Dr. Lucian FODOR: Chirurgia plastică – una dintre cele mai mari generatoare de adrenalină

Într-o operaţie, nu ai răgaz să te gîndeşti la altceva decît la la ceea ce se întîmplă pe masa de operaţie, la paşii următori pe care trebuie să-i faci în acea operaţie. Timpul zboară, practic; nu-l simţi. Pur şi simplu, adrenalina aşa acţionează, că… îţi dă impresia că acele 10 ore petrecute în sală au fost două ore sau o oră – declară, în interviul acordat ziarului Făclia, dr. Lucian FODOR, medic primar, doctor în Ştiinţe medicale, şef Secţie Chirurgie plastică a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj. Adăugînd, desigur, că prima condiţie este să faci ceea ce faci cu pasiune şi cu dăruire.

– De multe ori, chirurgia plastică se confundă cu chirurgia „estetică”, de înfrumuseţare. Pentru a nu lăsa loc de astfel de confuzii: cine sînt pacienţii Secţiei de Chirurgie plastică a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj?

– Este complet diferită chirurgia plastică şi microchirurgia reconstructivă – pentru că aceasta este denumirea reală a specialităţii şi a compartimentului – de chirurgia estetică. Chirurgia estetică este, să zic aşa, partea privată a chirurgiei plastice, operaţiile de înfrumuseţare nefiind decontate de Casa de Asigurări de Sănătate.

În cadrul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă, cei care se operează în Secţia de Chirurgie plastică sînt pacienţii care au suferit diverse traumatisme, accidente de maşină, arsuri pînă la o anumită suprafaţă corporală, pacienţi care au tumori de piele, de muşchi, sau patologii care ţin de cicatrici post-arsură. Mai rar, tratăm şi copii care au malformaţii, copii care se nasc cu unele defecte şi pe care încercăm să le corectăm.

– Cîţi pacienţi ajung într-un an în Secţia de Chirurgie plastică a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj?

– În medie, în jur de 400 de pacienţi care au probleme de chirurgie plastică sau reconstructivă sînt trataţi anual în secţia noastră.

– Care sînt cele mai frecvente probleme cu care pacienţii ajung în această secţie?

– Traumatismele. Accidentele la nivelul mîinii, la nivelul degetelor, produse de fierăstrău, circular, flex. Pe locul doi sînt formaţiunile tumorale, cancerele de piele, de muşchi. Sînt cazuri în care formaţiunea tumorală e foarte mare şi nu poate fi închisă pielea doar prin simpla scoatere a tumorii, ci e nevoie de anumite proceduri de chirurgie plastică prin care să se elimine defectul creat în urma extirpării acelei tumori.

– Din prima categorie, care sînt cazurile cele mai… urîte?

– Printre cele mai severe traumatisme sînt cele în urma unor accidente de muncă, în care pacientul, sau pacienta, îşi pierde, de cele mai multe ori, membrul superior la un aparat, în timpul activităţii. Sînt accidentele în care mîna fie că-i complet strivită, fie că-i smulsă, fie că sînt grav afectate oase, nervi, vase, piele.

– Care a fost cel mai dificil caz operat de dvs?

– Sînt mai multe… Între ele, o fetiţă de un an şi zece luni, provenită dintr-o familie cu 11 copii, din Bistriţa. Cînd ai 11 copii, e greu să-i supraveghezi pe toţi. Fetiţa de care vă spun, în timpul în care tatăl ei repara o maşină de spălat rufe, şi-a băgat degetul în maşină, i l-a prins cureaua şi i l-a amputat complet.

De ce a fost un pic mai dificil acest caz? Pentru că, oricum, la nivelul degetelor, vasele de sînge, nervii, toate structurile sînt mici, iar la copii dimensiunea lor este foarte mică, motiv pentru care, din punct de vedere tehnic, este foarte dificil să reuşeşti să pui degetul la loc, să coşi vasele de sînge, nervii şi celelalte structuri. În general vasele de sînge sînt cele mai problematice, datorită dimensiunii lor foarte mici.

Alte cazuri mai dificile sînt formaţiunile tumorale, cancere care sînt extinse şi care implică nu doar pielea, ci şi alte structuri. În aceste cazuri una din variante este amputaţia, în care pacientul rămîne fără un membru – superior sau inferior, iar cealaltă variantă o reprezintă operaţiile complexe, în care se scot acele formaţiuni tumorale şi începe procesul de reconstrucţie, reconstrucţie care vizează vase de sînge, nervi, muşchi transplantat dintr-o parte în alta, tocmai pentru a acoperi defectul creat în urma extirpării formaţiunii tumorale. Aceste operaţii, în general, durează mult, între 6 şi 10 ore, şi necesită o aparatură complexă. Sînt şi mari producătoare de adrenalină, pentru chirurg, aceste operaţii.

– Chiar şi o muncă uşoară devine obositoare dacă o faci neîntrerupt un număr mare de ore. Cum e să stai 10 ore într-o operaţie?

– Timpul trece extrem de repede. Totul este relativ. Care-i diferenţa între 10 ore şi 2 minute, sau între cîteva minute şi o secundă? Dacă întrebi un alergător de performanţă ce înseamnă o secundă, pentru el, o secundă este echivalentul la o oră, poate, de-a noastră. O persoană care şi-a pus mîna pe o plită fiebinte timp de o secundă, are impresia că a stat o oră cu mîna pe acea plită. Dacă stai o oră lîngă o persoană plăcută şi lîngă care te simţi bine, ai impresia că ai stat cîteva minute sau cîteva secunde. La fel e şi în operaţie. Cînd operezi 10 ore, sistemul şi adrenalina acţionează astfel încît nu mai eşti atent la timp, eşti atent doar la ceea ce se întîmplă pe masa de operaţie, te gîndeşti doar la paşii următori pe care trebuie să-i faci în acea operaţie. Timpul zboară, practic; nu-l simţi.

– Nu mai apare nevoia de… cafea, de ţigară, de… toaletă?

– Nu. Sigur, sînt şi acele operaţii foarte complexe, care durează 10-12 ore şi în care se mai face şi o pauză de cîteva minute. Dar pentru marea majoritate, nu. Pur şi simplu, adrenalina aşa acţionează, că… îţi dă impresia că acele 10 ore petrecute în operaţie au fost două ore sau o oră.

– Sînt frecvente cazurile în care trebuie să „puneţi la loc” un membru amputat, sau o secţiune de membru?

– Depinde cît de lovit este segmentul respectiv de membru, fiindcă una este să te tai cu un cuţit şi alta este să te taie un fierăstrău circular, care şi zdrobeşte. Depinde cît de distruse sînt elementele, depinde şi de localizare. Chiar dacă, din punct de vedere tehnic, pot să pun degetul sau mîna la loc, trebuie să am în vedere şi că degetul acela sau mîna trebuie să fie funcţională. Dacă am reuşit, tehnic, să-i pun pacientului degetul la loc, dar pacientul nu poate să folosească acel deget, operaţia nu e o reuşită. Din cauza asta s-au elaborat, în centrele din străinătate, acele tabele cu indicaţii pentru replantare. Nu orice deget care-i tăiat merită pus la loc. De ce? Pentru că, aşa cum am explicat, rezultatul funcţional poate să fie un dezastru, chiar dacă aparent am reuşit, în sensul că intră sînge în deget, trăieşte, e frumos. Degeaba! Dacă pacientul se uită la deget ca la un bibelou, dacă nu-l poate folosi, operaţia nu e o reuşită.

Sînt anumite criterii pe care le respectăm şi o serie de elemente pe care le luăm în calcul: factorii care au produs accidentul, vîrsta pacientului, bolile asociate ale acestuia, pentru că sînt pacienţi care sînt în vîrstă, au probleme mari de sănătate şi trecerea printr-o operaţie mare, în anestezie generală, creşte anumite riscuri. Or toate astea trebuie puse în balanţă.

– Pentru dvs, personal, care sînt cazurile cele mai grele?

– Un caz simplu la prima vedere poate să fie, în cele din urmă, foarte greu. De asta-i frumoasă medicina, că nu-i monotonă. Poţi estima, din experienţă, că anumite cazuri sînt relativ simple, dar poţi să ai şi surprize. Intervii pentru o anumită procedură şi vezi că lucrurile, în timpul operaţiei, se complică şi e nevoie să faci altceva şi altceva. O operaţie care estimaseşi că va dura o jumătate de oră ajunge să dureze două, trei, patru ore.

– Se întîmplă să trebuiască să-i spuneţi unui pacient, de la bun început, că în cazul lui nu se poate face nimic?

– Se întîmplă, desigur, mai ales atunci cînd e vorba de o amputaţie.

– Reacţia pacientului…?

– E dificil de acceptat lucrul acesta. Însă e mai corect faţă de pacient să-i spui adevărul, decît să-i vinzi iluzii. La început e un şoc pentru el. După care, treptat, se gîndeşte, începe să proceseze… Unii intră în depresie, şi atunci cerem consultul colegilor de la Psihiatrie, să-i ajute să treacă peste această perioadă, şi marea majoritate se recuperează, revin la acelaşi echilibru pe care l-au avut înainte de operaţie, pentru că se poate recurge, în situaţiile acestea, la unele protezări. Important, pe lîngă tratamentul medicamentos şi psihiatric, este, în aceste cazuri, suportul din partea familiei şi din partea medicilor, tocmai pentru ca pacientul să ajungă la echilibrul pe care l-a avut înainte.

– Spuneaţi, referindu-vă la cazurile dificile operate de dvs, de o fetiţă de un an şi 10 luni. Care sînt extremele de vîrstă pe care le-aţi operat?

– Cel mai mic, un nou-născut. E cazul de care vă spunea prof. Florian, de la Neurochirurgie: un copil care s-a născut cu o malformaţie şi cu mielomeningocel la nivelul spatelui. A intervenit prof. Florian, prima dată, şi după aceea am intervenit eu.

Cel mai în vîrstă, la care am intervenit, avea 97 sau 98 de ani. Cancer de piele.

– Care, dintre aceste două extreme de vîrstă, este mai greu de operat?

– Ambele vîrste sînt dificile. Sînt dificile mai ales din punct de vedere anestezic. Necesită o anumită pregătire, pentru a putea să faci anestezie la vîrstele extreme: la vîrstnici, pentru că au o patologie asociată, frecvent au boli de inimă, de plămîni etc., iar la copii, datorită uşurinţei cu care echilibrul organismului poate să… derapeze de la normal şi să apară complicaţiile.

Din punct de vedere tehnic, pentru mine e mult mai dificil să tratez un copilaş decît un adult, pentru că toate elementele anatomice sînt mai mici.

– Îţi trebuie curaj, ca să faci chirurgie plastică? Dincolo de ştiinţă, dincolo de tehnică…?

– Îţi trebuie pasiune, cred eu, şi dorinţă. E o specialitate frumoasă care, spre deosebire de alte specialităţi, îţi dă satisfacţia că poţi să vezi rezultatele destul de repede.

– Dvs cît timp petreceţi în clinică?

– Destul de mult…

– Rămîne loc şi pentru viaţa personală, în cazul unui chirurg?

– În ce mă priveşte, am noroc că am o soţie destul de înţelegătoare. Am ajuns în clinică în 2006, sînt deja opt ani…

– Şi încă… n-a divorţat! Glumesc, desigur.

– N-a divorţat. Cu excepţia unui an şi jumătate, cînd am avut un coleg, urgenţele şi traumatismele tot eu le-am asigurat. E dificil, chiar foarte dificil ca un om să se ocupe de toate urgenţele majore. Practic…. nu prea ai viaţă personală. Oricînd poate suna telefonul, pentru un traumatism mare, pentru…

– Se întîmplă să fiţi sunat noaptea şi să fiţi chemat pentru o urgenţă?

– Frecvent.

– Totuşi, vă place în continuare ceea ce faceţi?

– Îţi dă şi satisfacţii mari, lucrul acesta!

– Vă întreb şi pe dvs ceva ce l-am întrebat pe prof. dr. Ştefan Florian: faptul că operezi, că „repari” un om care a venit la tine ca o păpuşă stricată, faptul că reuşeşti nu te face, uneori, să te simţi… un mic Dumnezeu?

– Este o glumă, care circulă între chirurgi. Ştiţi care-i diferenţa între un chirurg şi Dumnezeu? Dumnezeu nu se crede niciodată chirurg. Dincolo de glumă: faptul că reuşeşti o operaţie extrem de complicată îţi dă o satisfacţie mare.

– Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj a demarat, cu puţin timp în urmă, o campanie de strîngere de fonduri pentru dotarea unor secţii, între care şi cea de Chirurgie plastică. Ce-i lipseşte acestei secţii pentru a funcţiona aşa cum vă doriţi?

– Cel mai important este un aparat de osteosinteză, pentru fracturile mîinilor. Pe locul doi ar fi un dermatom – un instrument pentru tăierea unor fragmente de piele pentru grefe, la pacienţii cu arsură sau la pacienţii care au defecte de piele. Ar mai fi trusele pentru microchirurgie, în care sînt instrumente fine, care îţi permit să faci operaţii sub microscop, şi care sînt foarte scumpe.

– Dacă ar fi să le transmiteţi un mesaj celor care au bani şi au posibilitatea să vă ajute în această campanie de strîngere de fonduri, ce le-aţi spune?

– Eu am stat şapte ani în străinătate, am început specializarea în Statele Unite şi am continuat în Israel.

– Iar apoi aţi… făcut „prostia” să veniţi înapoi – ar spune unii.

– Soţia mea este principala vinovată de întoarcere.

Ceea ce am vrut eu să vă spun însă este că pentru oamenii care au mulţi bani, acolo, este o mîndrie să ajute. De exemplu, în America trăiesc aproximativ 5 milioane de evrei, evrei înstăriţi. Este mîndria lor să poată să facă donaţii, să ajute. În fiecare spital şi în fiecare parte a fiecărui spital există cîte un lucru donat de ei. Sînt persoane care donează inclusiv clădiri.

– În România nu prea mai avem…. evrei.

– Nu mai avem, aşa este. Acolo, spitalul pentru care au donat, în semn de mulţumire le afişează la loc vizibil numele, cu menţiunea că au donat ce au donat. Unii au ajuns deja să doneze sume imense, cu condiţia ca nimeni să nu mai doneze după ei.

În România sînt oameni cu mulţi bani, care preferă însă să investească în altceva. Investesc în fotbal, în alte lucruri, iar cînd au probleme de sănătate merg şi se tratează la Viena, merg în alte ţări.

În America, marea majoritate a spitalelor trăiesc din donaţii. Primesc foarte mulţi bani de la stat, dar primesc şi foarte multe donaţii. Şi cînd ai bani, poţi să faci tratamente de calitate, poţi să faci cercetare. În România nivelul de cercetare este mult scăzut faţă de alte ţări din Europa, în special Europa de Vest.

Practic, totul se reduce la bani. Dacă vrei medicină de calitate, ai nevoie de aparatură de calitate, ai nevoie de instrumente de calitate. Pentru cei cu bani, o sumă mică pentru ei ar putea fi un pas mare înainte pentru un spital.

M. TRIPON