Dr. Liliana ROGOJAN: Ca medic anatomopatolog, poate preţuieşti mai mult viaţa cînd vezi că din nimicuri poţi muri

Un domeniu pasionant, în care tu, medicul, eşti ca un mic detectiv în căutarea… criminalului. Aşa îşi descrie domeniul de activitate dr. Liliana Rogojan, medic primar anatomie patologică, şef Serviciu Anatomie Patologică în cadrul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj. Cu precizarea că descoperirea „criminalului” nu înseamnă, neapărat, „executarea” acestuia…

– Cred că imaginea pe care cei mai mulţi dintre noi o au despre un laborator de anatomie patologică se limitează la secvenţele văzute la televizor, în diverse filme: un coridor îngust, cu un frigider cît peretele, din care un medic trage un sertar pentru a scoate o persoană decedată şi a o arăta sau preda aparţinătorului. Ce se întîmplă, de fapt, într-un laborator de anatomie patologică?

– Anatomia patologică se ocupă, în cea mai mare parte, de diagnosticul microscopic al pieselor operatorii, al biopsiilor şi puncţiilor. Desigur, există şi partea de prosectură, care presupune efectuarea de necropsii cu scop anatomoclinic pacienţilor decedaţi in spital, dar aceasta nu ocupă chiar aşa de mult din activitatea noastră. Deci, anatomia patologică nu se referă numai la morţi. De noi ţine şi partea de diagnostic, astfel că toate piesele operatorii, că sînt mari, că sînt mici, care se operează la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj, ajung la noi, pentru diagnostic.

Diagnosticul poate fi rapid intraoperator, în care noi trebuie, în cîteva minute, să zicem, să punem un diagnostic, şi în funcţie de acest diagnostic se taie sau nu se taie… colonul, sau sînul, de exemplu. Este diagnosticul pe biopsie, după care ştii: ai cancer sau n-ai cancer, te operează pentru asta sau ai scăpat. Şi este diagnosticul pe piesele mari, în care vezi ce a fost, pentru că chirurgul operează, descoperă o tumoră, nu ştie de ce natură e, şi-n funcţie de ceea ce diagnosticăm noi, de natura acelei tumori, face după aceea tratamentul chimio-terapeutic, radio-terapeutic ş.a.m.d.

Deci noi sîntem cei care îndrumăm spre rezolvarea cazului. Fără noi, totul s-ar rezuma la cuvîntul „tumoră”, la care nu ştii ce să-i faci mai departe. Sîntem o verigă foarte importantă, dar poate în România nu atît de recunoscută ca în Occident.

În ce priveşte compartimentul de prosectură, acesta se ocupă de decesele care au loc în spital, din motive de boală, şi nu cu suspiciune. În anumite cazuri familia are dreptul la scutire de autopsie. Pentru aceasta sînt necesare patru semnături: a medicului curant, a şefului de secţie, a noastră şi a managerului spitalului. Asta, întrucît întotdeauna pot fi motive care te îndeamnă, ca medic, să ştii exact de ce a murit pacientul, nu cumva să fie o problemă pe care tu să n-o fi descoperit. Are şi un scop ştiinţific, autopsia. Numai că este şi o problemă, aici, în România, în primul rînd din motive, cred, de religie: toată lumea vrea să încheie cît mai repede capitolul „moarte” şi să nu mai ştie nimic; adică, s-a întîmplat, s-a întîmplat! De obicei trebuie să însistăm, în anumite cazuri, pe lîngă aparţinători, să accepte autopsia, deoarece cîteodată e spre binele lor: descoperi o tuberculoză, de exemplu, şi este important pentru toată familia, căci toţi au trăit în aceeaşi casă.

Cei scutiţi de autopsie sînt, poate, cu ceva mai mulţi decît cei autopsiaţi. Numai că avem un frigider cu doar trei locuri, frigider care ani de zile nu a mers, şi se întîmplă şi să avem aparţinători care nu vor să-şi ridice decedaţii sau decedaţii nu au aparţinători, şi trebuie să luăm legătura cu Primăria, să rezolve cumva înmormîntarea acestora. Există posibilitatea de a-i da, pe cei fără aparţinători, nerevendicaţi de nimeni, la Anatomie, prin lege, pentru cercetare, pentru studenţi. Acolo însă, pe cei autopsiaţi în general preferă să nu-i ia, ci numai pe cei neautopsiaţi. Or, dacă vine în spital un om al străzii şi moare aici, trebuie să-i faci autopsie, să ştii de ce a murit. Au fost cazuri în care persoane decedate au rămas două-trei luni aici, pînă am reuşit să soluţionăm problema. Acum parcă lucrurile merg mai bine, colaborăm mai bine cu Primăria şi rezolvăm astfel de situaţii mai repede.

– Pe partea de diagnostic, cîte cazuri aveţi într-un an?

– În jur de 17.000 de cazuri.

– Piesele operatorii care ajung la dvs provin doar de la pacienţii Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj sau şi de la pacienţii altor spitale?

– Avem contracte şi cu alte spitale, cu Penumoftiziologia, cu Spitalul de Recuperare, cu cîteva spitale din afara Clujului, din Huedin, chiar şi din Oradea ne vin probe. Sînt spitale care nu au laborator propriu şi atunci apelează la noi.

– Cum faceţi faţă unui volum atît de mare de muncă?

– Adevărul e că sîntem copleşiţi, pentru că sîntem prea puţini pentru un număr atît de mare de cazuri.

– Bănuiesc că şi riscurile sînt mai mari decît în alte zone ale medicinei.

– Riscurile provin în primul rînd de la substanţele pe care le folosim, care sînt cancerigene şi care, dată fiind lipsa dotărilor, nu sînt eliminate. Într-o ţară civilizată, într-un astfel de laborator există hote, sisteme de ventilaţie, la noi însă plutesc aburii de formol, că plîngi cînd intri în sală.

– Şi atunci, de ce… nu plecaţi? De ce aţi rămas să lucraţi aici, dvs şi ceilalţi?

– Cineva trebuie să facă şi ceea ce facem noi. Este adevărat, avem un plus la salariu, dar sînt riscuri. Şi tot crezi, te tot amăgeşti că va fi mai bine.

– De cît timp lucraţi aici?

– De 18 ani.

– Din ce aţi văzut dvs în aceşti ani, se poate vorbi de o evoluţie a bolilor? Nu mă refer la evoluţia bolii unui pacient, ci la evoluţia bolilor, în general.

– Creşte diversitatea tablourilor clinice. Şi, cumva, boala se adaptează. Faţă de ce prezentau cărţile valabile acum 10-15 ani, noi vedem tot felul de alte tablouri, alte aspecte. Acestea se adună, se studiază, se scriu alte capitole şi iarăşi se regrupează bolile şi se adaugă alte variante. Cancerul, de exemplu, se adaptează la condiţii şi-şi schimbă faţa, şi-n ciuda faptului că experienţa medicală creşte, parcă şi el creşte.

– Se poate vorbi, oare, de o „inteligenţă” a viruşilor?

– Nu ştiu dacă putem spune „inteligenţă”. Aş spune, mai degrabă, adaptare. De vreme ce viruşii au reuşit să treacă de antibiotice sau microbii nu mai răspund, s-au făcut rezistenţi, înseamnă că există o formă primară de… nu ştiu dacă neapărat „inteligenţă”, dar de „ceva” care e în natura lor şi care-i face să se adapteze, încît să poată scăpa şi să-şi perpetueze… specia.

– Aţi spus că aveţi, pe partea de diagnostic, în jur de 17.000 de cazuri pe an. Cîte necropsii se fac într-un an în această secţie a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă?

– Între 250 şi 300, restul se scutesc; însă şi la cei scutiţi trebuie făcută îmbălsămarea, şi aceştia trebuie îmbrăcaţi…

– E mult? E puţin?

– Mai mult decît la alte spitale. Sînt spitale în care se fac 5 necropsii într-un an.

– Asta, pentru că aparţinătorii obţin certificat de scutire?

– În unele cazuri da, în altele pentru că pacienţii se externează atunci cînd se vede că sînt pe cale de a deceda. Spitalul nostru fiind de urgenţă, şi numărul pacienţilor este mai mare.

– Trebuie să vă întreb şi despre dotarea laboratorului. Concret, ce aveţi şi ce nu aveţi? Ce vă lipseşte în momentul de faţă?

– În ultima vreme au început să se mişte puţin lucrurile şi înspre bine. De aproape un an primim ceva mai mult decît am primit înainte, cel puţin ca aparatură. Am primit o centrifugă, nişte cuţite, nişte microtoame. Merge mai bine aprovizionarea, dar avem încă o listă întreagă de aparatură mai performantă care ne lipseşte. Ne lipseşte un aparat de includere la parafină mai performant, aparat de colorat lame, aparat de imunohistochimie.

Ca să spun drept, însă, uitaţi-vă la clădire. N-am avut căldură de 2-3 ani. Am stat cu un mic reşou, pentru că nu ne mergeau caloriferele. Ne îngheţau degetele pe microscoape. Dl manager ne-a anunţat acum că s-au primit nişte fonduri cu care să rezolvăm măcar căldura şi apa caldă.

N-avem oameni. Doi dintre autopsieri au depus cerere de pensionare şi rămînem cu unul singur, la 250 de decedaţi autopsiaţi şi circa 700-800 pe an care trebuie igienizaţi, îmbălsămaţi, îmbrăcaţi, căraţi, predaţi etc. E eterna problemă cu posturile.

– Ce e cel mai greu în munca dvs?

– Greu e că trebuie să le faci pe toate în acelaşi timp: diagnosticul, autopsia, rezidenţii, hîrtii, statistici, una peste alta, şi dacă se poate, se şi întîmplă toate în aceeaşi cameră de 15 metri pătraţi în care sună şi telefonul, sînt şi două secretare şi trei computere şi trei medici şi încă trei rezidenţi…

– Dvs faceţi, aţi făcut şi autopsii?

– Desigur. Acum însă, e adevărat, cu mîna mea fac mai rar, dar îi învăţ pe rezidenţi.

– Munca de autopsier te face să priveşti oarecum altfel viaţa? S-o înţelegi un pic altfel?

– Te face puţin cinic, poate nu aşa de sensibil la moarte. Adică, dacă vezi de atîtea ori că au murit oameni, probabil nu ţi se mai pare aşa de grozav că cineva a murit. Cîteodată vezi şi că nu necesită mult ca să mori, alteori nu găseşti o cauză foarte, foarte clară a morţii sau vezi că sînt, cîteodată, cauze fiziologice, nu neapărat anatomice, care pot determina moartea, mult mai uşor. Nu ştiu…, poate preţuieşti mai mult viaţa cînd vezi că din nimicuri poţi muri.

– Te încarcă sufleteşte ceea ce vezi peste zi?

– Sigur că te încarcă, şi te gîndeşti la pacienţi, acasă, îţi rămîn în minte, te zguduie, mai ales cînd e vorba de copii, de tineri. Dar… te scuturi puţin, fiindcă trebuie să mergi mai departe. Probabil că devii oarecum mai…

– Imun?

– Da, mai imun la durere, cumva. Ceea ce consider că e bine e că tu, ca anatomopatolog, rar ai de-a face cu pacientul faţă în faţă. Adică, ştii că un om e foarte grav bolnav, dar nu-l vezi direct. Mi-ar fi mult mai greu să văd un tînăr care vine aici cu ochiul umflat şi ştiu că are o tumoră şi în scurt timp va muri. Cred că este mult mai greu pentru clinicienii care văd aceşti bolnavi, care vorbesc cu ei, decît pentru noi.

– Dar în momentul în care vezi omul mort, pe masa de autopsie? Nu şochează?

– Nu aşa de tare. Nu l-am cunoscut, şi atunci pentru mine este un CORP. Într-adevăr, există aşa, o strîngere de inimă, dar nu ca şi cînd l-aş fi văzut înainte viu. Eu cred că e mult mai greu pentru doctorul care a avut acel om în grijă şi a vorbit cu el, şi care participă la autopsie. În ce mă priveşte, mi-ar fi mult mai greu să văd omul în viaţă şi pe urmă mort. Aşa, îl privesc ca pe un corp. Cred că e mai bine.

– Dintre toate cazurile întîlnite, ce rămîne cel mai tare în minte?

– Tot timpul rămîne cîte un caz. Săptămîni la rînd poate să te marcheze ceva. Să zicem că eu sînt ceva mai sensibilă la autopsiile de copii. Cînd îi vezi aşa de mici şi neajutoraţi…, senzaţia este cumplită. Apoi, pe partea de diagnostic, cazurile de tineri de 18-20 de ani, cu tumori, despre care ştii că în cîteva săptămîni se…duc. Dar sînt mereu alte şi alte cazuri, şi n-ai timp să te opreşti la unul anume şi să-ţi fie milă, pentru că vine altul, şi altul. În general, preferi să nu te gîndeşti, pentru că altfel ai fi tot timpul într-o depresie continuă şi nu ai putea să lucrezi. E, pînă la urmă, o chestiune de autoprotecţie să te gîndeşti la următorul caz, la diagnosticul pe care trebuie să-l pui. În plus, sîntem prinşi în atîtea lucruri deodată, încît nu ne mai rămîne timp să stăm să ne gîndim sau să ne implicăm emoţional. Şi asta e, oarecum, partea bună a lucrurilor, cea care ne protejează.

– Vin rezidenţii la anatomie patologică?

– Da, şi încă în număr mare. E un domeniu pasionant. Eşti ca un mic detectiv în căutarea… criminalului. Şi te bucuri enorm cînd îl descoperi

– Dintre angajaţii Serviciului de anatomie patologică al Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă, cîţi sînt bărbaţi şi cîte femei?

– Medici, patru femei şi un bărbat. Asistente – numai femei, iar autopsieri – bărbaţi.

– Care e cea mai mare satisfacţie a unui anatomopatolog?

– Să aibă cît mai multe rezultate bune.

– Rezultate bune însemnînd rezultate corecte?

– Corecte, da. Din păcate, la noi, să aduci cuiva fericire se întîmplă mai rar decît să-i aduci veşti proaste.

– Ce vă dorţi cel mai mult, legat de această secţie?

– Să arate ca dincolo. Sau, să arate ca alte spitale din Cluj, care deja au alte dotări. Spaţiul nu e propice. Foarte mult ar trebui investit, aici.

Eu am doar cinci încăperi pe toată această mare secţie care trebuie să deservească tot marele spital. Am trei laboratoare, un cabinet de medici, o sală mică, de „recreere”, se numeşte, şi vestiarul în care se depozitează şi aparatură şi de toate. Şi atunci, în spaţiul ăsta mic, nu ştiu cum aş putea aduce nu ştiu ce aparatură performantă şi unde aş putea să o pun, ca să poată funcţiona. N-am spaţiu. E prea mic. Nu ştiu dacă s-ar putea regîndi acest spaţiu.

– Managerul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă a demarat, nu cu mult timp în urmă, o campanie de strîngere de fonduri pentru dotarea unor secţii care au deficit de aparatură sau dotare. Dacă ar fi să le adresaţi un mesaj celor care au bani şi ar putea să ajute, de exemplu, secţia dvs., ce le-aţi spune?

– Că niciodată nu ştii cînd un prieten sau o rudă a ta sau chiar tu ajungi în postura de pacient. Viaţa nu este deloc simplă, iar boala apare de multe ori exact cînd nu te aştepţi. Iar cînd ai o boală, este absolut vital să ai un diagnostic, altfel nu te poţi trata.

M. TRIPON