Éva Lukács Solymossy: Îmi filtrez amintirile, impresiile, senzaţiile, gândurile şi încerc, apoi, să le dau viaţă

Primele lucrări semnate de Eva, pe care le-am văzut expuse, au fost cele din 1987. Era perioada în care artista cocheta cu grafica, forţa pe care o emana precizia desenului şi mesajul lapidar pe care îl transmitea acesta fiind, la vremea respectivă, maniera ei de a-şi exprima trăirile interioare. Au urmat apoi câteva cicluri complexe dedicate unor visuri, unele parţial realizate – Mediterana, singularitatea şi izolarea simbolizate de „insulă” sau metamorfoza feminităţii -, altele rămase în stadiu de proiect.

Uşurinţa cu care trecea de la abstract la concret era incitantă şi proprie unei artiste cu o personalitate bine definită. Această putere de a purta privitorul printr-o multitudine de sentimente şi ipostaze semnifica deja, pentru mine, un pictor cu valenţe extraordinare, care se simte foarte bine în spaţiu şi timp, dar mereu conştientă că se află pe Pământ, într-o lume materială. Era uşor de observat mâna hotărâtă care aşternea linia şi culoarea pe pânză sau carton, fără îndoieli asupra rezultatului, alegând să meargă pe propriul său drum, chiar ieşind din tipare.

Am regăsit-o pe Éva Lukács în retrospectiva de la Galeria de Artă din Dej, vernisată la sfârşitul lunii august, anul acesta. Şi am simţit că trebuie să scriu despre ea, dar mai ales, să-i dau cuvântul…

– De ce pictură şi nu altceva?

– Pe lângă desen şi pictură, am fost pasionată, de mică, de dans, de balet. Din păcate, crescând brusc, am devenit prea înaltă pentru a fi balerină. Prin urmare, opţiunea firească a fost arta plastică, direcţie în care m-au încurajat foarte mult părinţii mei, iar mai târziu, profesorii Jánossy şi Angyalosi şi cea de care avea să mă lege o statornică prietenie, pictoriţa Elena Szervaczius. Aşa că am devenit doar o consumatoare (dependentă) de muzică şi o veşnică admiratoare a graţiei şi frumuseţii puse în valoare prin dans şi balet. Mai târziu, grafica, da, ar fi fost o opţiune, dar cu siguranţă, mai devreme sau mai târziu, aş fi trecut la culoare…

– Ce stil consideri că ţi se potriveşte cel mai mult? Există un artist sau un curent artistic care te-a influenţat în arta ta?

– De obicei, în momentul când încep o lucrare nu mă preocupă „stilul” în mod deosebit, decât în măsura în care poate ilustra sau susţine ideea de la care am pornit şi care mă frământă până la materializarea ei pe pânză. În general însă, indiferent de subiectul şi stilul ales, lucrările mele sunt  percepute ca fiind post-impresioniste.

Nu cred că am fost influenţată de artişti celebri ale căror nume ar trebui să le înşir aici, cel puţin nu în mod conştient… Au existat însă persoane cu care am împărtăşit gânduri şi aspiraţii, în anumite momente din viaţă – colegi, profesori, prieteni – oameni care m-au influenţat mult şi altfel decât orele de curs, destul de academice, dacă privesc în urmă. Oricum, la vremea formării mele nu exista internetul, iar albumele de artă erau şi ele destul de rare şi mai toate prezentau doar reproduceri în alb şi negru. Nici călătoriile de studiu şi vizitarea marilor muzee din capitalele lumii nu erau accesibile oricui… Sigur, mergeam la toate expoziţiile care-mi erau la îndemână şi urmăream ce se întâmplă în lumea artistică clujeană, şi nu numai. Eram „conectată”, cum s-ar spune, la tot ce era legat de artă şi fenomenul artistic, în general.

Prin urmare, nu-mi dau seama în ce măsură un curent artistic sau un artist m-a influenţat în creaţiile mele. Cert este că ataşamentul meu rămâne constant legat de curentele artistice care au descifrat şi exploatat la maximum valenţele impresive şi expresive ale culorilor: Impresionismul, Postimpresionismul, Fauvismul, Expresionismul. Alături de acestea, Suprarealismul este, de asemenea, un curent care mă fascinează, mai ales prin încărcătura sa ideatică, literară, filosofică, onirică… În ce priveşte arta românească, impresioniştii ardeleni, „Şcoala de la Baia Mare”, în special, au ocupat un loc privilegiat în inima mea şi cred că le datorez câte ceva din maniera de a aborda şi interpreta un subiect, la nivel de compoziţie şi culoare.

– Ai o tematică preferată, ce te inspiră cel mai mult?

– Nu am o tematică preferată şi cel mai mult mă inspiră anumite locuri sau ceea ce citesc, ascult, privesc. Îmi filtrez amintirile, impresiile, senzaţiile, gândurile şi încerc apoi să le dau viaţă. Miracolul descoperirii acestei lumi interioare care se răsfrânge prin pictură în lumea reală m-a ajutat să pătrund treptat în adâncimea ei, cu fiecare nouă pictură, desen şi schiţă. Pictura este mijlocul meu de expresie principal, prin care scot la iveală gânduri şi trăiri pe care altfel îmi este greu să le pun în cuvinte şi să le împărtăşesc celorlaţi.

– Cu toate acestea, eşti şi un „om al cuvântului”, de mai bine de 20 de ani corespondent al ziarului de limbă maghiară, care apare în Cluj-Napoca…

– Da, se poate adăuga şi asta la CV-ul meu…, dar gazetăria este cu totul altceva. Este ceva ce am învăţat din mers şi apoi am constatat cu uimire că da, mă pot exprima şi… în cuvinte! Nu e de râs, dar per ansamblu, jurnalismul consumă timp şi energie, iar satisfacţiile, ştii şi tu, nu sunt întotdeauna pe măsura efortului. Norocul meu a fost să fiu îndrumată de gazetari competenţi, de oameni care îşi cunosc bine meseria şi care sunt consecvenţi în principii şi în atitudinea lor faţă de publicul cititor. Asta m-a ajutat să descopăr mijlocul de comunicare cel mai la îndemână, nouă oamenilor: cuvântul.

– Revenind la pictură, foloseşti mai multe tehnici sau eşti fidelă uneia singure? Ţi se întâmplă să revii asupra unui tablou, ori mergi până la capăt cu o temă stabilită de la început?

– Am pictat preponderent în ulei şi în acrilic. Dar ca pictor aleg să mă exprim de asemenea şi prin desen, utilizând tuşul, grafitul, cărbunele sau pastelul… Totul trebuie să înceapă de la o idee bună, de la un gând care te preocupă şi-atunci, tehnica de care te foloseşti, se impune aproape singură.

Pentru a-ţi răspunde mai clar: nu mi-am propus niciodată să respect reguli şi canoane. Pentru mine, toate tehnicile folosite vin aproape de la sine şi nu dintr-o preocupare conştientă. Cu toate acestea, de cele mai multe ori demersul este foarte clar, de la prima schiţă de idee, la pictura rezultată după mai multe etape de lucru. Dacă revin asupra unei lucrări, atunci intervenţia este substanţială, totală, aş putea spune.

– Crezi că există deosebiri majore între arta plastică feminină şi cea masculină?

– Unii critici, bărbaţii în general, spun că da. Eu, personal, nu cred, şi în nici un caz, nu culorile ne diferenţiază. Nici precizia desenului. Poate câte un amănunt, o „tuşă” de sensibilitate specific feminină sugerează că tabloul aparţine unei pictoriţe, dar nu este esenţial. Există doar lucrări bune, sau mai puţin reuşite, şi-atât.

– Cât de dificil este să fii artist plastic, mamă, soţie, profesor? Care dintre aceste ipostaze ţi s-a părut mai grea?

– Ştii, există momente în viaţă când e foarte important să fii soţie, altă dată, să fii mamă sau dascăl şi artist. Ordinea nu e bătută în cuie şi momentele se succed de la sine sau alternează între ele. În general, te simţi împlinită când reuşeşti să menţii un echilibru între toate îndatoririle şi răspunderile pe care le presupune fiecare dintre aceste roluri, ipostaze, cum ai spus. Dar nu e uşor… Mi s-a întâmplat ca timp de zece ani să nu pun mâna pe un creion, să nu desenez… Eram tânără, copiii (am doi băieţi, acum mari, desigur!) erau mici, făceam naveta la Chiuieşti şi, chiar dacă de multe ori mama mea era pe post de suplinitoare acasă, nu era loc de artă atunci în viaţa mea. Nu aveam timp pentru aşa ceva şi nici bani prea mulţi pentru pânze şi culori.

Din fericire, au existat însă şi perioade de lucru intens, când nu mă puteam desprinde de şevalet, apoi, perioade de relaxare când îmi „încărcam bateriile”, asimilam cu nesaţ tot ce vedeam şi depozitam imagini şi senzaţii în „sertarele memoriei”… Aşa e viaţa, plină de sinuozităţi şi ar fi teribil de plicticos dacă ar fi altfel, o linie dreaptă, fără asperităţi. În plus, acum sunt bunică şi asta iarăşi se învaţă… Cert este că, în opinia mea (dar nu numai a mea!), în ce priveşte o carieră artistică, un bărbat răzbate mult mai uşor deoarece este degrevat de o mulţime de obligaţii strict domestice. Obligaţi ce revin, de regulă, femeilor…

– Ce părere ai despre arta contemporană românească şi despre tinerii artişti? Crezi că se poate trăi din artă în zilele noastre?

– Dacă în studenţie eram destul de reticentă faţă de arta românească, astăzi mă bucur să descopăr o înflorire exponenţială a acesteia, cu artişti tineri, dinamici, având rădăcinile lor bine înfipte în contemporaneitate, fiind mai mult sau mai puţin post-moderni. Artistul este poate în centrul atenţiei, acum, dar în jurul lui este o complicată reţea care îl aproprie de public, îl promovează şi îi oferă prilejul să se exprime. Această reţea s-a dezvoltat şi ea destul de bine la noi în ţară, devenind o punte către publicul autohton şi internaţional avizat. Cu toate acestea, nu, nu cred că se poate trăi numai din artă, sau dacă da, sunt foarte, foarte puţini cei care reuşesc.

– Care a fost cea mai importantă expoziţie a ta şi ce planuri de viitor ai?

– Am puţine expoziţii personale la activ, făcând parte din categoria artiştilor care nu trăiesc din arta lor, având un venit stabil. Toate expoziţiile personale au fost importante şi speciale pentru mine, pentru că fiecare a avut o tematică distinctă, revelatoare a gândurilor şi preocupărilor mele din perioada respectivă. De aceea le pot considera şi chiar aşa le percep acum, ca pagini de jurnal ale existenţei mele. În ce priveşte viitorul? De la o anumită vârstă nu prea vorbim de viitor… Sigur, voi picta, voi desena… poate voi mai pregăti o expoziţie, două…

– Trei…

– … trei, dacă tu zici, dar e dificil. Prefer să mă bucur de micile plăceri oferite ochiului de un peisaj, un apus de soare, o floare, un zâmbet cald, un chip omenesc… şi să le pun pe pânză să le vadă şi alţii.

– Eva, dacă ar fi s-o iei de la început, ce ai schimba în viaţa ta?

– Dacă spun că e secret, răspunsul e satisfăcător?

– Nu, dar sunt de acord că unele lucruri e mai bine să rămână nespuse…

***

Absolventă a Institutului Pedagogic, secţia Arte Plastice din Cluj (promoţia 1966), membră a UAP din România şi membră a Breslei Barabas Miklos din Cluj, Éva Lukács Solymossy a expus de-a lungul anilor pe simezele unor galerii din ţară şi străinătate (Cluj, Dej, Baia Mare, Blaj, Mediaş, Remetea, Budapesta, Toronto-Canada, Le Quesnoy-Franţa, Tokaj-Ungaria, Svodin-Slovacia etc.) în cadrul unor expoziţii personale şi de grup, fiind considerată o excelentă coloristă, indiferent de tehnicile folosite. Fostă elevă a maeştrilor Gheorghe Apostu, Teodor Botiş şi Forró Antal, artista dejeană şi-a conturat, pe parcursul carierei sale, propriul stil, propria manieră de a-şi traduce trăirile într-un limbaj plastic conceptual, sintetizând linia şi culoarea, într-o dezlănţuire totală a energiei cromatice. O „dezlănţuire” relevantă pentru relaţia artistei cu lumea ce o înconjoară.

Magdalena Vaida