Dumitru Fărcaş – eternul

Dumitru Fărcaş a murit şi a trecut astfel în nemurire.
Maestrul avea vocaţia luminii sale interioare, pe care o răspândea în jurul său. Îmi amintesc o întâmplare veche, petrecută cu puţin înainte de 1989, la Casa de Cultură a Studenţilor din Cluj-Napoca. Era un decembrie rece şi apăsător, cu „bordeie fără foc” şi nu era permis să se organizeze concerte de colinde, după datină. Cel puţin, asemenea concerte nu puteau fi dedicate pe faţă Crăciunului şi nici nu se puteau cânta oficial colinde cu versuri religioase despre Naşterea Mântuitorului. Dar Dumitru Fărcaş a apărut pe scena Casei de Cultură şi a început să dăruiască publicului adunat în frig colinde interpretate la faimosul său taragot.
Parcă ne mai încălziserăm cu toţii, iluminaţi de marea taină a Naşterii copilului Iisus, când, dintr-o dată, „s-a luat lumina”. Nu se zicea că s-a luat curentul electric, cum ar fi fost corect sub aspect tehnic, ci că „s-a luat lumina”. Lumina ni se lua des pe atunci, dar să se întâmple asta chiar atunci când era preamărită minunea dumnezeiască, atunci când veneau „craii de la răsărit”, călăuziţi de stea, parcă era prea mult! S-a făcut, vreme de câteva secunde, o linişte de mormânt.
Cu siguranţă, ar fi izbucnit în scurt timp vociferări şi proteste. Dar nu s-a întâmplat asta fiindcă Maestrul, în plin întuneric, a început să cânte cu propria-i voce, în grai maramureşean: „În tătă casa-i lumină, zuărel de zuă,/ La tăt focu-i oala plină, zuărel de zuă” (adică: „În toată casa-i lumină, ziurel de ziuă,/ La tot focu-i oala plină, ziurel de ziuă”). Folclorul nou pervertise versurile acestea sublime, aducându-le într-o variantă prozaică, lipsită de autenticitate: „În toată casa-i lumină,/ La tot omu-i masa plină”. Artistul ştia însă forma originară, de la sat, cu ţăranul care, de Crăciun măcar, visa focul menit să ardă şi sub oala lui cu bucate.
Lumea din sală, formată în cea mai mare măsură din studenţi, a izbucnit în râs. Dintr-o dată, întunericul dat nouă de regimul comunist, devenea lumină (interioară), iar foamea devenea saţietate (imaginată). Râsul nostru era însă, de fapt, plâns. Sau cum ar fi zis Creangă, făceam haz de necaz. Apoi, „s-a dat” iarăşi lumina electrică şi toată sala a cântat împreună cu Dumitru Fărcaş, marele imn închinat Naşterii Domnului. Maestrul era capabil, prin marele său har, să scoată lumea din întuneric şi s-o îndrume spre lumină.
Sunt oameni pe lumea asta care nu sunt capabili de iubire. Nu-şi iubesc nici soţiile sau soţii, nici copiii, nici aproapele şi nici ţara în care trăiesc ori în care s-au născut. Dintre aceştia, unii răspândesc, seamănă şi cultivă chiar ura, îndemnând la rele, la răul endemic, funciar, făcut cu pasiune. Plăcerea de a face rău a fost studiată destul de serios de către psihologi şi nu cred că mai este nevoie să insist în acest sens.
Dumitru Fărcaş era chiar opusul unor astfel de indivizi. El cânta la taragot câte-o purtată de la miazănoapte, unduia o doină ori un joc de pe Someş sau de pe Mureş, trecea lin dintr-o melodie în alta, încât te simţeai atins de o aripă de înger, uitai de toate necazurile personale şi de relele lumii, te pătrundeai de „acel farmec sfânt” de neegalat şi-ţi venea să-i îmbrăţişezi pe toţi semenii tăi.
Câteodată, în mijlocul cânturilor sale ivite din taragot, se oprea ca să horească sau să recite. O poezie foarte dragă lui era „Ţara mea şi mândra mea”. Ea începe cu versurile: „Moroşeni mă ascultaţi/ Duşmanilor nu vă daţi!/ Cât o fi român român,/ Pe pământul lui stăpân,/ Să-şi cânte cântările,/ Să-şi lumine zările,/ În Vârful Pietrosului,/ în Valea Mureşului”. Poezia vorbeşte de moşia cea mică, adică de ogorul fiecăruia, lăsat de părinţi şi de moşi şi de mândra (iubita, soţia) oricărui bărbat.
Ogorul (adică ţara) şi mândra nu i le poate lua românului nimeni, în afară de Dumnezeu, care nu ar face-o oricum, de unde vine şi rugăciunea din final: „Şi mă rog lui Dumnezeu aşa:/ Eu să mor, dar să-mi trăiască/ Ţara mea şi mândra mea”. Cu alte cuvinte, dacă este nevoie de sacrificiu, atunci mai degrabă să mor eu! Iată că Dumitru Fărcaş a murit, dar încă trăiesc ţara lui şi iubirea lui, aşa cum şi-a dorit. Dumitru Fărcaş a murit, dar prin mesajul său a intrat în nemurire.
Ioan-Aurel POP

NEMURITORUL

De-acest artist neegalat
E imposibl să spui totul
Căci este identificat
Cu ţara lui şi taragotul

Purta în suflet un popor
Din Maramureşul mirific
Fiind cel mai mare-ambasador
Al cântecului mioritic

Fiind atât de talentat
Susţin, şi cred că nu greşesc,
Că-i rege neîncoronat
Al cântecului românesc

Cortina chiar de s-a lăsat
După acest enorm artist
El nu va fi nicând uitat
Că-i ne-ntrecut taragotist

Fărcaş ca nimen-n lume altul
Cu har divin a dăltuit
Cu taragotul său liantul
Dintre români şi infinit

Chiar dacă moartea l-a învins
În ceruri astăzi concertează
Că-i steaua care nu s-a stins
Şi secole mai luminează

Oprit definitiv din drum
Cum şi noi cândva ne vom opri
Va lumina chiar şi postum
Dar mai ales, va străluci

Taragotist cum altul nu-i
Şi nici nu cred că se va naşte,
O ţară-ntreagă recunoaşte
Că MITRU merită statui

’Nainte de a fi artist,
Şi unic ca taragotist,
Eu la părerea mea rămân,
A fost un OM şi-un bun Român
Eugen ALBU