Dr. Rodica Voichiţa COSNAROVICI: Copilul bolnav trebuie dus la doctor, indiferent despre ce problemă de sănătate este vorba

Cînd copilul este bolnav, nu este voie să întîrziem prezentarea la doctor. Indiferent dacă este… o carie, este febră, este… altceva, copilul trebuie dus din timp la medic. Iar dacă nu-i merge bine, trebuie insistat. Ai dus copilul la dispensar, că are febră, i-ai dat ce ţi s-a spus şi nu i-a mers bine, du-te înapoi şi spune! – este îndemnul adresat părinţilor de dr. Rodica Voichiţa Cosnarovici, şef Secţie Oncopediatrie a Institutului Oncologic „Prof. Dr. Ion Chiricuţă” din Cluj-Napoca.

Îndemnul porneşte, desigur, de la constatarea că mai mult de jumătate dintre copiii care ajung la Institutul Oncologic ajung în stadii foarte avansate de boală: familia se adresează tîrziu medicului, medicul de familie nu este întotdeauna pregătit să recunoască o boală malignă şi nu ştie unde trebuie să-l trimită în cel mai scurt timp şi, de multe ori, acolo unde copilul ajunge, nu este un centru profilat pe terapia cancerului şi nici nu aplică terapia corectă.

„Copiii, din start gîndesc pozitiv. Gîndirea pozitivă este foarte importantă, şi a copilului, dar şi a mamei. De asta depinde foarte mult şi deschiderea la tratament. Eu le spun copiilor: «Primiţi tratamentul cu drag, pentru că atunci şi el îşi face treaba!». Efectele secundare ale tratamentului sînt mult mici la copiii care sînt mai complianţi” – spune dr. Cosnarovici, referindu-se, de data aceasta, la succesul tratamentului aplicat copiilor bolnavi de cancer, care ajung la Institutul Oncologic „Prof. Dr. Ion Chiricuţă” din Cluj-Napoca.

– Este greu de lucrat cu copiii bolnavi de cancer?

– Meseria noastră, a oncopediatrilor, este o meserie foarte frumoasă, este o meserie stimulativă, ai satisfacţia faptului că ai reuşit să învingi un duşman teribil. Aici, cu adevărat ai senzaţia că ajuţi şi poţi să lupţi alături de copii, contra a ceva ce ei n-ar putea învinge singuri. O răceală poate trece acasă, şi dacă ajută şi medicul e chiar mai bine, dar aici… chiar ai senzaţia că eşti cu adevărat de folos.

– Cum privesc copiii boala? În ce măsură sînt ei conştienţi de gravitatea bolii pe care o au, de ce li se întîmplă?

– De la o vîrstă destul de mică, deja, copiii înţeleg ce se întîmplă. Copiii, să ştiţi că sînt mult mai complianţi, mult mai deschişi la tratament decît adulţii. Sigur, este nevoie şi de suportul familiei, care trebuie să împingă lucrurile în aceeaşi direcţie ca şi medicul şi trebuie să fie de acord că facem ceea ce trebuie, şi ceea ce trebuie facem împreună; şi atunci, şi copilul este deschis la tratament.

Dacă vizitaţi secţia, o să vedeţi că aici sînt foarte puţini copii care plîng. Plîng atunci cînd sînt înţepaţi, plîng atunci cînd sînt necăjiţi sau dacă îi doare ceva, dar nu plîng cînd văd personalul medical, căci dacă-i luăm în braţe, dacă povestim cu ei, se stabileşte o legătură foarte caldă şi prietenoasă între noi. În general, le spunem despre boala lor cîte ceva, în aşa fel încît să înţeleagă şi să fie deschişi la tratament. Niciodată nu-i luăm pe nepregătite. Aici, nimeni nu-i spune unui copil: „Hai în sala de tratament că nu se întîmplă nimic!”. Nu. I se spune exact: „O să te doară, o să plîngi, dar acum trebuie să facem asta sau asta, şi mergem mai departe”. Deci, se discută cît se poate de deschis cu ei. În afară de asta, avem şi un grup de suport care face minuni pentru copii. Sînt membri ai Asociaţiei Little People, care au o activitate constantă cu copiii, în fiecare zi, şi dimineaţa şi după masa. Foarte multe dintre activităţile lor vizează traiul din spital, foarte multă educaţie sanitară se face. Adică: învăţăm că atunci cînd sîntem răciţi purtăm mască, învăţăm cum să tuşim şi să strănutăm, învăţăm să ne tăiem unghiile, învăţăm să fim deschişi la tratament, învăţăm din ce este format corpul nostru, învăţăm ce înseamnă boala şi cum luptăm împotriva bolii şi aşa mai departe.

– Practic, copilul nu mai stă toată ziua în patul de spital, ca acum 30-40 de ani, ci are ocupaţie, în pauzele dintre tratamente.

– Are ocupaţie, aşa este. Avem şi un psiholog care lucrează full time în secţie, şi asta este extraordinar. Psihologul Corina Şomlea este… o zînă bună, pe care copiii o adoră şi care, de multe ori, vine cu ei în sala de tratament, dacă au de făcut terapii mai deosebite.

– Ştiu că oricui îi place să vorbească despre reuşite şi nu despre eşecuri. Totuşi, aşa cum aţi spus deja, sînt şi copii pe care, din păcate, îi pierdeţi. Cum este de lucrat cu aceşti copii? Înţeleg, ştiu aceşti copii ce se va întîmpla cu ei? Cum sînt ajutaţi să treacă peste momentele foarte dificile?

– Sînt momente foarte dificile şi pentru ei şi pentru familie şi pentru noi. Atunci cînd lucrurile nu merg bine, indiferent ce se va întîmpla – pentru că pot să nu meargă bine o perioadă, şi apoi copilul să-şi revină -, primul lucru pe care-l putem face pentru acel copil este să admitem ca lîngă el să fie cine doreşte şi cît doreşte el, din familie, în aşa fel încît să poată fi mai uşor îngrijit, să-i fie mai familiar statul în spital, să-i simtă pe cei apropiaţi în preajmă.

Cam asta-i tot ce vă pot spune…

– Cu părinţii e greu de lucrat? Simplul cuvînt „cancer”, sperie… Cum vine aici un părinte care tocmai a aflat că, poate singurul lui copil, are cancer?

– Prima reacţie este cea de negare: „Asta mie nu mi se poate întîmpla! Nu poate fi adevărat!”

– La fel ca în cazul celor care află că au ei înşişi cancer?

– Mai vehement. Mai vehement decît dacă ar fi vorba despre ei înşişi.

– Presupun că urmează autoacuzarea. Părintele se acuză că el este de vină că are cancer copilul lui.

– Da. Aşa este. După care se revoltă. Cineva, el, cei din jur, cei care au pus diagnosticul, cei care au greşit odată, cîndva, ceva, copilului, fiecare are partea lui de vină că s-a ajuns la necazul acesta. Apoi, încet, încet, orice părinte în deplinătatea facultăţilor mintale începe să se mobilizeze suficient pentru a-i fi de ajutor copilului său.

– Aceste stări sînt valabile, în aceeaşi succesiune, pentru… 99,9% din cazuri?

– Da.

– Şi mobilizarea părintelui?

– Orice părinte trebuie să fie în stare să-şi ajute copilul ajuns într-o stare de dificultate, oricare ar fi ea, cu atît mai mult atunci cînd e vorba de o boală foarte gravă.

– Care este reacţia părintelui care, după ce a trecut prin toate spaimele pe care le presupune o astfel de boală, află că îşi poate lua acasă copilul complet vindecat?

– Îmi aduc aminte reacţia unei doamne din Iaşi, a cărei fetiţă a făcut tratament mult timp la noi. Tot planul de tratament a durat trei ani, a stat internată un an, fetiţa, şi cînd totul s-a terminat şi s-a tras linie, le-am dat rezultatele, le-am spus că totul este bine, că tratamentul a avut rezultate bune. Şi atunci mama fetiţei a zis: „Deci, totul este bine?” „Da”. „Copilul este sănătos?” „Da”. S-a întors către fetiţă şi a zis: „Plecăm”. Şi fetiţa: „Unde plecăm?” „La Disneyland, la Paris!”.

Sigur, era o familie care şi-a putut permite asta. Mi-a rămas imaginea acelei doamne în minte. Fetiţa de atunci este acum mare, termină liceul şi lucrează ca voluntar pentru copiii care acum fac tratament la Iaşi.

– Aveţi foşti pacienţi care vă caută, ajunşi majori?

– Bineînţeles. De fapt, ei au obligaţia să-şi facă controale o dată pe an, toată viaţa. Sigur, din păcate nu poţi respecta întotdeauna această obligaţie, dar mulţi o respectă. Avem foarte mulţi pacienţi care sînt într-o societate care se numeşte „Temerarii” şi care funcţionează pe lîngă Asociaţia „Little People”. Este o societate a adolescenţilor şi tinerilor supravieţuitori ai cancerului, care au o viaţă foarte activă; de fapt, este cea mai activă societate a supravieţuitorilor din Europa şi de care încet, încet, se lipesc şi supravieţuitori din alte ţări, în special din ţările învecinate. La cea mai recentă întîlnire au participat supravieţuitori din 15 ţări. O parte dintre aceşti supravieţuitori, cei care trăiesc în oraşele în care există centre de oncopediatrie, lucrează ca şi voluntari pentru copiii care acum trec prin tratament. Şi asta este impresionant, pentru că adevărul spus de ei şi puterea exemplului depăşeşte orice altă explicaţie pe care putem s-o dăm noi, medicii, copilului.

– Cît de mult contează ceea ce crezi tu despre boală şi despre propria-ţi stare?

– Copiii, din start gîndesc pozitiv. Gîndirea pozitivă este foarte importantă, şi a copilului, dar şi a mamei. De asta depinde foarte mult şi deschiderea la tratament. Eu le spun copiilor: „Primiţi tratamentul cu drag, pentru că atunci şi el îşi face treaba!”. Efectele secundare ale tratamentului sînt mult mici la copiii care sînt mai complianţi.

– Care a fost timpul cel mai îndelungat după care aţi revăzut un fost pacient?

– Un copil care în 1991 avea 2 ani şi a venit la Institut cu leucemie, nu demult m-a sunat să mă invite la nuntă.

– Ce nu ştiu părinţii copiilor bolnavi de cancer şi ar trebui, obligatoriu, să ştie?

– Este ceva ce eu le spun tuturor, pentru că de multe ori mă gîndesc la problema eşecurilor: Copilul bolnav trebuie dus la doctor, indiferent despre ce problemă de sănătate este vorba. Nu este voie să întîrziem prezentarea la doctor! Indiferent dacă este… o carie, este febră, este… altceva, copilul trebuie dus din timp la medic. Iar dacă nu-i merge bine, trebuie insistat. Ai dus copilul la dispensar, că are febră, i-ai dat ce ţi s-a spus şi nu i-a mers bine, du-te înapoi şi spune!

– Din păcate, cred că pentru tot mai mulţi google este cel care devine „medicul casei”. Apelăm tot mai des la internet, la terapiile alternative…

– Terapia neconvenţională poate să fie complementară, poate să fie asociată unui tratament medical consacrat, dar nu poate substitui acel tratament şi nu este corect să fie singura opţiune pentru nici una dintre boli şi în special pentru bolile grave şi foarte grave.

–  Nu v-am întrebat despre secţie… Sînt probleme în Secţia de Oncopediatrie a Institutului Oncologic?

– Nu. Socotesc că este o secţie care merge bine. Mai mult decît atît, merită spus că, în special în ultimii ani, există o deschidere teribilă în a fi ajutaţi. Sînt foarte puţine lucruri care ne lipsesc. De nenumărate ori sîntem căutaţi de oameni care doresc să ne ajute şi am nevoie de timp ca să mă gîndesc ce ne-ar trebui, pentru că avem atît de multe mîini de ajutor întinse!

Mă gîndesc să fac un panou al sponsorilor, pentru că le sîntem recunoscători celor care ne ajută.

Sigur, ar fi bine să fim mai mulţi, în secţie, dar lipsa de personal este o problemă cu care se confruntă tot sistemul de sănătate şi va mai trece o vreme pînă se va rezolva.

– Care este cea mai mare satisfacţie a unui medic oncopediatru? Sau cel mai plăcut moment pe care îl trăieşte un medic oncopediatru?

– Cel mai plăcut moment, pentru mine, profesional, este Gala Temerarilor, care se întîmplă o dată pe an. O dată pe an, de Crăciun, Temerarii sărbătoresc Victoria şi Viaţa. Este întîlnirea Temerarilor din întreaga ţară, acolo ne întîlnim foştii pacienţi, îmbrăcaţi în ţinute de gală. Acolo simţi că ai făcut efortul pentru cineva care l-a şi apreciat, acolo simţi că efortul pe care l-ai făcut a meritat să fie făcut. Acolo întîlneşti oameni care au primit ce li s-a dat atît de pozitiv, şi ştiu să aprecieze viaţa într-un fel atît de frumos, încît cred că asta este cea mai mare bucurie profesională.

– Aveţi vreodată, ca medic, sentimentul că vă bateţi efectiv cu boala?

– Da!

– Aşa, ca într-un ring?

– Am cu adevărat senzaţia că este un duşman real.

– Şi… simţiţi „inteligenţa” acestui duşman, „inteligenţa” bolii?

– Da. Şi din păcate, încă de foarte multe ori, acest duşman este cel care stăpîneşte şi învinge.

– Bănuiesc că asta vă îndîrjeşte şi mai tare în a-i căuta şi a-i găsi punctele slabe.

– Aşa este.

– Ce vă doriţi cel mai mult, profesional?

– Îmi doresc să fim şi noi la fel de buni ca şi ceilalţi şi să vindecăm şi mai mulţi copii.

– Cred că asta îşi doresc şi cei care apelează la dvs. Succes!

M. TRIPON