Dr. Mihaela PASC: În Urgenţă, o echipă organizată înseamnă un cîştig de timp

Foarte frumoasă, foarte interesantă, dar extrem de mare consumatoare de energie şi mare producătoare de fire albe. Aşa descrie medicina de urgenţă dr Mihaela PASC, medic primar de urgenţă la UPU-SMURD Cluj, adăugînd însă că domnia sa, cel puţin, nu şi-ar dori să facă altceva, în viaţă. Fiindcă, dincolo de provocările, de temerile, poate de neliniştile unor zile de gardă, rămîne, în final, definitivă, bucuria de a fi participat, „cîtuşi de puţin”, la salvarea unor vieţi.

– Mi s-a spus că sînteţi unul dintre cei mai norocoşi medici urgentişti; norocoşi, în sensul că aţi făcut foarte multe resuscitări…

– Cam toţi colegii mei au participat la resuscitări. Vedeţi, resuscitarea îşi are părţile bune şi părţile, să zic aşa, rele, în sensul că, de multe ori, sînt resuscitări care nu reuşesc; dar acei puţini pacienţi pe care reuşeşti să-i salvezi îţi rămîn în suflet şi în minte şi discuţi cu drag despre ei şi-ţi aduci aminte cu bucurie că ai participat şi tu, cîtuşi de puţin, la salvarea unor vieţi.

– Cîte resuscitări aveţi la activ?

– Multe.

– Sute? Mii?

– Chiar mii, nu, dar sute, da. Trebuie să vă spun însă că o resuscitare cu adevărat reuşită înseamnă că omul acela, pe care tu l-ai resuscitat, pleacă apoi acasă pe picioarele lui. Asta înseamnă o resuscitare reuşită! Numai că acele resuscitări sînt puţine, dar te bucuri şi pentru acelea.

– Ce contează cel mai mult într-o resuscitare?

– Cel mai important este ca resucitarea să înceapă cît mai rapid, şi asta se poate face inclusiv acasă, inclusiv pe stradă. Sînt nişte manevre foarte simple, cu adevărat salvatoare de viaţă, pe care le poate face orice cetăţean şi pe care ar trebui să le cunoască toată lumea.

Să vă dau un exemplu. Sînt cazuri în care sîntem anunţaţi că e vorba de un om inconştient, sau în stop cardio-respirator. După ce primim cazul, în Cluj, şi cu atît mai puţin în afară, ne trebuie, poate, 10 minute să ajungem la acel caz. De la ISU pînă, să zic, în Mănăştur, nu ai cum să ajungi în 5 minute, iar acele 5 minute sînt esenţiale, sînt salvatoare de viaţă. Dacă în acele 5 minute (de la survenirea accidentului – n.n.) se fac compresiuni toracice, adică acel masaj cardiac, acele manevre sînt salvatoare de viaţă!

– Şi nu se fac, acasă, de către aparţinători?

– Nu. De cele mai multe ori găsim că [pacientului] i se pune pernă sub cap – ceea ce este cea mai mare greşeală, i se dă apă cu zahăr – la fel de mare greşeală, pentru că un om inconştient nu înghite, şi tot ceea ce i se toarnă pe gură ajunge în plămîn!, este frecat cu oţet pe faţă – ceea ce, la fel, n-are absolut nici o valoare. Singura manevră salvatoare de viaţă este compresiunea toracică. Este o manevră foarte simplu de făcut, nu se întîmplă absolut nimic rău dacă pacientul nu-i, fix, în stop cardio-respirator, adică dacă inima aceea bate şi tu îi faci compresiuni toracice. Că se rupe, eventual, o coastă…, nu-i nimic, se vindecă, dar omul acela supravieţuieşte, pe cînd dacă nu faci nimic, nu-i dai nici o şansă.

Mai rău decît să nu faci nimic nu există. Cea mai proastă sau cea mai greşită atitudine este să-i pui perna sub cap şi să stai să te uiţi.

– Sînt frecvente astfel de situaţii?

– Majoritatea cazurilor! Sînt rarisime cazurile în care găseşti pe cineva făcînd ceva. Un singur caz, mi-aduc aminte, am găsit, în toată cariera mea: în faţă la Billa, în Mănăştur, am găsit un taximetrist care făcea, absolut corect, compresiuni toracice unei femei care căzuse şi căreia îi pusese, în mod corect, în gură, acea pipă Guedel din trusa de prim ajutor de la maşină. A şi ieşit din stop, femeia respectivă, a fost resuscitată cu succes. Din păcate, omul a plecat fără să apucăm să-i luăm numele. Am fi vrut să-l invităm la SMURD, să-l premiem şi să-l felicităm.

Un singur caz, în toată cariera mea!

Sigur, am mai găsit oameni făcînd compresiuni toracice, acasă. Compresiuni toracice făcute însă în pat şi care nu sînt eficiente, pentru că patul e moale, iar în astfel de situaţii este nevoie ca pacientul să fie pus pe o suprafaţă relativ dură. Dar, oricum, decît nimic, tot este ceva.

Deci, asta este esenţial. Pentru că pronosticul pe care-l urmărim la un om găsit în stop cardio-respirator este ca acel om să meargă pe picioarele lui acasă. Fiindcă degeaba-l resuscitezi şi rămîne în comă. Cu asta n-ai rezolvat nimic.

– Ce se resuscitează şi ce nu?

– Noi nu avem o lege care să contraindice resuscitarea în cazurile terminale. În străinătate există acel ordin, „DNR”, „Do not resuscitate”, care se actualizează periodic, fiindcă sînt acele boli terminale în care este evident că nu mai există nici o şansă de resuscitare. La noi, din punct de vedere legal, se resuscitează absolut tot.

– Şi asta e bine sau e rău?

– Cum să vă spun? Sînt acele cazuri terminale – cancerele, de exemplu, cu metastaze peste tot, în care omul mai are de trăit o zi sau poate cîteva ore. Intră în comă şi aparţinătorii îl aduc în urgenţă, să rămînă pe o targă, cu sondă vezicală, cu sondă în gît, pe ventilator, ca să moară în urgenţă, într-un pat străin, înconjurat de străini. Nu-i aduce nici un beneficiu pacientului. Resuscitarea asta în orice condiţii şi în orice situaţie nu este un beneficiu pentru pacient. Sigur că este beneficiu pentru aparţinători, în sensul că rămîn cu conştiinţa împăcată, în sensul că „au făcut tot ce s-a putut” pentru acel pacient. Dar dacă ai putea să-l întrebi pe acel om, aflat în comă: „Cum ai vrea să-ţi trăieşti ultimele clipe?”, mai mult ca sigur ţi-ar spune: „În patul meu, în căsuţa mea, cu feţe cunoscute în jur, nu pe un pat de spital”. Numai că aparţinătorii nu înţeleg, cînd le spui că nu mai poţi face nimic.

La noi nu există o lege care să ne spună „Do not resuscitate”, adică „nu resuscita” într-o situaţie sau alta. Există acele resuscitări în care este evident că este inutil să le faci, dar le faci, în limita a 20 de minute.

– Cît poate dura o resuscitare, atunci cînd sînt semne că omul mai are o şansă de viaţă?

– Am avut, de exemplu, un pacient de 50 şi ceva de ani, sănătos pînă atunci, şi pe care noi l-am găsit inconştient. L-am resuscitat o oră şi ceva, omul şi-a revenit, l-am dus la Institutul Inimii (fusese un infarct), acolo i-au pus stent şi omul, peste vreo săptămînă, a plecat acasă. Pe picioarele lui.

Am resuscitat apoi circa 19 ore un hipotermic. Sînt criterii, sînt cazuri în care resuscitarea se prelungeşte – la intoxicaţi, hipotermici, electrocutaţi, cazuri de infarct. Încerci să dai toate şansele unei persoane aflate într-o astfel de situaţie.

– În momentul în care dvs, medic urgentist, ajungeţi în faţa unei persoane care… nu mai mişcă, în faţa unei persoane inconştiente, aflate, să zicem, în stop cardio-respirator, care este primul lucru la care vă gîndiţi?

– Să-mi coordonez bine echipa. Resuscitarea medicalizată – pe ambulanţă sau în urgenţă – nu se face niciodată de către o singură persoană. Resuscitarea se face în echipă. De aceea, întotdeauna cînd ajungem la un caz, primul meu gînd este să-mi coordonez echipa. Trebuie făcute gesturi clare, fără grabă, fără mişcări inutile, fără agitaţie, fără vorbe în plus. Fiecare ştie exact ce trebuie să facă şi nu face nimic în plus, pentru că ar fi pierdere de vreme. O echipă organizată înseamnă un cîştig de timp, de secunde, de minute. O echipă agitată, care se grăbeşte, înseamnă exact invers.

Echipa trebuie să se mişte coordonat, fiindcă în momentul în care te-ai apucat de o resuscitare, sînt mai multe lucruri care trebuie făcute cvasi-simultan. Fiecare trebuie să ştie exact ce are de făcut, să nu ne călcăm pe picioare, să nu facem doi acelaşi lucru, fiindcă pierdem timp preţios din resuscitare.

– Cum se manifestă pacienţii, după o resuscitare reuşită?

– Post-resuscitare, majoritatea pacienţilor nu rămîn în Urgenţă, pentru că merg pe secţii de terapie intensivă sau la Institutul Inimii şi noiu cam pierdem contactul cu ei. Cît ne întîlnim… ce să vă spun? E o situaţie un pic jenantă cînd omul îţi mulţumeşte cu lacrimi în ochi şi tu nu ştii ce să-i zici. Tu ţi-ai făcut treaba. Cînd cineva îmi mulţumeşte, eu am o expresie: „Nu trebuie să-mi mulţumiţi, pentru că nu pot să vă răspund «Cu plăcere, şi altădată», pentru că nu-i de dorit să se întîmple şi altădată”. Şi nu e vorba numai de resuscitare, e vorba de absolut orice te aduce la spital.

– Există pacienţi care să vă reproşeze că i-aţi resuscitat?

– Personal n-am întîlnit pe nimeni care să-mi spună „Mai bine m-aţi fi lăsat să mor”. Sigur, sînt situaţiile de pacienţi depresivi, cu afecţiuni psihice, care vin cu tentative de suicid mai mult sau mai puţin serioase şi care-ţi spun „Mai bine lăsaţi-mă să mor”, după ce tot ei au chemat ambulanţa să-i aducă la Urgenţă. Şi atunci, sigur că n-ai ce să le spui, decît: „Bine, bine, te lăsăm să mori dar nu în tura noastră şi nici cînd eşti la Urgenţă”.

Dar aşa, post-resuscitare, pacient care să fi fost în stop cardio-respirator, care a avut un infarct, o problemă gravă, n-am întîlnit nici unul care să zică: „De ce m-aţi adus înapoi?” Nu mi s-a întîmplat niciodată.

– Te încarcă sufleteşte ceea ce vezi într-o zi la Urgenţă?

– Da. De multe ori, mai ales după o gardă, cînd ai avut cazuri mai dificile, stai şi te gîndeşti la ce ai văzut şi ce ai făcut. Se întîmplă, nu o dată, să suni un coleg să întrebi ce i-a ieşit unui pacient la investigaţii, după ce ai predat tu cazul, sau ce i-au găsit la operaţie. Te duci acasă şi te întrebi: „Am făcut tot ce am putut? Oare nu puteam face mai mult?” Mai ales cazurile foarte grave, accidentele, în special cele cu tineri, te marchează.

– Şi atunci, cît timp mai rămîne pentru viaţa personală, pentru tine însuţi, pentru familie?

– Destul de puţin. Şi acasă, multe dintre discuţii se referă tot la Urgenţă şi la viaţa de spital. Chiar dacă părinţii sau ceilalţi din familie nu sînt neapărat cu pregătire medicală, nu poţi să te abţii să nu le spui ce cazuri deosebite ai avut şi cum le-ai rezolvat. Duci acasă şi bucuriile şi neliniştile.

-Familia dvs, de exemplu, suportă…?

– Da, da. Dar eu am insistat ca şi în familia mea, anumite manevre, anumite lucruri să fie cunoscute, pentru că nu se ştie niciodată. Pornind, să zicem, de la ce faci dacă te-ai ars la mînă, ce pui pe o arsură. Dacă te arzi cu ceva, pui pe arsură apă rece. Nu pui ulei, nu pui carne, varză, ceapă prăjită, pîine înmuiată, pînză de păianjen, că astea-s… ingredientele cel mai des folosite.

Am avut un caz, un om mai în vîrstă, care s-a înţepat la un picior şi după o lună a ajuns la noi cu osteomielită, adică cu o infecţie de os la nivelul respectiv. Omul, săracul, şi-a pus pe înţepătură ţuică, ceea ce n-a fost chiar greşit, dar apoi şi-a pus varză, ceapă prăjită, carne, aşa că vă daţi seama ce infecţie a fost acolo.

Sau, ce faci cînd cineva intră în criză epileptică în faţa ta. În orice caz, nu-l muşti de degetul de la picior! Am întîlnit u asemenea caz, în care epilepticul a fost muşcat de degetul de la picior, avea plagă. Muşcătura de om este foarte periculoasă!

– Din punctul dvs de vedere, este frumoasă medicina de urgenţă?

– Este foarte frumoasă. E însă extrem de mare consumatoare de energie şi mare producătoare de fire albe. E interesantă, nu te plictiseşti, în fiecare zi vezi cazuri diferite. Sigur, sînt şi cazuri hilare, cîteodată.

– De exemplu…?

– S-a întîmplat că a trebuit să chemăm echipa de descarcerare în Urgenţă. Am avut un caz, un tînăr care şi-a aplicat un inel pe penis şi nu l-a mai putut scoate. Nu era un inel de plastic, nu era un inel din metal moale, ci era un inel din oţel! Am chemat echipa de la descarcerare pentru că noi nu am putut să tăiem acel inel şi exista riscul să se ischemieze, să-şi piardă jumătate din „instrument”. Era şi hilară situaţia, dar şi îngrijorătoare, pentru că nu ştiam ce să facem. Pînă la urmă au reuşit să-i taie inelul de pe penis cu o freză dentară.

Sigur că, după un astfel de caz, te şi distrezi, fiindcă nu poţi să plîngi pentru toate cazurile. Dar sînt şi cazuri grave, pentru care trebuie să lupţi. Mie-mi place medicina de urgenţă şi n-aş face altceva.

– Am fost în sală, anul trecut, la repartiţia rezidenţilor. N-a fost mare înghesuială pentru medicina de urgenţă, cei cu medii mari au preferat altceva.

– Medicina de urgenţă e… interesantă, e palpitantă, dar… cînd eşti tînăr. Şi trebuie să stai să te gîndeşti dacă la 55-60 de ani vei mai fi în stare să alergi cu echipajul SMURD pe scări în sus sau dacă te vor mai ţine coronarele personale cînd îţi va veni un om cu politraumă şi să nu ştii de unde-l apuci, că-i tot numai bucăţele.

În Urgenţă vine pacientul, de multe ori, direct din grajd, vine din ghena de gunoi, vine plin de păduchi, de purici, de rîie. Urgenţa nu e o specialitate dintre cele mai elegante, aici noi nu sîntem cu tocuri, nu sîntem nici măcar cu halate albe. Pe o secţie de cardio, de gastro, de medicină internă poţi să vii, ca femeie, frumos, pe tocuri, să fii aranjată, să stai de la 8 la 13…

– Să înţeleg că îţi trebuie şi un pic de… spirit de aventură, ca să faci medicina de urgenţă?

– Categoric! Şi trebuie să-ţi placă provocarea. Sînt cazuri în care nu ştii ce are pacientul, de unde să-l apuci. Discuţi cu colegii, tot nu te-ai lămurit, încerci alte păreri, ceri alte consulturi.

Aici fiecare caz e deosebit, nici un caz nu seamănă cu celălalt, nu sînt pe bandă rulantă, cazurile. Nu au toate aceeaşi specialitate. Acum îţi vine o traumă, mai încolo vine un infarct, vine un şoc anafilactic…Tot timpul e altceva, nu ai pacienţi din aceeaşi categorie.

– Vă întreb şi pe dvs ce am întrebat şi alţi urgentişti: Se poate face medicina, în general, şi medicină de urgenţă, în special, fără credinţă?

– Ceea ce pot să vă spun este că eu, de fiecare dată cînd vin în gardă, mai ales, zic: „Doamne, ajută-mă să nu omor pe nimeni! Doamne, ajută-mă să treacă cu bine şi să nu omor pe nimeni!”

– Care-i cea mai mare satisfacţie a unui medic de urgenţă?

– Să vă dau un exemplu. Mai demult, cînd eram pe SMURD, am primit, noaptea, la 3, un caz, la modul: „femeie, undeva la 50 de ani, diabet zaharat”. Urgenţă! Şi eu, în gîndul meu, zic: „De ce urgenţă, că în mod normal, cînd ai o problemă, spui: hipoglicemie, comă hipoglicemică, inconştient, dar diabet zaharat…., care-i urgenţa?”.

Cînd m-am dus în Grigorescu, era un bloc cu patru etaje, iar sus, la balcon, ne aştepta un tînăr şi ne făcea semn să mergem mai repede. Am urcat şi am găsit o doamnă inconştientă, în pat, în stop [cardio-respirator]. Ne-am apucat de resuscitat, doamna şi-a revenit, am dus-o la Institutul Inimii şi a rămas internată acolo. A doua sau a treia zi s-a dus unul dintre colegii paramedici să o vadă. „Doamna era bine, zicea doar că parcă, parcă, o doare un pic pieptul, ca şi cum ar fi fost lovită, şi are nişte «roşeţi» pe piele, dar eu n-am zis nimic, că de fapt noi am resuscitat-o şi din cauza asta o doare pieptul” – mi-a povestit colegul.

Deci, asta e satisfacţia: să vezi că pacientul tău s-a trezit, e bine, şi singurul „bai” e că-l doare pieptul de la masajul pe care tu i l-ai făcut.

M. TRIPON