EXCLUSIV: PS Florentin CRIHĂLMEANU, despre Papa Francisc: Nu este numai un papă al catolicilor

„Un nonconformist, un om mai înainte de a fi pontif, dornic să coboare cît mai mult la nivelul uman, la nivelul înţelegerii umane, o persoană care doreşte să fie la modul cel mai bun o excepţie, în multe sensuri, dar şi un continuator al unor pontifi excepţionali” – aşa îl descrie episcopul greco-catolic de Cluj-Gherla, PS Florentin Crihălmeanu, pe noul papă, Francisc, în interviul acordat ziarului Făclia. Un papă despre care mai spune că este un om de rugăciune, care doreşte să îmbine „spiritul acesta al sărăciei şi reînnoirii, al Sfîntului Francisc de Assisi, cu înţelepciunea spirituală a Sfîntului Ignaţiu de Loyola, întemeietorul Ordinului Societăţii lui Iisus”. „Nu este numai un papă al catolicilor, ci un pontif care poate avea o infuenţă asupra tuturor creştinilor” – spune PS Florentin, îndemnînd credincioşii creştini să se roage pentru ca „Pontiful Roman să fie binecuvîntat de Dumnezeu”.

– Renunţarea Papei Benedict al XVI-lea la pontificat a surprins toată lumea. Spuneaţi, într-o declaraţie dată ziarului Făclia în 13 februarie a.c.: „Vestea care a apărut luni în jurul amiezii, prin intermediul agenţiilor de presă, ne-a surprins pe toţi. Inclusiv unii dintre colegii care lucrează la Vatican erau surprinşi. Eram surprinşi pentru că nimeni nu se aştepta la un asemenea gest şi la o asemenea decizie”. A fost o surpriză la fel de mare alegerea noului papă?

– Într-adevăr, începutul de an ne-a rezervat aceste două mari momente, pe care pe drept cuvînt le putem numi istorice. Dincolo de elementul surpriză pe care, aşa cum aţi spus, îl au fiecare dintre ele, m-am întrebat care a fost elementul lor comun. Acum, după ce lucrurile s-au mai aşezat, mi se pare că elementul lor comun este primatul voinţei lui Dumnezeu asupra a tot ceea ce înseamnă Biserica.

Sînt două momente şi două semne prin care Dumnezeu ne-a arătat că este la cîrma Bisericii. Cel dintîi, momentul în care Pontiful Benedict al XVI-lea anunţa nu dorinţa lui de a se retrage, ci faptul că, prin rugăciune, a înţeles că aceasta este voinţa lui Dumnezeu, ne arată că Suveranul Pontif, chiar dacă este pe treapta cea mai înaltă a ierarhiei bisericeşti catolice, a lăsat să primeze voinţa lui Dumnezeu. A dorit ca într-adevăr să rămînă Dumnezeu cel care conduce Biserica şi cel care, la timpul rînduit, cheamă anumite persoane, dar tot la timpul rînduit retrage anumite persoane.

Al doilea moment este cel al alegerii Pontifului Francisc de către Colegiul Cardinalilor. Cu siguranţă, vă aduceţi aminte că ziarele, în primul rînd cele italiene, presa catolică îndeosebi, făceau tot felul de pronosticuri. S-a făcut chiar şi un clasament al papabililor pe continente. Or, liniştea care s-a lăsat peste Piaţa San Pietro în clipa în care s-a anunţat, după formula tip Habemus Papam, numele cardinalului Jorge Mario Bergoglio, a fost semnificativă, ca o adiere de vînt a Sfîntului Spirit, pentru că noul papă era o persoană puţin cunoscută şi care nu figura între cei clasaţi pe primele locuri pe continente, nici măcar pe continentul sud-american. Toată lumea s-a întrebat cum de a fost posibil, ce înseamnă aceasta. Şi iată, acum, după cîteva zile de la acel moment, lumea însăşi interpretează această alegere ca un semn al voinţei lui Dumnezeu.

Deci, elementul comun al celor două surprize ale începutului de an 2013 cred că este acesta: Dumnezeu este cu noi, Dumnezeu este la cîrma Bisericii.

– Ce a surprins, sau ce contează mai mult în ceea ce-l priveşte pe noul papă: faptul că este primul papă din America şi primul non-european, după Grigore al III-lea (sec. XVIII), născut în Siria, sau că este primul iezuit care devine Suveran Pontif?

– Faptul că voinţa lui Dumnezeu s-a exprimat prin aceşti oameni de rugăciune. Repet: nimic din ceea ce era omenesc anticipat nu s-a împlinit. Apoi, sigur, începînd de la primele cuvinte, Suveranul Pontif s-a dovedit un nonconformist, un om mai înainte de a fi Pontif, dornic să coboare cît mai mult la nivelul uman, la nivelul înţelegerii umane. Sigur, toate celelalte excepţii sînt de o conjunctură care poate, oarecum, să prevestească o persoană care doreşte să fie la modul cel mai bun o excepţie, în multe sensuri, dar şi un continuator al unor pontifi excepţionali, între care, sigur, figura Fericitului Ioan Paul al II-lea este, poate, cea mai aproape de noi.

– Credeţi că alegerea numelui Francisc, după numele Sfîntului Francisc de Assisi, înseamnă şi o recunoaştere a faptului că Biserica trebuie să fie reconstruită, aşa cum a făcut-o Sf. Francisc? O asumare, în acelaşi timp, a misiunii acestuia, căruia, în Biserica San Damiano, Christos îi ceruse: „Francisc, mergi şi repară Casa Mea, care se ruinează”?

– Sigur, poate fi o interpretare. Ceea ce Pontiful Roman spunea era că doreşte să urmeze acest spirit al Sfîntului Francisc, în toată frumuseţea lui. Viaţa Sfîntului Francisc a avut multe aspecte, şi aspectele ascetice ale vieţii personale şi detaşarea însăşi, de lume, dar şi implicarea în anumite momente importante, istorice, ale lumii, pînă chiar la acele momente de consiliere a Pontifului Roman, deci o relaţie apropiată cu înalta ierarhie a Bisericii. Este ceea ce Iisus cerea apostolilor: adică, să ştie că ei vin din lume, sînt luaţi din lume, dar trimişi pentru lume.

Biserica are nevoie, fără discuţie, de această detaşare de lume şi de o reînnoire spirituală permanentă, meditînd asupra propriei vocaţii. Ce înseamnă astăzi, în mileniul trei, a fi Biserică? Reînnoire, restaurare, reformare – cred că sînt cuvinte care nu numai la nivelul Bisericii, dar la nivelul fiecărui suflet ar trebui să ne preocupe, mai cu seamă în această perioadă a Postului Mare.

– Papa Francisc a cucerit lumea din prima clipă printr-o serie de gesturi neobişnuite la un Suveran Pontif. Credeţi că avem de-a face cu un papă atipic, că aceste gesturi sînt făcute de Papa doar pentru el însuşi sau sînt făcute pentru a fi urmate de alţii? A preluat Papa Francisc temele fundamentale ale mesajului de reînnoire spirituală al lui Francisc de Assisi – ascultarea şi sărăcia, simplitatea şi refuzul oricărui privilegiu, umilinţa şi egalitatea între oameni?

– Dvs aţi şi răspuns, deja, la întrebare. Eu poate voi mai adăuga doar cîteva chestiuni. În primul rînd, actualul Pontif Roman este un om de rugăciune. O ştim cu toţii, provine din Ordinul Societăţii lui Iisus şi, fiind călugăr, este, în primul rînd, un om de rugăciune. Sfîntul Ignaţiu de Loyola a reuşit, în doctrina sa, să îmbine cele două aspecte principale ale vieţii călugăreşti, şi anume contemplaţia şi acţiunea. De aceea a rămas proverbială, pe această linie, sintagma „a fi contemplativi în acţiune şi activi în contemplaţie”, ceea ce ne arată că poţi trăi în această lume, cu problemele întregii lumi, o viaţă perfectă de rugăciune, dacă ai un bun discernămînt. Şi aici, Pontiful Roman consider că are un mare atu, pentru că doreşte să îmbine spiritul acesta al sărăciei şi reînnoirii, al Sfîntului Francisc, patronul Italiei, cu înţelepciunea spirituală a Sfîntului Ignaţiu de Loyola, care este întemeietorul Ordinului Societăţii lui Iisus.

– Unele grupări s-au declarat deja îngrijorate chiar de faptul că noul papă şi-a ales numele Francisc, spunînd că opţiunea aminteşte de vremurile medievale. Ne putem aştepta să fie acuzat Papa Francisc că impune practici medievale?

– Dacă dorim să considerăm că sărăcia este medievală, curăţia este medievală şi ascultarea este medievală, atunci se poate spune aşa ceva. Părerea mea este însă că sînt valori universale, ale Bisericii, mai cu seamă valorile spirituale.

– Credeţi că va stîrni reacţii negative, în rîndul clericilor catolici, felul de a fi al Papei Francisc?

– Fiecare om este liber să reacţioneze după cum bunul simţ, educaţia şi… limitele canonice îi permit.

– Ce a înţeles lumea catolică din mesajul papei: „Vreau o Biserică săracă, pentru săraci”?

– Nu vă pot spune ce a înţeles lumea catolică, deoarece, pentru asta, ar trebui să cunosc opiniile tuturor înalţilor ierarhi. Dar mesajul mi se pare destul de clar: un om care a cunoscut foarte bine şi sărăcia, şi persecuţia Bisericii, un om care are votul sărăciei, îşi exprimă dorinţa de a continua, chiar şi în înalta misiune pe care o are, şi a trăi această sărăcie şi a acorda importanţă sporită săracilor, aşa cum i-a fost recomandat în clipa în care a fost înălţat la treapta de cardinal: „Să nu uiţi de cei săraci”.

Fac o mică paranteză, care, uneori, se impune. În general, cînd lumea merge în vizită în statul Vatican sau în Basilica San Pietro sau la muzeele vaticane, există o concluzie care, cel puţin pentru mine, care am avut ocazia să trăiesc o vreme la Roma, este nepotrivită, şi anume: „Cît de bogat este papa!”. Permiteţi-mi să fac această precizare pentru că lumea probabil este tentată să dea dreptate acestei afirmaţii.

Trebuie ştiut că toate bogăţiile acestea, care apar şi în San Pietro, sînt de fapt acumulate în timp şi majoritatea lor sînt donaţii, făcute de credincioşi. Muzeele vaticane reprezintă interesul pe care pontifii, în timp, şi cardinalii, l-au avut faţă de anumite aspecte ale culturii. Dar acest tezaur este pus la dispoziţia lumii. Papa ştie foarte bine că nu are nimic, decît eventual hainele cu care va fi îngropat; toate celelalte rămîn în uzul următorului pontif.

– Aţi participat, de regulă, la toate evenimentele importante de la Vatican. De ce tocmai de la ceremonia de înscăunare a Papei Francisc aţi lipsit?

– La asemenea momente, oricum, spiritual, toţi sîntem, acolo. Am avut ocazia să urmăresc evenimentul la televizor. Nu m-am dus pentru că am avut deja programate două acţiuni foarte importante, care, dacă ar fi fost amînate, nu ar mai fi putut fi reprogramate. Paradoxal, mă aflam în Italia, în timpul ceremoniei, dar eram în arhidieceza de Milano. Au fost trei zile de reculegere şi de exerciţii spirituale cu credincioşii din parohii pe care le frecventez şi pentru alte servicii liturgice, pe tema episcopilor martiri care vor fi canonizaţi. Inclusiv în ziua în care Pontiful Roman a fost ales! În ziua aceea, chiar dacă am rămas în faţa televizorului pînă la binecuvîntare, noi, la ora 8:30 eram în biserică, deja.

– În participarea Patriarhului Bartolomeu al Constantinopolului la ceremonia de înscăunare a Papei Francisc unii au văzut un semn de reconciliere între creştini. Dvs ce semnificaţie daţi acestei prezenţe?

– În momentul în care am auzit despre această prezenţă, vă spun exact ce conexiune am făcut, avînd în vedere că sîntem în Anul Credinţei, în care Pontiful Benedict al XVI-ea, actualmente emerit, ne-a recomandat să cunoaştem mai bine momentul Conciliului Vatican II, de la care s-au împlinit deja 50 de ani. Am făcut conexiunea cu momentul atît de important, care s-a petrecut în cadrul Conciliului Vatican II, şi anume întîlnirea dintre Pontiful Paul al VI-lea şi Patriahul ecumenic Atenagora. În 1965 s-a petrecut nu doar o îmbrăţişare reciprocă între cei doi, şi punct, ci s-au ridicat anatemele reciproce, care s-au dat în 1054. Cuvîntul schismatic, utilizat de o parte şi de cealaltă a celor două mari confesiuni creştine, ortodoxă şi catolică, actualmente nu îşi are locul, pentru că nu mai există acele anateme reciproce care s-au dat în 1054. O placă comemorativă, care stă deasupra Porţii Sfinte a Basilicii San Pietro, aminteşte de acest memorabil şi istoric moment al Bisericilor creştine. Mă bucur că am ocazia să-l readuc în actualitate, pentru că multă lume, între care şi clerici, nu ştie acest lucru.

– Date fiind cele pe care le-aţi spus, care credeţi că a fost mesajul prezenţei Patriarhului Bartolomeu la ceremonia de la Vatican?

– Sigur, este o interpretare subiectivă, dar avînd în vedere că Pontiful Francisc a avut o experienţă destul de vastă în domeniul ritului oriental, că a avut şi alte preocupări ecumenice, consider că linia aceasta pe care a plecat va fi în continuare menţinută şi ca Pontif Roman. De aceea, semnul care vine din partea Bisericii Ortodoxe consider că este foarte important, şi deja face o punte de legătură între cei doi capi ai principalelor confesiuni creştine.

– Întrucît Papa Francisc este iezuit, nu pot să nu vă întreb şi care este relaţia Bisericii Greco-Catolice, mai bine zis a Episcopiei Greco-Catolice de Cluj-Gherla, cu Societatea lui Iisus, sau Ordinul Iezuiţilor?

– Pentru mine a fost o mare bucurie în primul rînd momentul cînd l-am cunoscut pe provincialul Ordinului Societăţii lui Iisus din România, în timpul comunismului, părintele Emil Puni, de vrednică pomenire, care a împărtăşit întru totul soarta Bisericii noastre şi la bine şi la greu. El a fost cel care a ţinut flacăra aprinsă în timpul anilor de persecuţie.

Aici, la Cluj, după anii ’90 am avut bucuria să-i cunosc pe părintele Olivo şi părintele Robert, primul italian, al doilea maltez, care au fost primii trimişi, tocmai pentru a da vigoare şi a ajuta Biserica noastră, aici, în eparhia noastră, desigur, deopotrivă ajutînd şi Biserica de rit latin.  Pentru noi, contactul cu aceşti oameni de o înaltă spiritualitate a fost ca un pahar cu apă pentru un călător în deşert, sau ca o gură de oxigen pentru cel care este în agonie. A începe totul de la zero, a începe construcţia unei Biserici efectiv de la zero este foarte dificil, mai cu seamă la nivelul conştiinţelor personale. Călugării iezuiţi – probabil cunoaşteţi charisma lor, aceea a exerciţiilor spirituale – sînt îndrumători spirituali, sînt sfetnici, sînt confesori. Prin aceasta au excelat întotdeauna şi de aceea au reuşit o muncă spirituală cu totul deosebită, pe care noi, cei ieşiţi din catacombe şi mai puţin, poate, cu o telogie actualizată, cu greu am fi reuşit să o facem. Apoi, ne-am bucurat cînd au decis să deschidă la Cluj o comunitate. Au locuit iniţial într-un bloc unde, la aceeaşi scară, aveau patru apartamente, la diferite nivele: într-un apartament era capela, bucătăria, sala de mese, în alt apartament erau dormitoare, într-un altul aveau bibliotecă, sală de lectură, sală de consultaţii spirituale, şi în alt apartament – spălătoria şi cele necesare casei. Ani de-a rîndul au activat în aceste apartamente simple, plătind chiria legală şi desfăşurînd aici activităţi pastorale. Ulterior s-a început construcţia unei case de exerciţii spirituale, aşa cum Ordinul Societatea lui Iisus are în diferite centre ale lumii, şi, actualmente, la Cluj, există Centrul Manresa şi Casa Sf. Ignaţiu, care anual adăpostesc 6.000 de oameni care vin aici pe grupuri. De exemplu, preoţii noştri, zilele de reculegere înainte de Sărbătoarea Învierii Domnului, înainte de Sărbătoarea Naşterii Domnului, le petrec acolo, în două-trei grupuri.  Seminariştii noştri îşi fac săptămîna de reculegere înainte de începutul anului liturgic tot în acest Centru Manresa. Eu, personal, am o relaţie foarte bună şi cu părintele superior provincial Marius Taloş, care este din Moldova, şi cu fraţii din comunitate. Zilele de reculegere, zilele de exerciţii spirituale, dar şi pentru pregătirea documentelor importante, în general le petrec acolo, în acea oază de linişte care este Centrul Manresa. Aşadar, mulţumesc lui Dumnezeu pentru aceşti oameni cu adevărat minunaţi şi de o înaltă spiritualitate!

– Aţi transmis un mesaj credincioşilor greco-catolici atunci cînd Papa Benedict al XVI-lea a renunţat la pontificat. Care este acum mesajul dvs, dat fiind că „Avem Papă”?

– Sigur, spunem cu bucurie, cu toţii, „Avem Papă!”; dar avem şi o datorie, pe care el ne-a invitat să o împlinim încă de la primul său cuvînt: să ne rugăm pentru ca Pontiful Roman să fie binecuvîntat de Dumnezeu. Acesta este şi îndemnul meu către credincioşii creştini, pentru că, personal, consider că nu este numai un papă al catolicilor, ci un pontif care poate avea o influenţă bună asupra tuturor creştinilor şi asupra întregii lumi.

M. TRIPON