Evocări la 97 de ani de la unirea Basarabiei cu România. Un secol şi jumătate de teroare ţaristă şi bolşevică în Basarabia (I)

La 27 martie 2015 se împlinesc 97 de ani de la unirea Basarabiei cu România. După secole de asuprire străină (rusească, otomană, poloneză ş.a.), de jaf şi umilinţă, străvechiul teritoriu românesc a revenit la patria mamă, prin decizia istorică a Adunării Naţionale de la Chişinău din 27 martie 1918.

Recunoaşterea pe plan internaţional a Unirii Basarabiei cu România, prin Tratatul de pace de la Paris, semnat la 28 octombrie 1920, a fost un act de dreptate pentru poporul român. A revenit în componenţa României un teritoriu care ne aparţinea de drept. El a făcut parte din arealul Carpato-Danubiano-Pontic, patria strămoşilor noştri daco-geţi.

Cu 2000 de ani în urmă, Burebista, creatorul şi conducătorul statului geto-dac centralizat îşi întindea autoritatea dincolo de Prut şi Nistru şi chiar pînă la gurile Bugului. Statul daco-geţilor avea să se confrunte cu Imperiul Roman. Şase ani le-a trebuit legiunilor romane să cucerească doar o parte din Dacia. Unitatea statală s-a destrămat după părăsirea Daciei de armata şi administraţia romană.

Locuitorii băştinaşi nu au părăsit niciodată vatra strămoşească.

După marea invazie a tătarilor din 1241 şi crearea statului medieval Ţara Românească, Basarab (1310-1352) cucereşte de la tătari partea sudică a teritoriului dintre Prut şi Nistru (Buceag), care va fi stăpînit de urmaşii săi pînă la Mircea cel Bătrîn (1386-1418). Statul independent al Moldovei, întemeiat în 1359, a reunit între graniţele sale, sub urmaşii lui Bogdan I, toate teritoriile româneşti cuprinse între Marea Neagră şi Ceremuş, pe direcţia sud-nord, şi Carpaţii Răsăriteni şi Nistru, pe direcţia est-vest. Roman I (1391-1394) se intitulează „Mare domn, singur stăpînitor al Ţării Moldovei de la munte pînă la mare”.

Trecem peste domniile glorioase ale lui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare şi, fără a ne opri la evenimentele care au permis Imperiului otoman să-şi extindă, să-şi consolideze şi să-şi impună suveranitatea asupra Ţării Româneşti şi Moldovei, amintim, totuşi, că în virtutea capitulaţiilor încheiate cu Moldova, Poarta otomană, ca putere suzerană, avea obligaţia, pe care şi-a asumat-o, de a apăra autonomia şi integritatea teritorială a statului românesc dintre Carpaţi şi Nistru faţă de orice agresiune străină. Pînă în 1711 înţelegerea nu a fost cu nimic tulburată, în afară de împotrivirea lui Ioan Vodă cel Cumplit (1572-1574) de a nu plăti tribut şi unirea pentru scurt timp sub Mihai Viteazu, în 1600, a Munteniei, Moldovei şi Transilvaniei. Este de remarcat că la 7 mai 1656 domnul moldovean Gheorghe Şerban şi marele cneaz Alexei Mihailovici al Moscovei au semnat un act prin care Rusia se obliga „să respecte rînduielile Moldovei, să recunoască cetăţile Chilia, Cetatea Albă şi Tighina, împreună cu regiunea Buceagului”

Prin tratatul de la Lutzk din 1711 dintre Dimitrie Cantemir şi Ţarul Petru cel Mare se garantează autonomia Moldovei din timpul lui Ştefan cel Mare. După instituirea domniilor fanariote şi desfiinţarea armatei, la 1739, de către Constantin Mavrocordat, principatele au rămas la cheremul ruşilor. Pe pămîntul patriei, între 1711-1829, s-au purtat şapte războaie, Rusia şi Austria se implică tot mai mult în treburile noastre interne.

În urma războiului ruso-autriaco-turc (1787-1791), încheiat cu pacea de la Iaşi, Rusia a obţinut ţinuturile din nordul Mării Negre, de la Nipru pînă la Nistru, şi astfel, din 1792, Rusia şi-a stabilit oficial graniţele de-a lungul Nistrului de la Hotin pînă la Cetatea Albă.

Urmează un nou război ruso-turc, între anii 1806-1812, încheiat prin pacea de la Bucureşti (16/28 mai 1812), cu înjumătăţirea Moldovei: teritoriul cuprins între Prut şi Nistru, inclusiv raioanele Tighina şi Hotin, sînt anexate de Rusia ţaristă. Turcia cedează Basarabia Imperiului ţarist.

În anul 1810 ruşii anunţau că vor ocupa Ţările Române. Dar ameninţările venite din partea lui Napoleon I, împăratul Franţei, şi opoziţia Turciei le-au mai scăzut din elan, care au pretins „numai” Molodva pînă la Siret, apoi numai partea dintre Prut şi Nistru. Cînd ruşii au aflat că armatele franceze au trecut rîul Neman şi se apropiau de Rusia, erau pe punctul de a ceda în tratativele cu turcii. Dar printr-un act de trădare al dragomanului Dumitrache Moruzzi (cumpărat cu bani ruseşti), sultanul nu a primit scrisoarea lui Napoleon, care-i cerea să prelungească tratativele şi să nu cedeze nimic ruşilor, întrucît Franţa porneşte război contra Rusiei. Neştiind acest lucru, turcii au cedat şi astfel s-a încheiat pacea de la Bucureşti (mai 1812), prin care Basarabia a fost anexată Rusiei.

Abandonarea acestui teritoriu românesc, pe care nu-l cucerise cu sabia, reprezenta un act de trădare a înţelegerii încheiate în trecut între Moldova şi Imperiul otoman. Este cazul să menţionăm că la acest act au contribuit banii ruseşti, trădarea lui Moruzzi, dar şi neputinţa turcilor, în plină decădere politică şi militară. Este posibil să fi avut influenţă şi oscilaţiile lui Napoleon I, care promitea Basarabia cînd Rusiei, cînd Austriei, în funcţie de interesele sale. Astfel, prin înţelegerea secretă de la Erfurt, din 12 octombrie 1808, „Franţa recunoştea Finlanda, Valahia şi Moldova ca făcînd parte din Imperiul Rusiei”, pentru ca în decembrie 1811, acelaşi Napoleon „socotea Moldova, Ţara Românească, precum şi Serbia provincii austriece”.

Rusia a jefuit Moldovei o suprafaţă de 44.422 km, cu 5 cetăţi, 17 oraşe, 685 de sate şi 500 mii de locuitori, în imensa lor majoritate români.

În anul 1817, ruşii întocmesc un recensămînt al populaţiei din Basarabia, care se prezintă astfel: 482.630 locuitori, din care românii reprezentau 86%. Restul erau ruteni, ucraineni, evrei, lipoveni, greci, bulgari, găgăuzi. Deci un fapt de reţinut; după cinci ani de la anexarea Basarabiei, ea era populată cu 86% români.

Teritoriul dintre Prut şi Nistru, anexat de Rusia în 1812, a primit de la noul stăpîn numele de Basarabia, prin extinderea denumirii avute pînă atunci numai de zona învecinată braţului Chilia, unde se exercita, în sec. al XIV-lea, stăpînirea Ţării Româneşti, numită Basarabească, după dinastia Basarabenilor.

În primii ani ai ocupaţiei, Basarabia a beneficiat de un regim de autonomie, cu o administraţie bilingvă (română), „moldovenească” şi rusă, cu păstrarea legislaţiei locale, primul guvernator civil fiind boierul modovean Scarlat Sturza, iar biserica ortodoxă era reprezentată de un arhiereu cu sentimente ruseşti, Gavril Bănulescu Bodoni. Statutul din 1818 a introdus primele limitări ale autonomiei, care a fost pe deplin abolită în 1828, legea promulgată în acest an a inclus Basarabia în gubernia Novorosiisk, desfiinţînd funcţia de guvernator şi a făcut din limba rusă unica limbă în administrţie şi justiţie. S-a desfăşurat un proces de rusificare accentuată, prin obligativitatea folosirii limbii ruse şi a alfabetului chirilic în şcoală şi biserică.

Autorităţile ruse au practicat o politică de colonizare cu populaţiile străine, în special în sudul provinciei.

Încă din timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, sînt aduşi bulgari şi găgăuzi, acţiune continuată şi intensificată în anii următori. În 1814 sosesc primii colonişti germani din Ţările Baltice şi din împrejurimile Varşoviei şi chiar francezi şi elveţieni, se fac colonizări cu ruşi şi ucrainieni. Sosesc masiv evrei din Polonia şi Rusia; iniţial au fost colonizaţi 10.589; în 1817 erau 19.130; în 1862 numărul lor a crescut la 78.750 (8,6%), pentru ca în 1897 să ajungă la 228.169 (11,8%).

În timp ce în Basarabia se făceau colonizări de străini, zeci de mii de români erau deportaţi în diferite părţi ale Imperiului Rus, în Siberia, pe fluviile Volga şi Amur.

Colonizările masive, măsurile discriminatorii, imense beneficii acordate neromânilor aveau loc concomitent cu procesul de deznaţionalizare, de rusificare a românilor basarabeni, a căror pondere în totalul populaţiei scade de la 86% în anul 1817 la 47,6% în anul 1897.

Procesul de deznaţionalizare şi rusificare s-a intensificat în perioada 1878-1905, determinînd peste un milion de români basarabeni să se refugieze în Vechiul Regat.

După 106 ani de stăpînire rusească (1812-1918), la sfîrşitul primul război mondial se creează condiţiile favorabile pentru ca Basarabia să revină la Patria Mamă, România.

În luna februarie 1917 a început revoluţia burghezo-democrată în Rusia, atrăgînd după sine dezmembrarea Imperiului Ţarist şi înlăturarea, la 15 martie 1917, a ţarului Nicolae al II-lea. În iulie 1918 a fost asasinat cu întreaga sa familie de către bolşevici.

Prof. univ. dr. Ioan BOJAN