Dr. Rodica Voichiţa COSNAROVICI: În România, cu posibilităţile actuale de diagnostic şi tratament, peste jumătate dintre copiii bolnavi de cancer se vindecă

În anii ’80, aproape toţi copiii bolnavi de cancer mureau. Se puteau număra pe degete supravieţuitorii, copiii vindecaţi. An de an, însă, numărul acestora a crescut. În prezent, în România, cu posibilităţile actuale de diagnostic şi tratament, peste jumătate dintre copiii bolnavi de cancer se vindecă – spune, în interviul acordat ziarului Făclia, dr. Rodica Voichiţa Cosnarovici, şef Secţie Oncopediatrie a Institutului Oncologic „Prof. Dr. Ion Chiricuţă” din Cluj-Napoca.

Potrivit dr. Cosnarovici, fiecare pacient care supravieţuieşte înseamnă „o investiţie de muncă enormă şi un efort teribil din partea copilului, din partea familiei şi din partea medicilor”. „Fiecare copil este împins dincolo de… linia de sosire cu un efort extraordinar de mare, şi foarte greu s-a ajuns la acest progres, de la o supravieţuire de sub 5% în anii ’80, la peste 50%, în prezent” – declară dr. Rodica Voichiţa Cosnarovici, atenţionînd însă că pentru foarte mulţi pacienţi, „tot parcursul vieţii lor este legat de primul act terapeutic aplicat”. „Dacă acesta este greşit, de multe ori este pierdută toată lupta” – spune dr. Cosnarovici.

– În cazul adulţilor, cancerul este pus, de multe ori (şi nu neapărat de specialişti), pe socoteala unor factori externi, factori de mediu, poate „proaste obiceiuri” alimentare sau de viaţă. La copii, şi mai ales la copiii foarte mici, de ce apare cancerul?

– Nu este la fel de simplu ca şi în cazul adulţilor. Unele dintre cancerele adulţilor sînt determinate de factori de mediu. Aceşti factori de mediu trebuie să acţioneze o durată mare de timp, 15-20 de ani, pentru a produce cancerul, şi-n mod firesc, după o aşa perioadă, pacientul va depăşi vîrsta copilăriei.

Cancerele copilului sînt determinate în primul rînd de modificări genetice, deci o modificare în intimitatea celulei, lucru care nu întotdeauna poate fi identificat ca modificare şi nici factorii care produc această modificare nu pot fi întotdeauna puşi în evidenţă. Deci nu sînt lucruri asupra cărora noi putem acţiona. Asta nu înseamnă însă că nu trebuie să ne îngrijorăm, pentru că factorii de mediu, sau unii dintre ei, vor produce în timp un cancer, nu la vîrsta copilăriei, dar îl vor produce mai tîrziu. Dar ceea ce produce cancerul la copii nu este un factor de mediu, nici un traumatism, nici o greşeală alimentară sau de îngrijire a copilului, pentru că de foarte multe ori familiile se învinovăţesc şi au senzaţia, părinţii, că ei au greşit ceva pentru că s-a întîmplat un lucru atît de serios şi atît de grav cu copilul lor. Nu este vina lor. Asta trebuie să ştie toată lumea, că nu este vina nimănui din preajma copilului pentru boala acestuia!

Este vorba de modificări genetice întîmplătoare în unele dintre celule, care o iau pe o cale greşită şi produc cancerul. Sînt unele moştenite, cancere care se pot moşteni, şi purtătorul unui cancer care poate fi moştenit trebuie să ştie asta, atunci cînd concepe un copil. Însă, de cele mai multe ori, pentru un pacient anume este foarte greu să identifici ce a produs boala.

– Ce cancere apar în mod frecvent la copii?

– Cele mai frecvente cancere ale copilului sînt cancerele sîngelui, respectiv leucemiile şi limfoamele, iar pe locul doi se află tumorile cerebrale. În Secţia de Oncopediatrie a Institutului Oncologic „Prof. Dr. Ion Chiricuţă” sînt trataţi pacienţi cu toate tipurile de cancer – şi bolile sîngelui, hematologice, limfopatiile maligne, şi tumorile solide. Deci tratăm toate tipurile de cancer cu terapie convenţională, adică chimioterapie, radioterapie, şi uneori tratamentul chirurgical se face tot aici, în Institut, alteori pacienţii vin gata operaţi sau îi adresăm către secţiile de chirurgie pediatrică. Alte tipuri de terapie, de exemplu, transplantul, se fac în centrele specializate.

– Cîte cazuri noi de cancer la copil sînt diagnosticate în  Institut într-un an?

– Între 60 şi 100 de cazuri noi.

– Din toată ţara ajung copii la Institutul Oncologic din Cluj, sau doar copii din judeţ?

– Din toată ţara.

– Puteţi aprecia cîţi dintre aceştia sînt din Transilvania?

– E greu de spus. În România, în fiecare an se diagnostichează în jur de 450 de cazuri noi de cancer la copii, care sînt tratate în şapte centre de oncopediatrie, răspîndite în toată ţara.

– Socotindu-i pe cei care revin pentru tratament, cam cîţi copii trec într-un an prin Secţia de Oncopediatrie a Institutului Oncologic „Prof. Dr. I. Chiricuţă” din Cluj-Napoca?

– În fiecare an avem circa 1.000 de internări. Un copil se poate interna de mai multe ori. Apoi, peste jumătate dintre pacienţii care sînt diagnosticaţi într-un an îşi petrec anul în care au fost diagnosticaţi mai mult în spital, cu mici pauze în care se întorc acasă.

Avem, în secţie, 40 de paturi, care sînt ocupate, în cea mai mare parte, tot timpul anului. E greu de spus, exact, cîţi copii trec prin secţie, pe an, pentru că la noi nu este rulajul foarte mare, la noi este investiţie de muncă foarte mare, pentru fiecare pacient. Adică, sînt programe de tratament pentru un pacient care durează aproape un an, cu foarte mici pauze. Sînt copii care-şi petrec în spital aproape tot anul în care au fost diagnosticaţi.

– Care a fost vîrsta cea mai mică la care aţi avut pacient diagnosticat cu cancer?

– Au fost cîţiva bebeluşi care au venit la noi direct din maternitate, adică imediat după ce s-au născut. Este vorba de copii a căror boală a debutat intrauterin şi s-au născut cu boala. Unii dintre ei au şi fost diagnosticaţi dinaintea naşterii şi se ştia exact că sînt purtătorii unei boli, astfel că au fost aduşi la Institut direct de la maternitate.

– Se poate şi asta? Să pui un astfel de diagnostic înainte de naştere?

– Da.

– Au şanse copiii bolnavi de cancer?

– O, da! Da, da, da! În România, cu posibilităţile actuale de diagnostic şi tratament, peste jumătate dintre copiii bolnavi de cancer se vindecă. Se vindecă complet, aproape 60% dintre copiii diagnosticaţi cu cancer se vindecă. Sigur, nu este la fel de mult şi la fel de impresionantă cifra ca şi cea obţinută în ţările care sînt şi mai dezvoltate.

– Care este procentul, acolo?

– Este de peste 70%, iar în unele ţări chiar 80% dintre copiii diagnosticaţi se vindecă.

– La noi de ce nu se poate, ca acolo?

– Din primii ani, de cînd am început să lucrez, am vrut să obţin mai mult şi să aflu ce se poate face în plus şi cum putem ajunge şi noi mai departe, în ceea ce priveşte tratarea copiilor bolnavi de cancer. Acum, cînd mă uit mai mult în urmă, decît înainte, mă întreb ce ne face să nu fim la fel de buni ca şi ceilalţi şi unde greşim. Am încercat să identific cauzele pentru care nu sîntem la fel de buni ca şi ceilalţi. Oricum, însă, sîntem foarte buni, în sensul că am plecat, din anii ’80, de la situaţia în care aproape toţi copiii bolnavi de cancer mureau. Se puteau număra pe degete supravieţuitorii, copiii vindecaţi. An de an, însă, numărul acestora a crescut. Fiecare pacient care supravieţuieşte înseamnă o investiţie de muncă enormă şi un efort teribil din partea copilului, din partea familiei, din partea noastră. Fiecare copil este împins dincolo de… linia de sosire cu un efort extraordinar de mare, şi foarte greu s-a ajuns la acest progres, de la o supravieţuire de sub 5% în anii ’80, la peste 50%, în prezent. Este, de fapt, un progres enorm! De altfel, se şi spune că oncologia pediatrică este povestea de succes a medicinei moderne, este specialitatea în care saltul privind supravieţuirea a fost cel mai impresionant. Nu numai la noi s-a întîmplat aşa.

– Sînt mai uşoare formele de cancer care apar la copii decît la adulţi sau care este explicaţia vindecării în procent aşa de mare, în rîndul copiilor?

– Vă explic îndată. Întîi, să explic unde greşim.

În primul rînd greşim prin aceea că pacienţii ajung foarte tîrziu la noi. Mai mult de jumătate dintre copiii care ajung la Institut ajung în stadii foarte avansate de boală. De ce? Pentru că familia se adresează tîrziu medicului, pentru că medicul nu este pregătit să recunoască o boală malignă, un cancer, pentru că nu ştie unde trebuie să-l trimită în cel mai scurt timp, pentru că de multe ori, acolo unde ajunge, nu este un centru profilat pe terapia cancerului şi nici nu aplică terapia corectă. Or, unul dintre principalii factori de prognostic în oncologia pediatrică este corectitudinea primului gest terapeutic!

Deci, pentru foarte mulţi pacienţi, tot parcursul vieţii lor este legat de primul act terapeutic aplicat. Dacă acesta este greşit, de multe ori este pierdută toată lupta.

– Se fac, în ziua de astăzi, atîtea training-uri, cursuri, seminarii. Nu se fac astfel de cursuri cu medicii de familie, pentru a fi învăţaţi să recunoască boala malignă, la copii?

– Se fac. Am participat chiar eu la un program de cîţiva ani, în care am circulat prin toată ţara împreună cu colegii mei, dar cancerul la copii este o boală rară. Şansa ca un practician să întîlnească această boală în cursul carierei sale este foarte redusă, poate întîlni unu sau două cazuri în întreaga carieră.

Ce este important, din punctul meu de vedere, în ceea ce priveşte stabilirea diagnosticului cît mai devreme, este de a nu abandona lupta atunci cînd nu reuşim imediat să elucidăm diagnosticul unui copil.

– Adică?

– Vă explic. Cancerul copilului nu are semne caracteristice de a se manifesta. Ceea ce este caracteristic este că semnele copilului evoluează în mod nefavorabil, deşi noi îi aplicăm tratamentul pentru boala pe care considerăm că o are. Adică, pacientului îi merge rău! Deci, persistenţa unui simptom şi adăugarea de alte simptome este ceea ce este caracteristic în cancer. Debutează prin semne necaracteristice care se agravează, se accentuează, se adaugă şi altele şi pacientului îi merge rău, deşi noi îi aplicăm tratamentul pe care-l considerăm potrivit pentru boala lui. Şi atunci, după medicul de familie trebuie apelat la ajutor din „eşalonul superior”. Trebuie apelat la pediatru, iar pediatrul îl direcţionează către noi.

Aşadar, cauzele eşecului, sau cauza cea mai importantă a eşecului este prezentarea la medic în stadii foarte avansate de boală. Mai mult de jumătate dintre pacienţi ajung la noi în stadii 3 şi 4, care sînt stadii avansate de boală.

– Spuneaţi că mai mult de jumătate dintre pacienţii copii se vindecă. Este o vindecare completă, reală, definitivă, fără recidive?

– Da. Aceştia sînt pacienţii care se vindecă pentru totdeauna. Estimarea este una globală, pentru toate tipurile de cancer şi pentru toate stadiile. Bineînţeles că pentru un pacient anume, cu cît ajunge mai devreme la tratament, cu atît şansa lui de a se vindeca este mai mare. Mulţi, din jumătatea aceea de pacienţi pe care o pierdem, sînt de fapt copii care au ajuns foarte tîrziu la noi.

– Cei care se pierd sînt, în mod frecvent, copii mai mari sau mai mici? Sau nu există o regulă?

– Nu, nu este o regulă. Regula este… diagnosticul. Sînt şi unele dintre boli care sînt extrem de agresive şi cu care ne luptăm foarte greu, dar cred că cel mai important este stadiul de boală.

– Spuneaţi de rata de vindecare, comparativ cu adulţii. Revin la întrebarea la care nu am primit încă răspuns: Sînt mai uşoare formele de cancer care apar la copii decît la adulţi, sau cum se explică succesul terapeutic mai mare în cazul copiilor decît în cazul adulţilor?

– Poate să pară un paradox… Cancerele copilului sînt mult mai agresive. Tumora este formată din celule foarte tinere, foarte neliniştite, foarte agresive, care evoluează foarte repede, de la o zi la alta, metastazează foarte repede, dar pentru că sînt atît de tinere, sînt şi foarte sensibile la tratament. Din acest motiv, tratamentul aplicat la timp şi corect le poate stîrpi. Adică, sînt cancere agresive şi omoară foarte repede în situaţia în care nu se intervine terapeutic, dar sînt şi foarte sensibile la tratament, şi din acest motiv prognosticul, în cazul copiilor, este mai bun.

– Metodele de tratament în cazul copiilor bolnavi de cancer sînt aceleaşi ca în cazul adulţilor?

– Metodele mari de tratament sînt aceleaşi în toată oncologia: chirurgia, chimioterapia, radioterapia şi hormonoterapia, imunoterapia. Sînt aceleaşi tipuri de tratament în toată oncologia, dar schemele de tratament, secvenţele, felul în care se succed secvenţele terapeutice, diferă.

– Este greu de lucrat cu copii care au cancer?

(Răspunsul, în ediţia de miercuri, 3 iunie, a ziarului Făclia)

M. TRIPON