EXCLUSIV: Superiorul Regional al Iezuiţilor din România, pr. Marius TALOŞ: O Biserică săracă, în accepţiunea Sfîntului Părinte, este Biserica aceea care împărtăşeşte nu numai ce are, ci şi ceea ce este pînă în măduva fiinţei sale

Ascultarea faţă de Suveranul Pontif nu pune în paranteză ascultarea sau datoria de a asculta ce le revine iezuiţilor faţă de superiorii locali, adică de episcopii de pe teritoriile unde îşi desfăşoară activitatea. Au această libertate de a se mişca şi de a fi prezenţi în toate diecezele din lume, datorită acestei ascultări directe faţă de Suveranul Pontif, însă în toate celelalte îndatoriri canonice ascultă de episcopul locului – spune Superiorul Regional al Iezuiţilor din România, pr. Marius Taloş, în interviul acordat ziarului Făclia.

Referitor la noul Suveran Pontif, Papa Francisc, pr. Marius Taloş spune că numirea sa este „o şansă pentru o Biserică mai aproape de Evanghelii”, chiar comportamentul considerat „atipic” al papei fiind, în fapt, „surpriza întoarcerii la Evanghelie”.

– Cum au primit iezuiţii din Cluj vestea alegerii noului papă, cardinalul Jorge Mario Bergoglio, din Ordinul Societatea lui Iisus?

– Dacă-mi permiteţi o comparaţie, pot asemăna reacţia noastră cu reacţia mironosiţelor în faţa Mormîntului gol. A fost o surpriză imensă, poate însoţită şi de spaimă, pentru că niciodată nu am avut un astfel de precedent în istoria noastră. Ne spuneam, pe de o parte: ce mare veste, să fie numit un iezuit, împotriva spiritului Constituţiilor iezuite, care fug de demnităţile ecleziastice, iar pe de altă parte, ne întrebam dacă această numire n-o să atragă un nou val de suspiciuni, şi mai mari, la adresa noastră, pentru că sîntem un ordin călugăresc mai mult faimos decît cunoscut în realitate, căruia i se ataşează tot felul de prejudecăţi.

– Nu era cunoscut, în mod special, cardinalul Bergoglio, în rîndul iezuiţilor?

– Era cunoscut pe continentul latino-american mult mai mult decît în Europa. Surpriza alegerii sale a fost însă cu atît mai mare cu cît nu era printre principalii candidaţi pentru această demnitate, nici ca apartenent al unui ordin călugăresc care niciodată nu a avut un papă, dar nici ca reprezentant al unui continent, unde cardinalii din Brazilia, avînd în vedere că ei constituie comunitatea catolică cea mai mare de pe continent şi, poate din lume, erau în pole position, ca să zic aşa.

Această surpriză a arătat că Providenţa sau Pronia Dumnezeiască nu şi-a spus încă ultimul cuvînt în istoria Bisericii, inclusiv a Bisericii Catolice.

– Superiorul General al Ordinului Iezuit, părintele Adolfo Nicolás, spunea, într-un comunicat de presă din 14 martie, că alegerea noului papă „deschide Bisericii o cale plină de speranţă”. Care sînt aşteptările şi speranţele iezuiţilor în ceea ce priveşte Biserica, în general, şi în ceea ce-l priveşte pe Papa Francisc?

– Ordinul Iezuiţilor are în primul rînd aşteptări faţă de sine. Nu aşteaptă ca alţii să se schimbe, ci îşi reînnoieşte disponibilitatea de a sluji şi de a merge acolo unde este trimis de către Biserică şi de către Sfîntul Părinte.

Deci, prima aşteptare a Ordinului Iezuiţilor este aceea a unei fidelităţi reînnoite. După cum ştiţi, ordinul nostru se caracterizează printr-un legămînt, printr-un vot de ascultare prin care se leagă să fie prezent în zonele geografice şi tematice, sau de frontieră, acolo unde este nevoie. Noua numire [de papă] este o şansă pentru o Biserică mai aproape de Evanghelii, aşa cum spunea Sf. Francisc de Assisi. El a lăsat, ca un testament, două cuvinte repetate de trei ori: (Evanghelia) fără glosă, fără glosă, fără glosă. Deci, fără comentarii, fără comentarii, fără comentarii.

Sfîntul Părinte, prin preluarea acestui nume, Francisc, îşi propune o întoarcere la nucleul evanghelic.

– Papa Francisc este primul iezuit care devine Suveran Pontif. Schimbă asta cu ceva statutul pe care îl are Ordinul Societatea lui Iisus, în prezent, în Biserica Catolică?

– Din punct de vedere al istoriei, sigur că schimbă; însă această schimbare, care rămîne excepţională, confirmă şi mai mult spiritul Constituţiilor, adică al documentelor fondatoare lăsate de Sf. Ignaţiu de Loyola, prin care se statua negru pe alb ca toţi membrii acestui ordin să caute să ia distanţă cît mai mare de orice demnitate eclezială şi să nu accepte [o astfel de demnitate] decît în cazul în care [propunerea] vine din afară şi este cerută ca o slujire; ceea ce, de fapt, s-a şi întîmplat, pentru că nu au fost nici pe departe cardinalii iezuiţi din conclav majoritari, ca să-şi impună un om de-al lor. A fost cerut din afară, pentru o situaţie deosebită.

De aceea, eu aş spune, despre această alegere a unui iezuit, că este o excepţie care confirmă regula.

– Mitropolitul Ioan Robu spunea că „ordinul de iezuit nu reprezintă un lucru foarte important în constituţia unui papă, însă foarte important este faptul că (Papa Francisc – n.n.) este un călugăr”. În ce mă priveşte, ştiu doar că primul călugăr care a devenit papă a fost Grigore I, cunoscut ca Papa Grigore cel Mare, sau Grigore Dialogul (590 – 604).

Prin ce se particularizează sau prin ce se diferenţiază un papă călugăr de un papă care provine din rîndul clerului diecezan?

– Aş zice, întîi de toate, că un călugăr nu îşi propune să fie altfel decît ceilalţi, ci îşi doreşte să rămînă un om al Bisericii. Aici nu cred că putem aplica ad litteram o definiţie în sensul aristotelic, să căutăm genul proxim şi diferenţa specifică.

Repet, întîi de toate, un călugăr este un om al Bisericii. Ceea ce-l deosebeşte pe unul de celălalt, dar ca intensitate, nu ca diferenţă, este tocmai votul sau legămîntul sărăciei; pentru că celelalte două, ascultarea canonică – cu toţii sîntem datori să o respectăm, la fel şi castitatea, nu ar trebui să se discute. În schimb, în cazul călugărului, este sărăcia voluntară la nivel individual, pentru că apoi intervine patrimoniul Ordinului, ca atare. Aici însă este o altă chestiune. Dar călugării, ca indivizi, se leagă prin votul de sărăcie, pentru a trăi în mod auster şi radical Evanghelia, din acest punct de vedere.

Deci, aceasta este o trăsătură distinctă, însă, repet, ca o intensificare a celorlalte două legăminte pe care le depun şi ceilalţi.

– Apropó de voturi: Ordinul Iezuiţilor este cel care a adăugat tradiţionalelor voturi călugăreşti – sărăcie, castitate şi ascultare – un al patrulea vot, cel de ascultare necondiţionată faţă de papă. Ce sens dau iezuiţii ascultării şi ce presupune această ascultare faţă de papă, în ziua de astăzi?

– Pentru a vă răspunde, este necesar un foarte scurt istoric. Această ascultare a avut ca trăsătură specifică pentru Ordinul Iezuit trimiterea în misiuni. Cu alte cuvinte, membrii Ordinului Iezuit se legau, prin această ascultare specială, să meargă acolo unde vor fi fost trimişi de către Suveranul Pontif. Practic, această ascultare jalonează profilul misionar, cultural şi spiritual al iezuiţilor. Datorită ascultării au ajuns iezuiţii să exploreze teritorii noi, continente încă neatinse. Dacă vreţi o sintagmă paradoxală, sau sub formă de oximorón, ascultarea lor a fost cea mai mare garanţie de creativitate, pentru că ei au fost constrînşi de împrejurări să se adapteze la tot felul de situaţii neprevăzute: confruntarea cu protestantismul, misiunile în Extremul Orient, descoperirile de pe continentul latino-american şi chiar misiunile din Etiopia. Toate acestea au început deja în primii 15 ani ai Ordinului, datorită unei decizii providenţiale: ascultarea referitoare la misiune.

Acum, vorbind despre ascultarea faţă de Suveranul Pontif, trebuie spus că aceasta nu pune în paranteză ascultarea sau datoria de a asculta ce le revine iezuiţilor faţă de superiorii locali, adică episcopii de pe teritoriile unde îşi desfăşoară activitatea. Au această libertate de a se mişca şi de a fi prezenţi în toate diecezele din lume, datorită acestei ascultări directe faţă de Suveranul Pontif, însă în toate celelalte îndatoriri canonice ascultă de episcopul locului.

– Toată lumea a fost surprinsă de comportamentul atipic al papei Francisc. Acest comportament, neobişnuit la un suveran pontif, este însă tipic călugărilor iezuiţi?

– Aş spune că este tipic mai ales iezuiţilor din America de Sud, prin felul lor de a se apropia de lume, prin contactul direct pe care-l stabilesc cu credincioşii, un contact care nu se limitează doar la slujirea liturgică, ci continuă şi după ce s-a terminat celebrarea Sfintei Liturghii.

Aş mai spune ceva, însă, în legătură cu acest comportament atipic. Mie-mi evocă o frază omului de ştiinţă rus Andrei Saharov, fost disident, care a fost întrebat ce părere are despre măsurile extraordinare ale lui Gorbaciov legate de perestroika şi glasnost. Şi al a spus următorul lucru: Atunci cînd aceste semne extraordinare vor înceta a mai părea atipice şi vor deveni un bun comun, al întregii societăţi, abia atunci se va fi împlinit o schimbare.

Aş spune că acelaşi lucru mi-l doresc şi în cazul Sfîntului Părinte, legat de exemplul său atipic. Atunci cînd va fi perceput ca o normalitate evanghelică…

… Sigur, este surpriza întoarcerii la Evanghelie, cu Mîntuitorul care stă la masă cu cei păcătoşi, care spală picioarele, care îi vizitează pe cei bolnavi şi aşa mai departe. Deci noutatea se află în Evanghelie. Acesta este atipismul Sfîntului Părinte. Şi îmi doresc să devină o regulă, care să nu mai mire pe nimeni.

– Revin la ceva ce aminteam şi în interviul cu PS Florentin Crihălmeanu: unele grupări s-au declarat îngrijorate chiar de faptul că noul papă şi-a ales numele Francisc, spunînd că opţiunea aminteşte de vremurile medievale…

– Dacă-mi permiteţi, aş relua şi eu o expresie a filosofului german Friedrich Nietzsche, care vorbea despre consideraţii inactuale. Eu cred că Sfîntul Părinte, luînd acest nume, Francisc, într-adevăr se întoarce, cumva, în inactualitate, tocmai pentru a scoate în evidenţă ceva peren, care nu este vulnerabil la trecerea timpului. În sensul acesta aş spune că alegerea este inactuală, că nu ţine de o modă sau de un capriciu.

– Preasfinţia Sa, episcopul Florentin Crihălmeanu spunea despre Suveranul Pontif că „doreşte să îmbine spiritul sărăciei şi reînnoirii, al Sfîntului Francisc, patronul Italiei, cu înţelepciunea spirituală a Sfîntului Ignaţiu de Loyola, întemeietorul Ordinului Societăţii lui Iisus”. Dvs, ca iezuit, cum îl vedeţi pe noul papă? Cît sau ce din spiritul Sfîntului Francisc a preluat Suveranul Pontif şi cît sau ce a preluat din spiritul Sfîntului Ignaţiu de Loyola?

– Ceea ce se ştie mai puţin este că însuşi întemeietorul Ordinului Iezuiţilor, în momentul convertirii sale, a avut ca prim gînd să-l emuleze, sau să devină un alter Franciscus, trei sute de ani mai tîrziu. Şi nu i-a ieşit, nu a reuşit! A avut o criză vecină cu disperarea, chiar gestul extrem al luării vieţii, văzînd că nu poate să trăiască asemenea Sfîntului Francisc sau asemenea Sfîntului Dominic (amîndoi au murit la începutul secolului al XIII-lea). Şi a devenit un om al timpului său!

Deci, trebuie să ţinem minte că la originea Ordinului nostru există acest ideal franciscan, care se vrea o întrupare nemaiîntîlnită a radicalităţii evanghelice. Acesta este idealul pe care l-a avut şi Sfîntul Ignaţiu, dar pe care ulterior l-a cultivat printr-o creativitate, printr-o atenţie la semnele timpului său, care nu coincideau cu cele ale Sfîntului Francisc.

După această scurtă introducere, aş spune: merită observată insistenţa cu care Sfîntul Părinte vorbeşte despre Sfîntul Francisc şi discreţia, care a surprins pe mulţi, în ce priveşte referinţele la Sfîntul Ignaţiu şi la Ordinul Iezuit. Mulţi au şi zis: Bine, bine, dar acest papă, care este iezuit, vorbeşte mai mult de Francisc decît de Ignaţiu!

Acest lucru, însă, nu ar trebui să surprindă, şi vă spun şi de ce.

Întîi, opţiunea numelui, Francisc, reflectă această opţiune pentru radicalitatea evanghelică. Pe de altă parte, spiritualităţii iezuite îi este caracteristică o anumită discreţie, o fugă, chiar, de autoreferenţialitate. Adică, un iezuit nu vorbeşte mult despre sine. Are Sfîntul Ignaţiu, la sfîrşitul „Exerciţiilor spirituale”, un punct care zice: „Iubirea se pune mai mult în fapte decît în cuvinte”, şi inclusiv în denumiri. Deci, spiritul iezuit nu reiese prin baterea cu pumnul în piept, „noi sîntem iezuiţi”, ci prin anumite practici.

Se pot vedea trei astfel de exerciţii spirituale la actualul Sfînt Părinte. Unu: această discreţie în privinţa autoreferenţialităţii. Doi: predici simple şi scurte, cu o structură ternară, caracteristică punctelor de meditaţie ignaţiană. Primul punct [al predicii] – aţi ascultat Vigilia pascală în Noaptea Învierii, o predică de 7 minute a Sfîntului Părinte – a evocat mai întîi surpriza femeilor care au mers la mormînt. Cel de-al doilea punct a fost invitaţia de a nu se teme şi de a se lăsa surprinse, iar al treilea punct – o aplicare în contextul lumii noastre de astăzi, în sensul de a ne lăsa şi noi surprinşi de surprizele Duhului Sfînt. Această structură ternară este tipic ignaţiană.

Trei, sau ultimul aspect pe care vreau să-l menţionez: este invitaţia de a-L privi pe Cel Înviat asemeni unui prieten. Spune Sf. Ignaţiu, la sfîrşitul aşa-numitului Colocviu sau discuţii care încheie rugăciunea: Care este scopul unei rugăciuni: Să ajung să vorbesc cu Mîntuitorul aşa cum un prieten se adresează altui prieten.

Vedeţi, sînt trei mici indicii, dar care niciodată nu vor depăşi rangul de aluzii.

– Ce înseamnă pentru dvs, ca iezuit, „Biserică săracă pentru săraci”? La ce fel de sărăcie credeţi că s-a referit Suveranul Pontif atunci cînd a spus: „Vreau o Biserică săracă, pentru săraci”?

– Eu vă pot spune că există două accepţii ale sărăciei: sărăcia de a nu avea şi sărăcia de a împărtăşi ceea ce ai. Şi cred că Sfîntul Părinte, fără a face un exces de speculaţii, cere atît Bisericii instituţionale, cît şi fiecărui preot în parte şi fiecărui creştin în parte, să pună în comun şi să-i împărtăşească şi pe ceilalţi din ceea ce au.

– Valori morale…?

– Tot. Valori materiale, valori spirituale, tot. Pentru că de multe ori, în trecut, dar şi în anumite contexte din actualitate, s-a vorbit şi se vorbeşte despre fericirea din Lumea de Apoi neglijînd total dramele lumii de astăzi. Vă amintiţi, poate, în discursul Urbi et Orbi, menţionarea zonelor de conflict şi a flagelurilor lumii de astăzi, concretă, atît geografic, cît şi tematic.

Aş spune, aşadar, că o Biserică săracă în accepţiunea Sfîntului Părinte este Biserica aceea care împărtăşeşte nu numai ce are, ci şi ceea ce este pînă în măduva fiinţei sale, a esenţei sale.

– Ce trebuie înţeles, sau cum înţelege un iezuit afirmaţia Suveranului Pontif: „Biserica fără Hristos ar fi un ONG pios”? Este chemată Biserica la o nouă evanghelizare a lumii?

– Chiar cu cinci săptămîni înaintea conclavului a avut loc la Roma un Sinod al episcopilor din lumea întreagă pe tema noii evanghelizări. Două dintre concluziile decisive ale acestui Sinod au fost următoarele: noua evanghelizare de fapt este una şi aceeaşi, pentru că evanghelizarea, vestea cea bună, conţine o noutate în sine; însă, în acelaşi timp, se impune o schimbare de stil, un stil mai puţin magisterial. Adică, [în loc de] „eu ştiu, tu nu ştii, hai să te învăţ”, „tu eşti pierdut, eu am mîntuirea, hai să ţi-o dau şi ţie”, noua evanghelizare presupune căutarea împreună a Celui Înviat.

Fiecare cu specificul său.

Pornind de la această exigenţă, înţeleasă astfel, Sfîntul Părinte a biciuit o tendinţă care se regăseşte, din păcate, în mai multe contexte, inclusiv eclesiale, din Occident, care, venind în întîmpinarea nevoilor sociale şi materiale din lume, riscă să transforme Biserica într-o asociaţie caritativă, dar fără să menţioneze motivaţia creştină. Un fel de „Poftim sacul cu făină, nu contează de la cine vine”.

Este un echilibru foarte fragil, foarte delicat, între a condiţiona ajutoarele, mai ales în zonele calamitate, cu îmbrăţişarea unei religii sau a unei confesiuni (cunoaşteţi, desigur, riuscul prozelitismului), şi cealaltă extremitate. Caribda, care corespunde primei extremităţi a Scylei, este să faci abstracţie de orice referire religioasă, adică să nu mai avem curajul să spunem în numele cui facem ceea ce facem.

Este, aşadar, un echilibru extraordinar de fragil, de delicat, între a propune un prozelitism prin ajutoare materiale sau a deveni, la cealaltă extremă, un ONG fără nici o referire la Evanghelie.

(Partea a doua a interviului – „Iezuiţii au o singură asceză, aceea a timpului” -, în ediţia de marţi, 9 aprilie, a ziarului Făclia)

M. TRIPON