Ilarion Voinea: “Sculptura este iubita care nu m-a părăsit niciodată”

În atelierul său încărcat de statui, unele în bronz, altele în lemn, piatră sau ceramică, printre machete în gips sau proiecte abia schiţate pe hîrtie, sculptorul Ilarion Voinea face planuri pentru realizarea unor noi noi lucrări monumentale în Cluj-Napoca.

  – Ultima lucrare pe care ai vernisat-o este bustul omului politic Alexandru Vaida-Voievod. Cîte lucrări monumentale de for public ai realizat pînă acum?

– Asta chiar nu ştiu cu precizie. Oricum, sînt peste 50, dacă le luăm în calcul şi pe cele din străinătate. Bustul lui Alexandru Vaida-Voievod, plasat pe latura vestică a Teatrului Naţional, este o variantă a aceleiaşi lucrări, amplasată la şcoala cu acelaşi nume, din cartierul Mărăşti. Modificări esenţiale faţă de acea lucrare nu sînt, doar soclul a trebuit adaptat geometriei spaţiului de la Teatru. Realizarea bustului a fost o iniţiativă privată a scriitorului Mircea Vaida – nepotul marelui om politic, el acoperind în întregime costurile lucrării. Iniţial, în acel loc exista o lucrare mică, de interior, care nu “trăia” în acel spaţiu, pentru că nici nu era destinată acelui scop. Vechea lucrare, realizată de Corneliu Medrea, va fi donată Parlamentului României.

– Ce lucrări ai în pregătire?

– În primul rînd un bust al compozitorului Sigismund Toduţă, care va fi amplasat în Parcul Mare din Cluj-Napoca, în locul bustului care a fost furat în urmă cu cîţiva ani. Lucrarea se va încadra în coordonatele monumentalului, şi ca dimensiune, şi ca tratare a formei. Bustul trebuia finalizat pînă în mai, dar, deocamdată, lucrurile stagnează datorită formalităţilor birocratice, care sînt total independente de mine.

O altă lucrare, la care ţin foarte mult, este statuia doctorului Mircea Luca, fostul căpitan al echipei “U” Cluj, care va fi amplasată la intrarea principală a stadionului “Cluj Arena“. Deocamdată, lucrarea este în fază de machetă, urmează să stabilesc dimensiunile finale ale statuii şi soclului, în funcţie de volumetria arhitecturii existente, care condiţionează atît proporţia, cît şi amplasarea lucrării. M-am oprit la o atitudine spaţială, în care nu dinamica formelor, ci tensiunea lor interioară vor decide mesajul plastic. Va sta cu ambele picioare pe pămînt, cu mingea la piciorul drept, dominînd cu privirea terenul, ferm ca un stîlp al apărării şi clarvăzător ca un conducător de joc. Din punctul meu de vedere chiar este nevoie de o asemenea statuie, mai ales că Mircea Luca este un simbol al echipei care a intrat în istorie prin gestul retragerii la Sibiu, în timpul ocupaţiei hortyste. Ideea realizării monumentului vine dinspre un grup de vechi suporteri ai lui “U”, în frunte cu istoricul Gheorghe Bodea, care mi-a şi pus la dispoziţie primele materiale documentare. În mare măsură, prietenia cu el m-a determinat să mă implic în acest proiect.

Un alt proiect, unul de mare anvergură, este “Monumetul Eroilor Aerului, in memoriam Smaranda Brăescu”. Poate nu este inutil să amintim că Smaranda Brăescu a fost o eroină a aerului, o campioană de talie internaţională, care, în perioada interbelică, a deţinut recordul absolut la săritura cu paraşuta. Puţină lume mai ştie că, datorită faptului că a luptat efectiv pe front, în “Brigăzile albe”, contra armatei sovietice, în perioada comunistă ea a fost mereu urmărită, trebuind să se refugieze la Cluj, unde s-a ascuns sub un nume fals, Maria Popescu, într-o mănăstire de maici, unde a şi murit. Revenind la monument, acesta este un ansamblu arhitectural – sculptural – ambiental, format dintr-un amplasament din piatră, dominat de o figură alegorică, puternic stilizată, din care se desprinde chipul Smarandei Brăescu. Ansamblul este completat de trei panouri mari, semicirculare, pe care vor fi trecute numele tuturor eroilor aerului şi însemne militare. Proiectul este demarat, a trecut chiar de primele etape legate de amplasare şi de certificatul de urbanism, iar acum aştept să trecem şi de celelalte etape, pentru a ajunge la realizarea la scară a machetei. Lucrarea finală, care va avea o înălţime între 12 şi 14 metri, este sponsorizată în întregime de societatea culturală “Bartoc” din Bucureşti, care a şi avut iniţiativa amplasării lucrării în Cluj-Napoca.

  – Ştiu că unele dintre proiectele pe care le-ai avut nu s-au finalizat, dintr-un motiv sau altul. Ce lucrări ar mai fi putut fi văzute în Cluj?

– Din păcate, da, au fost şi proiecte nematerializate. Unele deveniseră chiar o certitudine, cum a fost, de exemplu, statuia Mareşalului Ion Antonescu, a cărei realizare a fost stopată din raţiuni politice. Era un proiect pe care urma să-l realizez împreună cu fratele meu, sculptorul Marcel Voinea.

O altă lucrare, care nu a fost finalizată din motive destul de delicate, a fost statuia ecvestră a lui Avram Iancu. Nu-mi place să comentez acest subiect, pentru că, în mod obligatoriu ar trebui să vorbesc despre un mare eşec al monumentalului clujean – statuia din faţa Catedralei Ortodoxe.

În fine, un alt proiect care s-a oprit pe drum este Ştefan cel Mare, tot un ansamblu sculptural – arhitectural, care a ajuns în faza promovării în etapa finală a concursului de idei şi a rămas în aşteptare… definitivă. Macheta există, promovarea ei în finala concursului trebuia deja achitată, dar Primăria a renunţat, se pare, la această idee.

– Din cîte se poate vedea, chiar şi aici, în atelier, lucrările monumentale nu sînt singura preocupare pe care o ai…

– Bineînţeles, dar faptul că celelalte lucrări sînt, poate, mai puţin cunoscute, face ca lumea să mă asocieze cu sculptura de for public. Fac şi sculptură de gen, şi plastică mică, abordez diverse formule, inclusiv ca material suport – lemn, piatră, bronz etc.,  avînd însă ca reper intim modelajul. În plastica mică am avut realizări cu rezonanţă internaţională, chiar şi două medalii de aur. Un ciclu de lucrări de care sînt ataşat este cel legat de Bienala “Dantesca” de la Ravenna. Aş mai aminti doar că la expoziţia anuală “Meeting Point”, de la Arad, am fost nominalizat pentru marele premiu cu lucrarea “Tîlcul miezului”, ale cărei formă şi temă au conotaţii conceptualiste. De asemenea, am fost atras, şi am abordat, pe linia sculpturii tradiţionale româneşti, portretul, cred eu cu rezultate semnificative.

Mă mai preocupă teme legate de actualitatea formelor arhaice, motiv pentru care am reunit, într-o lucrare de circa 500 de pagini, care încă mai aşteaptă să fie publicată, date legate de plastica ţărănească românească, în special cea din lemn, într-o temă de principiu: “Civilizaţia românească a lemnului”.

– Ai o îndelungată activitate didactică şi, din cîte ştiu eu, nu doar la Şcoala Populară de Artă din Cluj. Care sînt elevii care ţi-au dat cele mai mari satisfacţii?

– Eu nu pot să fac vreo discriminare între ei. Pot însă să mă bucur că foarte mulţi dintre ei s-au afirmat şi se afirmă în domeniul artelor plastice. Nu pot să dau nume, pentru că, pînă la urmă, şi eu sînt subiectiv, dar toţi fac parte dintr-o construcţie de tip piramidal, în care fiecare îşi are undeva locul: la bază sau spre vîrf. În activitatea mea universitară, de vreo 9-10 ani, începută în anii ’90 la Cluj şi terminată la Facultatea de Arte a Universităţii din Oradea, mi-au trecut prin mînă mai multe generaţii de studenţi, majoritatea dintre ei afirmîndu-se după absolvire.

Însă, acum, pe final de carieră profesorală, la Şcoala Populară de Artă din Cluj-Napoca, trăiesc o mare dezamăgire: simt cum construcţia mea, de circa 39 de ani, începe să se disipe în vălmăşagul istoriei contemporane, în care impostura, diletantismul, cîrdăşia şi incompetenţa decid direcţii educaţionale falimentare. Culmea, toată lumea vede şi recunoaşte acest fenomen, dar nimeni nu face ceva măcar pentru a-l stopa.

– Ce reprezintă sculptura pentru tine: o vocaţie, o pasiune, o profesiune?

– Toate astea şi încă ceva în plus: sculptura este iubita care nu m-a părăsit niciodată şi care, îmi place să cred, nici nu mă va părăsi vreodată.

Interviu realizat de Viorel DĂDULESCU