EXCLUSIV: Superiorul Regional al Iezuiţilor din România, pr. Marius TALOŞ: Iezuiţii au o singură asceză, aceea a timpului

Perioada de formare a unui iezuit – de la intrarea în noviciat pînă la depunerea voturilor solemne – poate fi, în medie, de 15, pînă la 20 de ani. De aceea, spune pr. Marius TALOŞ, Superiorul Regional al Iezuiţilor din România, „noi, [iezuiţii], avem o singură asceză, aceea a timpului. Pentru că, altfel, ne mişcăm, nu avem o stricteţe în a ne îmbrăca sau, în materie culinară, nu sînt posturi foarte severe, însă există o singură exigenţă: aceea de a dura”.

– Care credeţi că este cea mai mare provocare pentru actualul papă?

– Restabilirea unui dialog de respect reciproc cu lumea, pentru că imaginea Bisericii a fost zguduită printr-o serie de scandaluri. Cu toate că există o sumedenie de aspecte locale pe care le-aş numi în continuare evanghelice, este nevoie de o refacere a imaginii, care a fost serios afectată.

Poate că nu mă exprim însă corect. Scopul nu este de a ne salva imaginea, ci de a fi o Biserică în lume, fără a fi din lume, aşa cum spune Scrisoarea către Diognet, acel document paleocreştin care reia, practic, Evanghelia după Sf. Ioan. A continua să fim în lume, fără a fi din lume, ca spirit, ca duh – aceasta mi se pare provocarea numărul unu.

– Prezenţa Patriarhului ecumenic la ceremonia de înscăunare a Papei Francisc a fost interpretată ca un semn de împăcare între cele două Biserici creştine. Ce interpretare daţi, în acest context, mesajului pe care Patriarhul BOR, PF Daniel, l-a transmis papei: „Sîntem convinşi că valorile morale autentice, bazate pe credinţa bimilenară creştină, vor continua să aibă un loc central în activitatea Sanctităţii Voastre ca Primat al Bisericii Romano-Catolice, avînd în vedere lucrarea pastorală pe care Sanctitatea Voastră aţi întreprins-o deja în Argentina. Această misiune este o prioritate şi în Biserica noastră Ortodoxă. De aceea, în acest context, este foarte necesar să cooperăm, pentru a realiza solidaritate cu cei care suferă cel mai mult de pe urma crizei economice şi spirituale a societăţii contemporane, pentru a da o mărturie creştină comună în lume, în spiritul iubirii milostive a Domnului nostru Iisus Hristos”?

– Dacă-mi permiteţi, aş scoate în evidenţă trei expresii-cheie: insistenţa asupra valorilor morale, care sînt comune, apoi referinţa la acţiunile pastorale pe care le-a desfăşurat Sfîntul Părinte, pe cînd era cardinal, la Buenos Aires – deci valori morale, acţiuni pastorale -, şi solidaritatea cu cei care suferă cel mai mult de pe urma crizei economice şi spirituale. Aceste trei elemente, dacă le punem în comun, scot în evidenţă următorul aspect: se cuvine să facem front comun în apărarea valorilor, nu doar morale, ci vitale, care sînt ameninţate în contextul lumii de astăzi. Fără să facă referire explicită, cred că Patriarhul BOR avea în vedere opoziţia vehementă a actualului Sfînt Părinte faţă de homosexualitate, faţă de promiscuitate, faţă de avort, faţă de eutanasie, lucruri care sînt teribil de… la ordinea zilei şi în ţara noastră, pentru că se fac presiuni fantastice pentru a se ceda în aceste privinţe, şi la noi. Şi, nevoia de solidaritate, în sensul că Biserica Catolică cumva depăşeşte graniţele naţionale şi poate sprijini, din acest punct de vedere, un strigăt al unei Biserici locale. Astăzi, avem nevoie de o sinergie în a ne ridica glasurile acolo unde sîntem, în toate ţările în care sîntem, căci dacă nu facem front comun împotriva abuzurilor care vin prin organisme care depăşesc graniţele naţionale, nu vom putea răspunde şi nu vom putea face faţă.

Eu, în sensul acesta văd apelul Patriarhului BOR la solidaritate. În acelaşi timp, aş spune – nu ca o completare, pentru că nu-mi permit aşa ceva! – că trebuie mers la rădăcina acestor valori comune, la rădăcina motivaţiei solidarităţii în faţa crizei materiale şi spirituale. Aşa cum s-a spus înainte, nu ne putem limita la imaginea unui ONG pios. Chiar dacă apărăm valori morale, fundamentul spiritual este unul şi acelaşi, dincolo de diferenţele confesionale. Şi, aş spune, aici mergem dincolo de aceste diferenţe, doar facem referinţă la Christos, la Duhul Sfînt, la Maica Domnului, la Biserică.

Este inevitabil să facem aceste referinţe dacă vrem să apărăm tocmai valorile morale în cauză.

– A existat pînă acum, există vreo colaborare între Ordinul Iezuit din România şi Biserica Ortodoxă Română? Este dorită, cel puţin de dvs, sau este posibilă o astfel de colaborare?

– Noi sîntem o prezenţă infimă pe teritoriul României, sîntem 20 de membri ai acestui ordin, aici. Cu toate acestea, cît am fost la Iaşi, la Centrul cultural „Xaverianum”, am iniţiat o serie de conferinţe cu caracter de dialog ecumenic, invitînd şi preoţi ortodocşi, pentru a ne introduce în tainele spiritualităţii liturgice răsăritene, pentru a ne sensibiliza asupra modului ortodox de a privi problemele lumii de astăzi, ale modernităţii. La fel, i-am invitat pentru a dezbate împreună în ce fel se înţelege insolubilitatea căsătoriei într-o Biserică şi în cealaltă. Cartea lui Ignaţiu de Loyola, „Istorisirea Pelerinului. Jurnalul mişcărilor lăuntrice. Exerciţii spirituale”, a apărut la Polirom, la Iaşi, sub îngrijirea unui părinte ortodox, Ioan-Florin Florescu. Deci, au existat mai multe astfel de iniţiative, e drept, foarte punctuale, dar dorinţa din partea noastră este de a asimila şi a ne îmbogăţi, noi, cu ceea ce are de oferit Biserica Ortodoxă.

– La Cluj aţi încercat astfel de dialoguri?

– Aici, Centrul Manresa are un specific oarecum diferit, însă avem astfel de proiecte, cel puţin pentru anul următor. În ce mă priveşte, am venit aici de puţin timp, abia din toamnă.

– Cîţi membri are în prezent Societatea lui Iisus?

– La începutul anului 2013, în lume existau 17.317 iezuiţi.

– E mult? E puţin?

– Este relativ mult. Dar dacă ţinem cont că în 1965 Ordinul Iezuiţilor avea peste 36.000 de membri, acum, la 50 de ani distanţă, sîntem la mai puţin de jumătate. Şi încă avem o structură demografică piramidală cu vîrful în jos! Adică, generaţiile înaintate în vîrstă depăşesc încă, numeric, generaţiile care vin din urmă. Asta înseamnă – „pe cît se poate omeneşte prevedea”, după vorba lui Maiorescu -, că vom avea în fiecare an o pierdere de 250-280 de membri, între cei care mor, care se retrag, şi noile vlăstare sau vocaţii care bat la porţile noviciatului, în lumea întreagă.

– În cîte ţări sînt, iezuiţii, prezenţi?

– Sîntem prezenţi în 104 ţări, de pe toate continentele.

– Cei mai mulţi fiind, unde?

– Cei mai mulţi, peste 4.000, se află acum în India, după care urmează Statele Unite, cu circa 3.500. În toată Europa sînt aproximativ 3.000 de iezuiţi, într-o mulţime de provincii mici, cu o istorie respectabilă, dar cu un prezent foarte mult redimensionat. În Africa şi în Extremul Orient acum sînt, practic, cele mai multe noi chemări sau noi vocaţii.

– În România…?

– În România sîntem 20, cu toţii, şi sîntem prezenţi în patru locuri: la Satu Mare, Cluj-Napoca, Tîrgu Mureş şi Bucureşti. Pînă anul trecut ne numeam „provincie”, însă datorită acestui număr foarte mic de membri, astăzi activăm ca „regiune” independentă. Aceasta înseamnă că avem o autonomie la nivel local, la nivel de România. Sediul Regiunii Române a Ordinului Iezuit este la Cluj, eu sînt Superiorul Regional şi am responsabilitatea asupra celor patru comunităţi şi asupra celor 20 de membri care activează pe teritoriul României.

– De ce sînteţi atît de puţini, numeric?

– Unul dintre motivele pentru care nu avem mulţi candidaţi este durata foarte mare a formării.

– Care este durata formării unui iezuit?

– Nu există o durată standard, însă, în medie, un iezuit se pregăteşte în 15 – 20 de ani.

– Ce presupune această pregătire? Prin ce etape treabuie să treacă un candidat pînă să ajungă călugăr iezuit?

– Prima etapă este aceea a noviciatului sau a „şcolii inimii”, cu o durată de doi ani, în care [candidatul] se familiarizează cu litera şi spiritul fondatorului [Ordinului Iezuit], Sf. Ignaţiu de Loyola, şi face şase sau şapte experienţe de viaţă. Sînt experienţe de tip spiritual – o lună de exerciţii spirituale, în tăcere, experienţe de tip pastoral şi social – sîntem trimişi în spitale sau în închisori sau în şcoli cu copii care au anumite dizabilităţi, pentru a „atinge” rănile lumii de astăzi şi a face ecoul propriilor noastre răni, pentru că nu sînt despărţite unele de altele, experienţe de tip cultural – să deschidem o carte, să reînvăţăm să citim şi să scriem, experienţe de tip relaţional – sîntem trimişi în grupuri, tocmai pentru a învăţa să socializăm, să nu ne temem să dăm mîna, să locuim şi în corturi, şi în apartamente, în funcţie de împrejurări. Toate aceste experienţe ţin de noviciat.

După aceea, urmează un triéniu, sau o perioadă de trei ani, de studii de filosofie, patru sau cinci ani de studii de teologie, între care se intercalează un aşa-numit magisteriu. Magisteriul, aşa cum arată cuvîntul, în rădăcina lui latină, presupune, la început, o perioadă de doi ani în care învăţăcelul iezuit predă anumite cursuri celor mai tineri decît el. Acum, astfel de experienţe se fac nu doar în colegii sau în şcoli, ci şi în diverse contexte sociale.

Vedeţi, unul dintre clişeele despre iezuiţi este acela că sînt „tobă de carte”. Lucrul acesta s-a redimensionat în ultima perioadă, în sensul că s-a echilibrat insistenţa asupra formării intelectuale cu accentul pus pe formarea socială şi umană, care a căpătat o însemnătate din ce în ce mai mare.

Revenind: am enumerat şapte ani de studii academice, care pot fi continuate cu alte studii în domeniul artelor liberale, în afara teologiei şi filosofiei. Există însă perioade de formare care nu au de-a face direct cu şcoala: o experienţă de doi ani de zile trăită printre refugiaţi, o misiune între leproşi sau într-o tabără din Africa. Sînt şi astfel de experienţe care poartă titlul de formare, dar nu în sensul academic al cuvîntului. Aceasta este o noutate.

Formarea are ca etapă finală hirotonirea, pentru cei care devin preoţi, pentru că sînt şi alţii care sînt fraţi şi ne ajută pe noi în desfăşurarea misiunilor, au un rol foarte important. Cam trei pătrimi sînt preoţi, restul sînt fraţi. Sîntem un ordin sacerdotal, ca preponderenţă, dar nu în totalitate.

După hirotonire, urmează al treilea an de probaţie sau de noviciat, prin care ne întoarcem la început: ceea ce făcusem cu 15 ani înainte, experienţa de la început o re-privim cu alţi ochi şi vedem dacă vrem să ne angajăm sau nu pe acest drum.

Este acel dicton latin, „Repetitio mater studiorum est”. Sfîntul Ignaţiu aplică acest lucru la viaţa spirituală: dacă nu repeţi, nu rămîi cu nimic, nu doar ca noţiuni, ci mai ales ca înrădăcinare în motivaţia cea mai profundă a oricărei acţiuni sau angajări de viaţă. De aceea, dacă am început cu doi ani de noviciat, terminăm formarea cu un al treilea an de noviciat, în care se pune mult accent pe personalizarea formării, pentru că nu toţi intră cu aceeaşi vîrstă, cu aceleaşi bagaje culturale, cu aceleaşi deprinderi, cu acelaşi… „background”.

După cei 15, 17 sau, uneori, şi 20 de ani, i se cere unui astfel de învăţăcel, sau scolastic, să depună voturile solemne, cele trei voturi tradiţionale călugăreşti, la care se adaugă şi votul al patrulea, ascultarea faţă de papă.

Vedeţi, noi avem o singură asceză, aceea a timpului. Pentru că, altfel, ne mişcăm, nu avem o stricteţe în a ne îmbrăca sau, în materie culinară, nu sînt posturi foarte severe, însă există o singură exigenţă: aceea de a dura.

– Care sînt, în prezent, formele de apostolat printre credincioşi, practicate de iezuiţi?

– Sînt trei sectoare ample, la nivel mondial. Există un sector spiritual, prin care se practică moştenirea cea mai de preţ a Ordinului Iezuit, aceea a exerciţiilor spirituale, într-o formă diversificată de oferte. Alături de acest sector spiritual, care este o şcoală a rugăciunii şi un fel de viaţă creştin în contextul lumii de astăzi, cel de-al doilea sector îl reprezintă şcolile sau sistemul de învăţămînt. Am avut aici, în trecut, primul colegiu, întemeiat la Cluj, acum însă nu dispunem, în ţară, de unităţi proprii de învăţămînt; dar la nivel mondial, acest sector încă reprezintă una din trăsăturile care ne caracterizează, ca ordin. Accentul este pus pe formarea nu doar spirituală, ci inclusiv pe ştiinţe şi artele liberale, adică o formare în cît mai multe direcţii.

Cel de-al treilea sector, care a căpătat o amploare foarte mare în ultima vreme, îl reprezintă apostolatul social, care începe de la asistarea refugiaţilor în regim de urgenţă (la nivel mondial există un serviciu al iezuiţilor pentru refugiaţi, care numai în Siria, acum, dă de mîncare la aproape 2 milioane de suflete, din care 70% nu sînt creştini), pînă la oportunităţi de educaţie în medii defavorizate. De multe ori profesorii sînt voluntari, şi aduc o minimă educaţie celor care, altfel, nu ar avea nici o şansă de integrare socială.

Aceste trei sectoare caracterizează, acum, activitatea iezuiţilor la nivel mondial.

– Şi în România…?

– Avem un proiect social pentru copiii romi, la Satu Mare şi o prezenţă într-un colegiu de limbă maghiară, în acelaşi oraş. La Cluj este Centrul de spiritualitate „Manresa”, care oferă serii de exerciţii spirituale, reculegeri şi conferinţe. La Bucureşti funcţionează Serviciul Iezuiţilor pentru Refugiaţi, dat fiind că România a devenit o ţară de tranzit pentru cei care vor să ajungă în Occident, venind din Irak, din Afganistan, dar şi din Orientul Mijlociu. La Tîrgu Mureş avem o capelanie universitară, adică un fel de internat unde (pe lîngă cei 70 de copii care locuiesc acolo) oferim o paletă largă de activităţi, conferinţe, ateliere, pentru 400 de tineri care, pe lîngă cursurile lor, pot să-şi completeze formarea şi în acelaşi timp să se întîlnească, să socializeze, să fie într-un mediu cît de cît omogen – creştin, dar normal, fără a fi fanatic.

– … Ca superior al regiunii române a Ordinului Iezuiţilor, ce vă doriţi cel mai mult?

– Dacă-mi permiteţi o mărturisire: mi-aş dori să fim descoperiţi aşa cum sîntem, indiferent de intenţii şi de ce proiecte avem de făcut. Există, despre noi, multe clişee, inclusiv pozitive, care nu mai corespund imaginii iezuiţilor de astăzi.

– Cam cum reacţionează lumea, la noi, cînd află că sînteţi iezuit?

– Să vă dau un exemplu din această categorie de clişee. La Iaşi mi s-a cerut la un moment dat să prezint Decalogul lui Kieslowski, Porunca I şi Porunca a V-a, parcă. Şi, la sfîrşitul prezentării se ridică un domn – parcă era Dostoievski, cu părul blond şi uşor lins în faţă, cu barbă, şi cu un accent moldovenesc -, şi zice: „Vai, cît vă admir eu pe dvs, părinţii iezuiţi, că nu sînteţi nici ortodocşi, nici catolici, da’ vă daţi bine cu toată lumea!”. Cînd am auzit, am început să tuşesc şi i-am spus apoi „Vă mulţumesc”.

Există această imagine a iezuiţilor ca şi cum ar fi Biserică în Biserică sau oarecum alături de confesiunile existente.

M. TRIPON