superior, desigur!

… există un matur care nu este în absolut nici înger, nici fiară, dar vorba lui Blaise Pascal, nenorocirea este că atunci cînd vrea să pară înger este fiară. Şi ăsta-i nărav vechi! De fapt, sîntem un amalgam: depozitar al Adevărului, dar şi peste o nătîngă şi mare incertitudine, un ocean de infatuare, o împletitură de minciuni şi adevăruri, mai mult minciuni şi mai deloc adevăruri. Oricît ne-au studiat savanţii şi filosofii, omul rămîne tot o enigmă! Sigur, nu vrem să-l acceptăm pe Shakespeare cînd ne-a zis drept în faţă că nu sîntem decît nişte bieţi măscărici ai firii, dar putem măcar în solitudine să ne gîndim la asta. Dar noi – nu şi nu! Aşa se face că uităm aproape tot timpul că sîntem, totuşi, … regii creaţiei! Omul – regele creaţiei prin puterea sa de a distruge! El nu poate crea decît în dauna creaţiunii … Am făcut vreodată altfel?

… există un bătrîn, o fiinţă pe care timpul a cruţat-o, căci, nu-i aşa, se moare la orice vîrstă. O experienţă – două – trei – o sută, ar trebui să confere înţelepciune. Poate şi analiza responsabilă a erorilor. Poate şi puţină prudenţă. Poate şi o estimare corectă a riscurilor – şanselor, a costurilor, a tuturor factorilor implicaţi. Poate şi asumarea proverbelor care ne sfătuiesc să nu ne azvîrlim cu capul în perete şi nici măcar cu nuca. Şi nici să alergăm după cîini cu covrigi în coadă. Dar noi – nu şi nu! Şi-apoi ne miorlăim, ne complexăm, ne jeluim, ne speriem, ne retragem, ne blestemăm soarta! De aceea poţi fi bătrîn la orice vîrstă şi tînăr – la fel.
… „există în fiecare din noi un papă” – spunea Lucian Blaga, ilustrînd prin metafora superbă că fiecare din noi se crede centrul lumii, cel mai important şi cel mai nemaipomenit! Şi poate nici nu-i chiar întru totul greşit, deşi mult exagerat, dar oricum fiecare dintre noi este un unicat, o creaţie a Lui, care a venit pe lume.

… există un şmecheraş, mai mare sau mai mic, uriaş sau liliputan, care vrea să-ţi arate ţie sau „ălora” sau societăţii mici sau mari cît sînt ei de „tari în parcare”, deşi se ştie de milenii, că pînă la urmă şmecherii cad răpuşi! De obicei de alţi şmecheri şi mai şi! Dar noi – nu şi nu! Dacă nu putem înşela măcar un copilaş neajutorat sau o bătrînică şchioapă, oarbă şi surdă, nu ne simţim bine! Iar mai nou, gradul de şmechereală a crescut exponenţial, asta e! Înger! Fiecare om are un har, dar să aibă norocul să şi-l descopere, să şi-l recunoască şi să şi-l cultive. Nu degeaba, sub hipnoză, omul poate face te miri ce lucruri splendide: să deseneze, să picteze, să cînte etc., etc. De ce n-o face în mod obişnuit? Fiindcă barierele puse de conştient, prin presiunile educaţiei proaste – cutumelor – mentalităţilor – prejudecăţilor – timidităţii şi fricii de a te face de ruşine – de a nu reuşi sau de a fi criticat sînt foarte, foarte mari! Dar noi – nu şi nu! Nu vrem să acceptăm aceste adevăruri ştiinţifice de ultimă oră, demonstrate 100%, ci preferăm gîndirea veche, opresivă, limitativă, fără deschidere, vai nouă!

… există un iubitor de umor, care se ştie amuza şi-i place enorm asta. Chiar şi în omul cel mai posac, mai acrit şi mai ciufut, mai ars de greutăţile şi necazurile vieţii, căci aşa e alcătuirea. Am văzut asta de la copilul mic la adolescentul cel mai rebel, la oamenii cei mai încrîncenaţi şi mai posomorîţi, la academicieni sau la moţii din creier de munte! Umorul este o componentă a alcătuirii noastre, căci el descarcă tensiuni, stresuri, griji, poveri, urîţenii, amuză şi încarcă cu optimism, cu încredere în sine, în oameni, în ziua de mîine, cu putere, căci este foarte energizant, deblocînd energiile latente. Te face mai încrezător în viaţă, mai senin şi mai plin de speranţă, ceea ce-i mare lucru!

… există un cîrcotaş mic sau, mă rog, mai mare, care nu rezistă să trăncănească, să comenteze şi să tot comenteze, desigur după cum îl taie capul! Cu cît e mai ipocrit, cu atît e cîrcotaş mai mare, mai deghizat şi mai periculos. Ştim bine lecţia din Istorie, din Literatură şi din Artă, de Filosofie nici nu mai vorbesc! Dar, noi – nu şi nu! O ţinem pe lîngă, căci încă n-am reuşit să distrugem patternul păgubos.
… există un om bun, mă rog, sau care ar putea fi bun, căci fiecare din noi are Sclipirea. Dar noi – nu şi nu!
Stela-Maria Ivaneş