Galele MEDICINĂ, ARTĂ, CULTURĂ – 191. ISTORIE, POEZIE, MUZICA ARTELOR

Despre istorie, poezie şi muzica interioară a artelor, precum şi despre valorile pe care acestea le generază, a fost vorba în cea de a 191-a Gală – organizatori Universitatea de Medicină şi Farmacie ,,Iuliu Haţieganu”, Consiliul Judeţean Cluj, Academia Română – Filiala Cluj-Napoca şi Muzeul de Artă Cluj-Napoca –, o ediţie dedicată, precum toate câte vor urma, anului aniversar 2018, al Marii Uniri.

 Într-un cuvânt introductiv de mare încărcătură emoţională, amfitrionul şi moderatorul Galei, Prof.dr. Nicolae HÂNCU, a ţinut să marcheze semnificaţia unei date, 8 ianuarie 1918, subliniind următoarele: ,,La începutul anului 1918 se prefigura sfârşitul Primului Război Mondial, cu o Europă bulversată şi cu Statele Unite doritoare să se implice în conţinutul viitorului tratat de pace. La 8 ianuarie, preşedintele american Woodrow Wilson, în faţa Cadrelor reunite, a Senatului şi Congresului, prezenta celebra declaraţie în 14 puncte, prin care anunţa lumii viziunea americană cu privire la viitorul Europei. Locul României era la punctul 9, unde se făcea recomandarea de a fi o naţiune liberă, independentă. La punctul 14, pentru prima dată, apărea ideea creării Ligii Naţiunilor. Au urmat multe acţiuni desfăşurate de către intelectuali români marcanţi, arătându-se lumii dorinţa noastră arzătoare de a fi români la noi acasă. În luna noiembrie a aceluiaşi an, preşedintele Wilson reiterează recomandarea făcută pentru România la punctul 9, reafirmându-şi sprijinul total pentru întregirea şi independenţa ţării noastre. Putem spune că Marea Adunare de la Alba Iulia, care a urmat la doar câteva săptămâni (1 decembie 1918), a fost posibilă graţie generoasei iniţiative americane. În iunie 2017, pe esplanada Casei Albe, preşedintele nostru, Klaus Iohannis, a spus, în faţa preşedintelui Trump…: ,,Marea Unire s-a făcut cu largul sprijin american”. România nu a uitat de preşedintele Wilson şi de celebrele 14 puncte wilsoniene. În faţa Institutului de Sănătate publică (str. Pasteur din Cluj-Mapoca) se află bustul preşedintelui american Wilson, pe care este inscripţionat, în engleză şi română, rolul pe care acesta l-a avut în pregătirea Marii Uniri. La 8 ianuarie, în fiecare an, toţi cei care trec prin faţa bustului ar trebui să depună un gând de recunoştinţă în memoria marelui bărbat de stat, fără de care cine ştie dacă Adunarea de la Alba Iulia s-ar fi desfăşurat în acel an”, a mai spus Profesorul dr. Nicolae Hâncu.

Prof. dr. ing. Radu MUNTEANU a susţinut o excepţională conferinţă cu tema MICA MARE UNIRE: 24 IANUARIE, din care reproducem în cele ce urmează: ,,La 24 ianuarie este aniversarea Unirii Principatelor şi, de atunci, apa Milcovului a dispărut pentru istorie şi a fost redată geografiei. Dar lucrul acesta s-a mai întâmplat. De exemplu: ,,Nu mai există Pirinei!” este replica istorică rostită la 16 noiembrie 1700 de către Ludovic al XIV-lea, când nepotul său, ducele de Anjou, desemnat succesor la tronul Spaniei, venise să-şi ia rămas bun de la bunic. Cu alte cuvinte, dată fiind rudenia care se stabilise între cele două case regale, munţii Pirinei nu mai despărţeau, ca până atunci, două state ostile… A fi realist acum sau cu ani în urmă nu este acelaşi lucru. Fiindcă lumea a căpătat altă lumină şi noi umbre, alte nuanţe şi multe ambiguităţi. Dar indiferent de timp, înţelepţii sunt mereu prudenţi şi nu contrazic ceea ce nu înţeleg. Iar, ca să înţelegi e nevoie mereu să afli mai mult, chiar şi atunci când e vorba de un fapt atât de cunoscut cum este Unirea… Mă gândesc la contextul politic al acelui timp, după Războiul din Crimeea (1854-1856), pe fondul unei Rusii slăbite mai ales după moartea ţarului Nicolae I. Urmaşul său, Alexandru al II-lea, a fost mai înţelegător cu evoluţia istoriei, dar şi mai slab. Aşa se face că pentru prima dată, de veacuri, în 1856, Rusia cedează teritorii la presiunea puterilor occidentale. Ca urmare, sudul Basarabiei este restituit principatului Moldovei. Dar nu din spirit de justiţie istorică, ci doar ca Rusia să nu mai poată controla gurile Dunării. În cele două judeţe primite, românii erau minoritari, fiindcă pe parcursul a sute de ani otomanii au populat zona cu turci şi tătari, dar partea majoritar românească (centrul şi nordul Basarabiei) rămânea în continuare Rusiei. În acest cadru politic favorabil, la 1858, reprezentanţii Marilor Puteri se reunesc la Paris şi decid că principatele române se pot uni, cu condiţia să aibă doi domnitori şi câteva instituţii comune la Focşani. Tot aceste puteri au hotărât organizarea ,,adunărilor ad-hoc” pentru alegerea domnitorului, dar rezultatele din Moldova sunt măsluite de caimacanul (locţiitor domnesc în accepţiunea otomană) Nicolae Vogoride – un fanariot de sorginte bulgărească.

Atunci, românii se plâng lui Napoleon al III-lea, care, după ezitări, o convinge pe Regina Victoria a Angliei să obţină acordul sultanului pentru anularea alegerilor. Acestea sunt reluate, unioniştii câştigă şi, după tergiversări, la 5 ianuarie 1859, un colonel aproape necunoscut – Alexandru Ioan Cuza – devine domnitor al Moldovei. Ce va face Bucureştiul? Aceasta era întrebarea, fiindcă acolo prestigiul şi meritele Brătienilor erau de necontestat, dar la presiunea populară este ales ca domnitor tot Alexandru Ioan Cuza. Era 24 ianuarie 1859. Prin acest act se încălca hotărârea Marilor Puteri în legătură cu cei doi domnitori şi au urmat trei ani de tratative diplomatice intense, ,,năşite” de Napoleon al III-lea, pentru a se admite faptul doar pe durata domniei de şapte ani a lui Cuza. Din 1862, ,,Principatele Unite ale Valahiei şi Moldovei” se numesc România, iar drapelul are culorile de la 1848, albastru, galben şi roşu. Cuza a fost un domn remarcabil, aducând România pe calea reformelor. El a reuşit, cu toată opoziţia Rusiei, secularizarea averilor mănăstireşti, fapt deosebit, fiindcă de veacuri domnii şi boierii români, înainte de pasul spre eternitate, făceau daruri mari bisericilor de la muntele Athos, de la Locurile Sfinte din Palestina, de la Sfânta Ecaterina, din Egipt sau Muntele Sinai. Aşa, cu timpul, a şaptea parte din pământul arabil al ţării aparţinea unor biserici din afara graniţelor. Mai mult, acestea trimiteau egumeni în mănăstirile româneşti pentru a urmări gestionarea bunurilor şi a banilor care luau drumul muntelui Athos, Palestinei şi al Egiptului. Această hotărâre s-a luat în ultimele luni ale lui decembrie 1863, când Kogălniceanu era prim-ministru, iar consecinţele n-au fost uşoare. Aşa s-a putut împărţi o suprafaţă de două milioane de hectare la peste 500.000 de familii de ţărani, dar actul în sine n-a adus o ameliorare semnificativă a vieţii ţăranilor… Un mare merit al domniei lui Cuza a fost adoptarea codurilor moderne în legislaţia românească, după modelul francez şi belgian. Aşa au apărut Codul civil, Codul penal şi legile privind învăţământul şi introducerea alfabetului latin etc. Astfel, la noi se scrie cu caractere latine numai din 1863. Înainte scriam ca ruşii, bulgarii, sârbii cu litere chirilice, dând impresia Occidentului că facem parte din familia slavă. Tot lui Cuza îi datorăm alegerea capitalei la Bucureşti, deşi acesta a discutat cu liderii politici şi economici ai timpului o altă variantă. Dar, faptul că Bucureştiul era mai mare ca Iaşiul (şi mai departe de Rusia), aflându-se pe axa comercială dintre Austria şi Turcia, a primat. Dar de ce a fost detronat Cuza? Din multe motive. O parte le-am arătat… La urcarea sa pe tron, Cuza s-a angajat să domnească şapte ani şi să favorizeze alegerea unui domn străin, pentru a anula şi disputele dintre marile familii ca Ghica sau Bibeseu, Cantacuzino sau Mavrocordat. Dar, Cuza n-a făcut nimic în această direcţie, determinând însă apropierea conservatorilor cei mai de dreapta de liberalii cei mai de stânga (Brătienii şi Rosetti). Ştim ce s-a întâmplat, Cuza a semnat abdicarea cu eleganţă şi a doua zi a plecat spre Austria. N-a reproşat niciodată nimic şi n-a revendicat niciodată nimic (…). A doua zi după abdicarea lui Cuza se constituie un guvern provizoriu prezidat de Ion Ghica. Acesta oferă coroana României principelui Filip de Flandra, al doilea fiu al regelui Belgiei, dar acesta ezită fiindcă ţara era vasală Turciei. Nici Napoleon al III-lea nu agrea varianta. Atunci, guvernul provizoriu l-a delegat pe Ion Bălăceanu să trateze problema la Paris, el întâlnindu-l o dată pe împăratul Franţei pe câmpul de luptă de la Solferino, când era emisarul lui Cuza. Acesta a fost argumentul alegerii sale. Faptele din culisele diplomatice ale evenimentului sunt prezentate nuanţat sub versiuni istorice cunoscute, dar este interesant cum a ajuns principele Carol (nepot al lui Napoleon al III-lea) în România (…). A trecut timpul şi, din păcate, unii n-au mai recunoscut valoarea lui Cuza sau istoria pe care trebuie să ne-o asumăm. Iar dacă vom merge tot aşa va veni o vreme când nu ne vom mai recunoaşte nici pe noi înşine (…). La 24 ianuarie se cântă ,,Hora Unirii” apărută în publicaţia lui Kogălniceanu ,,Steaua Dunării” la 9 iunie 1856, dar puţini ştiu că în text sunt reproduse părţi integrale din ,,Hora Ardealului”, publicată în ,,Foaie pentru minte, inimă şi literatură” a lui Gh. Bariţiu din 14 iunie 1848 (…) Este important de ştiut că în perioada premergătoare Unirii apar în Principate primele trei loje masonice de obedienţă franceză, toate având acelaşi nume (Steaua Dunării), la Bucureşti, Iaşi şi Galaţi. Acestea au întreţinut relaţii strânse cu delegaţia europeană (alcătuită din masoni) pentru supravegherea alegerilor din Moldova şi Ţara Românească, promovând ideea alegerii aceleiaşi persoane: Alexandru loan Cuza, venerabilul lojei din Galaţi. După câţiva ani de domnie, Cuza şi-a pierdut o mare parte din sprijinul politic intern, iar imaginea sa se erodează şi în cancelariile Marilor Puteri. Grupul său de susţinători este din ce în ce mai restrâns, iar Primul Domn al Principatelor îşi uită dezamăgirea doar în apropierea iubitei sale, Maria Obrenovici. Pe Cuza nu l-a cruţat nici boala, iar în octombrie 1865 îi scrie împăratului Napoleon al III-lea că ar dori să se retragă în mai 1866. În aceşti ani, Cuza intră în conflict cu ,,Steaua Dunării” din Bucureşti, pe care o înlocuieşte arbitrar (în 1862) cu loja ,,Alexandru Ioan Cuza I-ul”(…). Nimeni nu contestă intenţiile bune ale lui Cuza, dar reformele sale impuse prin decrete s-au transpus anarhic, iar diferenţa dintre proiecte şi realitate a produs o nemulţumire generală. Mai grav este faptul că, dincolo de efectele propagandei, între domnitorul reformist şi naţiune se produce o ruptură. În acest climat, forţele politice se coagulează într-o coaliţie ,,monstruoasă” având ca scop revenirea statului la Programul anunţat pe pajiştea de la Islaz şi consideră că o lovitură de stat este un rău necesar (…). Cuza a abdicat în anul în care Nobel a inventat dinamita şi primul cablu telegrafic submarin traversează Atlanticul. Tot în acelaşi an, Dostoievski a scris ,,Crimă şi pedeapsă”, iar Eminescu publica în ,,Familia” poezia ,,De-aş avea…” Dar nu trebuie să uităm niciodată importanţa lui Cuza. Apoi, trebuie să ne reamintim că el a iniţiat constituirea primei agenţii diplomatice a Principatelor la Paris (1860), sub el s-a întemeiat Universitatea din Iaşi (1860), sau că la 3 februarie 1862 s-a format primul guvern unitar al României condus de Barbu Catargiu – premier asasinat în urma atentatului de la 8 iunie, în acelaşi an. Tot în vremea lui Cuza s-a întemeiat ,,Junimea” la Iaşi (1864), an în care s-a instituit Consiliul de Stat, iar Kogălniceanu a prezentat Adunării legea rurală, s-au promulgat legile administrative pentru organizarea teritoriului şi pentru înfiinţarea consiliilor judeţene, s-a statuat prin lege organizarea judecătorească a României moderne şi se inaugurează Universitatea din Bucureşti. Tot în perioada respectivă intră în vigoare Codul penal, Codul civil şi ia fiinţă Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni… Timpul trece şi ne învaţă că în fiecare clipă se petrec lucruri care cer un sfat, dar istoria îi uită de obicei pe cei precauţi. În schimb, i-a ţinut minte pe cei care au ars până la capăt, renunţând la o înţelepciune care nu-i învăţa decât cum să se spele mai repede pe mâini. La marile evenimente, martorii absenţi stau în faţa destinului cu capul aplecat într-o parte şi-l privesc cu ochii lor orbi, cu care nu se poate vedea decât nevăzutul”, a conchis, magistral, distinsul Prof.dr.ing. Radu MUNTEANU.

 Prof.univ.dr. Dumitru ZDRENGHEA – OMUL, POETUL, DEMIURGUL. Ajuns în acest punct, programul serii a fost îmbrăţişat, în calitate de co-moderator, de omul de radio şi de vastă cultură Sergiu ALEX/Constantin IVANEŞ, care, prin comentariile sale, a oferit cursivitate şi farmec momentului, spunând, între altele: ,,Un eveniment istoric este ca un tablou. Cei din viitorime, istoricii, dar nu numai ei, spre a-l cerceta, aprind către el reflectorul, căci timpul l-a crezut a fi ,,îngheţat”. Făcând asta au parte – şi noi, de asemenea, apoi – de o neaşteptată surpriză: iată, se animă! De fiecare dată, chiar dacă îl cunoaştem la amănunt, realizăm că vedem ceva mai mult şi mai bine. Şi chiar dacă tabloul este „vorbit”, ai aceeaşi senzaţie. Cu atât mai mult cu cât acolo – la Gala cu numărul 191 – urma să întâlneşti personajele Micii Uniri, cea a lui Cuza, din 1859”.(…)

 Zeiţele-şi dau mâna. Clio Eutherpei,adică istoria către artă şi poezia lirică. Începe serata poeţilor. A lui Dumitru Zdrenghea, mai întâi, căci confraţii tocmai de aceea sunt acolo, spre a-i omagia versul inspirat în cărţi de poezie publicate în ultimii ani de Editura Şcoala Ardeleană. Sergiu Alex încearcă să descopere, prin cuvinte, dar şi prin muzică, de ce Dumitru Zdrenghea se autonumeşte Eu, celălalt (titlul unui volum drag lui, dar şi publicului) şi dă start poeziei cu versul rostit chiar de autor. Moderatorul continuă: ,,Pe rând, sosesc apoi ceilalţi poeţi (deopotrivă critici, prozatori ori traducători): Vasile Igna, Mircea Muthu, Adrian Popescu, Ion Mureşan. În vorbe, pentru un drag confrate, meritate elogii se aud. Actriţa Naţionalului clujean, Ileana Negru, ţese misterioase perdele de rostire poetică, inspirate chiar de poezia lui Dumitru Zdrenghea. Împăcată, muzica adună rime şi le ordonează în corpuri gingaşe de poem. Personalitatea poetului, acum, din muzică şi poezie se-ntrupează. Asistenţa, cucerită, izbucneşte în aplauze…Dar Eutherpe zăboveşte încă, aducând un nou prinos – gândul scris al lui Emil Cioran, după care în afară de muzică şi poezie, totul pare a fi doar minciună şi vulgaritate”. Gândul acesta, sobru şi solemn, îi prilejuieşte lui Sergiu Alex să constate că ,,întâmplarea – sau nu! face astfel încât cele două zeiţe ale serii, muzica şi poezia, să rămână îmbrăţişate: e un semn acesta care cere a aduce poetului şi poeţilor omagiul unic, nu atât rostit, cât muzical acum, un fragment dintr-un opus faimos: ,,Also sprach Zarathustra” al lui Richard Strauss. Şi totuşi, arta şi poezia mai stăruie sub cupola Galelor…E rândul lui Dumitru Fărcaş (nimeni din sală, cunoscându-l de ani şi ani, nu-i spune Dumitru: Mitruţ a fost şi este prenumele lui, pentru prieteni mai vechi sau mai noi!). E rândul lui, spun (şi scriu) să-şi spună păsul. Despre poezia lui Dorel, prieten de-o viaţă, despre istoria noastră, despre trebile ce-aşteaptă a se arăta în ţară, acum la an aniversar, multe şi mai câte…Şi cum poate el mai bine a spune astea decât înnodând fragmente de lemn – în văzul lumii – şi descoperind, astfel, divinul instrument numit taragot.” Profesorul Hâncu, într-un gest ce a adunat în el extazul tuturor celor de faţă, sărută taragotul. Gala s-a încheiat, cum altfel decât apoteotic, cu recitalul de neuitat al Corului Seminarului Teologic Ortodox din Cluj-Napoca, dirijat de Prof. dr. Petru Stanciu. În numele sutelor de martori ai reuşitei Galei cu numărul 191, mulţumiri şi felicitări Profesorului Nicolae HÂNCU, amfitrionul. Când or fi trecut, oare, cele două ore şi jumătate?

 A consemnat Michaela BOCU

 Foto: Ion Mircea Corpodean