Dr. Ligia BLAGA: Într-o secţie de neonatologie, cînd pleacă o asistentă cu cîţiva ani buni de experienţă în spate, se simte!

Munca unui neonatolog are în spate foarte mulţi ani de formare. Ea se bazează nu atît pe aparate, pentru că aparatele sînt maşini şi pot greşi, cît pe mulţi ani de experienţă clinică. Nu formezi un neonatolog în doi ani sau în patru ani de specializare; îi consolidezi o bază teoretică, dar de format, îl formezi în timp – declară, în interviul acordat ziarului Făclia, dr. Ligia Blaga, medic primar pediatrie şi neonatologie, şef Şectie Neonatologie II – Clinica Obstetrică şi Ginecologie II (Maternitatea „Dominic Stanca”), din cadrul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj.

– În urmă cu o săptămînă aţi primit, pentru Secţia de Neonatologie a Maternităţii „Dominic Stanca”, o donaţie din partea Organizaţiei „Salvaţi Copiii”. Despre ce este vorba?

– Este al doilea an în care Organizaţia „Salvaţi Copiii” face o donaţie Maternităţii „Dominic Stanca”. În urmă cu un an, organizaţia ne-a donat un incubator în valoare de 10.000 de euro, incubator în care sînt îngrijiţi, şi prin care s-au perindat în cursul anului trecut peste 100 de nou-născuţi care au avut nevoie de asigurarea unor condiţii speciale în procesul de tranziţie şi de adaptare la viaţa extrauterină. Donaţia de anul acesta constă într-un monitor de funcţii vitale – un aparat care monitorizează continuu respiraţia, nivelul de oxigenare al copilului şi activitatea cardiacă, elemente extrem de importante pentru copilul aflat în dificultate şi care necesită îngrijiri speciale! -, şi un compresor medical de aer – aparat absolut necesar pentru funcţionarea ventilatoarelor şi a celorlalte tipuri de aparate care susţin funcţia respiratorie a nou-născutului.

Aveam mare nevoie de aceste aparate, îndeosebi de compresor, pentru că există situaţii în care, fie datorită suprasolicitării, fie datorită unor defecţiuni neprevăzute, care apar la compresorul mare al secţiei, rămînem fără posibilitatea de a asigura ventilaţia, adică fără posibilitatea de a asigura respiraţia unor copii care supravieţuiesc doar în condiţiile în care au acest suport respirator.

– Ce copilaşi ajung într-o secţie de neonatologie?

– Prin Ordinul 910 din 2002, maternităţile sînt clasificate în funcţie de dotare şi de competenţe, în maternităţi de nivel I, maternităţi de nivel II şi maternităţi de nivel III, care sînt maternităţile de performanţă, în care sînt îngrijiţi prematurii extremi, copiii cu suferinţă la naştere, care nu pot supravieţui fără ajutorul aparaturii şi îngrijirii intensive.
La noi ajung, sigur, în primul rînd copiii care se nasc la termen, şi sănătoşi, la fel ca în oricare altă maternitate, dar în afară de aceştia sînt transferaţi spre noi, respectiv spre Ginecologie I, care este maternitate de nivel III, copiii extrem de prematuri, care se nasc cu mult înainte de termen, la 7 luni de sarcină sau mai puţin. Noi vorbim de fapt de săptămîni de gestaţie, şi atunci vorbim de copii sub 32 de săptămîni de gestaţie, copiii cu greutate extrem de mică la naştere. Îngrijim copii cu greutate între 500 şi 1500 de grame, îngrijim copii cu suferinţă severă la naştere, cu infecţii în perioada prenatală, copii cu malformaţii, cu probleme genetice, deci toată gama de patologie perinatală.

– Cîţi, dintre copiii născuţi într-un an la „Stanca”, necesită îngrijiri în Secţia de Neonatologie?

– Anul trecut, din 3020 copii care s-au născut la noi sau au fost transferaţi spre această maternitate, peste 300 au avut nevoie de îngrijiri în terapie intensivă. Deci, cam 10% din numărul total de naşteri necesită îngrijiri deosebite.

– E mult?

– Este destul de mult, dar, sigur, aici vorbim deja şi despre competenţele maternităţilor. În Cluj sîntem două maternităţi care împărţim această patologie. În alte oraşe există o singură maternitate cu astfel de competenţe, care poate îngriji astfel de copii, şi atunci, probabil, acolo proporţia acestor copii este mai mare.
Vă spuneam de ierarhizarea maternităţilor. Practic, prin acel Ordin de ministru, dirijarea copiilor se face de la nivel I spre nivel II şi III şi de la nivel II spre nivel III, atunci cînd competenţele sînt depăşite. Dar, şi în această situaţie, eu zic că 10% din totalul naşterilor este destul de mult.

– Dintre toate problemele cu care nou-născuţii ajung într-o secţie de neonatologie şi pe care deja le-aţi menţionat, care sînt cele mai frecvente?

– Dacă vorbim de copii născuţi prematur, prima problemă a lor este cea respiratorie. Plămînul copilului născut prematur este incomplet format, este imatur din punct de vedere anatomic şi din punct de vedere al funcţiei. Necesită, în primul rînd, medicaţie specială, care se administrează imediat după naştere, direct în plămîn, pe o sondă de intubaţie. Acest medicament, care este extrem de scump, nu se găseşte decît în cîteva maternităţi din ţară, care sînt aceste maternităţi de nivel III. Necesită, apoi, ventilaţie, deci aparat care le susţine funcţia respiratorie o durată mai lungă sau mai scurtă de timp – o săptămînă, cîteva zile, două săptămîni, trei săptămîni, de la caz la caz.

Sînt, apoi, infecţiile, pneumonii congenitale, septicemii congenitale, deci infecţii care se dobîndesc în primul trimestru de sarcină, mamele fiind purtătoare de anumiţi agenţi care afectează fătul, şi atunci el se naşte cu probleme. Apoi, suferinţa hipoxică, la naştere, care dă complicaţii severe. Patologia noastră este extrem de diversă şi, de aceea, este greu de rezumat în cîteva cuvinte.

– Între cazurile care ajung la dvs, există şi nou-născuţi care necesită intervenţii chirurgicale în afara clinicii?

– Da, există. Sînt acele malformaţii incompatibile cu viaţa, care necesită intervenţie imediat după naştere pentru ca aceşti copii să poată supravieţui. Şi aici, cred că trebuie să vorbim mai întîi de malformaţiile cardiace, care sînt marile urgenţe neonatale. Acestea necesită intervenţie în primele zile după naştere, altfel copiii se pierd. Sigur, vorbim de cazurile care sînt operabile, pentru că sînt şi afecţiuni care depăşesc şi cele mai importante servicii.
Sînt, apoi, malformaţiile digestive, sau pulmonare, care necesită corectare.

– Cum se asigură… transportul acestor copilaşi?

– Copilul nou-născut se transferă de la alte maternităţi nu numai pentru intervenţie chirurgicală. Aşa cum am spus, prematurul extrem nu intră în competenţele spitalelor mici, şi atunci ghidurile actuale spun că acolo unde există iminenţă de naştere prematură, transferul ideal al copilului este in utero, adică în pîntecele mamei. Transferăm mama cu iminenţă de naştere prematură spre centrul care are competenţe, şi nu copilul născut, tocmai pentru că transportul poate să-i facă mai mult rău.

În altă ordine de idei, serviciile de urgenţă au fost dotate cu ambulanţe de transport neonatal, prevăzute cu incubator, cu ventilator pentru nou născuţi, cu monitor, cu perfuzoare, pentru a putea duce în siguranţă copilul spre secţia care îl preia.

– Consideraţi că un spital unic de urgenţă ar fi util şi în cazul copiilor cu probleme la naştere?

– Cu siguranţă. În stabilirea diagnosticului şi tratamentului unui nou-născut sînt necesare multiple servicii. Pentru un copil cu malformaţie cardiacă, de exemplu, avem nevoie de ecografişti , avem nevoie de chirurgi. Or eu, aici, într-un colţ de oraş, sînt obligată fie să invit medicul la noi, fie să chem ambulanţa şi să traumatizez suplimentar copilul, pentru a ajunge la un alt serviciu. Deci, din acest punct de vedere, este absolut necesar un spital unic de urgenţă.

– Cum e să lucrezi cu nişte pacienţi atît de mici? Un adult ştie să spună ce-l doare, cu un adult poţi comunica. Pacienţii dvs sînt nişte copilaşi abia născuţi, despre care aparatele vă spun, probabil, că au nişte probleme. Cum… comunicaţi, totuşi, cu aceşti pacienţi care, cîteodată, cred că… încap într-o palmă?

– Munca noastră are în spate foarte mulţi ani de formare. Munca noastră se bazează foarte mult nu atît pe aparate, pentru că aparatele sînt maşini şi pot greşi, cît pe mulţi ani de experienţă clinică şi de formare. Ochiul şi ceea ce ştii te ajută mai mult, de multe ori, decît aparatul. Este un lucru pe care foarte multă lume, inclusiv organizatorii sistemului de sănătate, nu pot să-l înţeleagă, apropo şi de migrarea asistentelor şi de lipsa de personal. Într-o secţie de neonatologie, cînd pleacă o asistentă cu cîţiva ani buni de experienţă în spate, se simte. Durează foarte mult pînă formezi o alta!

Munca noastră presupune foarte mult timp petrecut lîngă copil, ca să poţi să te obişnuieşti să detectezi la timp ceea ce este normal pentru un copil atît de mic şi ceea ce este patologic. Asta înseamnă foarte mulţi ani de activitate. Nu formezi un neonatolog în doi ani sau în patru ani de specializare, cu siguranţă! Îi consolidezi o bază teoretică, dar de format, îl formezi în timp.

– Atunci cînd un copilaş nou-născut plînge, ce trebuie să ştie neonatologul? La ce trebuie să se uite? Ce trebuie să… vadă, ca să înţeleagă de ce plînge acel copil?

– Plînsul are diverse nuanţe. Copilul plînge pentru că-i este foame, plînge pentru că-l doare, pentru că are o suferinţă. Plînsul diferă.

– Şi de unde ştii „cum” plînge? Funcţionează, în acest caz, şi simţurile neonatologului?

– Categoric! Simţurile sînt primele. Văzul, auzul, mirosul… Miroşi un copil şi ştii că este deshidratat. Miroşi un copil şi ştii că are o anumită colonizare bacteriană în tubul digestiv.

– Fără nişte simţuri oarecum… hiperdezvoltate, nu poţi să fii medic neonatolog?

– Poţi să fii, dar trebuie să stai ani de zile lîngă copii. Aceste simţuri se dezvoltă în timp.

Eu fac parte din generaţia de dinaintea „erei aparatelor”. Generaţia aceasta avem în spate ani în care nu aveam monitoare, nu aveam injectomate, în care stăteam cu ceasul la perfuzor şi număram picăturile dintr-un minut, şi trebuia să-l reglăm, ceasul, de aşa manieră încît, într-un minut, spre copil să meargă 3 picături de perfuzie. Peste o jumătate de oră reveneam, că se deregla… Medicina românească avea o mare calitate: medicii români erau foarte buni clinicieni, pentru că nu aveau în spate aparatele. Eram obligaţi de situaţie să ne ştim pacientul şi clinic, nu numai prin aparate. Generaţiile noi, care vin, se uită la aparat, dar nu se uită la copil.

– Generaţiile mai vechi, cînd mergeam la magazin, făceam în minte socoteala unui coş întreg de tîrguieli. Acum, fără calculator, se blochează şi vînzătoarea şi cumpărătorul. Maşina a înlocuit mintea. La fel e şi în medicină?

– E cam acelaşi lucru. Un tînăr proaspăt format ştie foarte bine ce trebuie să urmărească, să monitorizeze.. Dacă ajunge însă într-un spital mai mic, unde nu există dotare, nu se descurcă. El… îşi caută aparatul.

– Şi atunci, care e soluţia?

– Pregătirea trebuie să aibă şi parte clinică. Şi sînt tineri care înţeleg lucrul acesta. Sînt tineri care vin lîngă tine şi te întreabă: „Aţi spus că nou-născutul cutare are problema cutare. De unde ştiţi?” Şi-i explici: o culoare mai deosebită a pielii, o reacţie mai deosebită…

– Ce e cel mai greu în secţia dvs de neonatologie?

– Să lucrezi în condiţiile în care nu ai personal suficient. Asta este marea dramă pe care n-o înţelege nimeni, în sistem.
Într-o secţie de neonatologie, unde pacientul nu poate să strige cînd îl doare, nu poate să spună că-i este rău, nu poate să apese pe buton ca să vină infirmiera, cînd îi este rău, este cumplit de greu să lucrezi cu o asistentă care are trei sau patru saloane o dată, sau are salon şi are sală de naştere într-un colţ de clinică şi sală de operaţii cezariene într-un alt colţ de clinică. La fel, în cazul medicilor.

– Ce deficit de personal aveţi?

– Mare. Secţia are, la ora actuală, 18 asistente, în condiţiile în care normativele Ministerului Sănătăţii prevăd 50.

– Şi atunci, cum vă descurcaţi?

– Greu. Avem rezidenţi, peste zi, care ne ajută, dar e foarte greu.

– Strict legat de munca cu copilaşii, ce e cel mai greu?

– Nimic nu este uşor, pentru că lucrezi cu un pacient extrem de mic, şi atunci, toate gesturile pe care le faci au un anumit grad de dificultate: să cateterizezi un vas, să pui o linie de perfuzie, să pui o sondă de intubaţie. Nu ştiu dacă putem spune că ceva anume este cel mai greu. Ne-am obişnuit. Poate că, luînd invers lucrurile, ne-ar fi mai greu, la ora actuală, să lucrăm cu adulţi.

– Care este perioada maximă de rămas în secţia de neonatologie, a unui nou-născut?

– Şi trei luni. Depinde de gradul de prematuritate şi de severitatea afecţiunilor.

– Ce ar trebui să ştie mamele ai căror copilaşi ajung într-o secţie de neonatologie?

– Cea mai mare parte a mamelor, cînd vin la naştere, nu ştiu că există medicul pediatru neonatolog! De aceea, comunicarea, de multe ori, se face cu mare dificultate.

Ele trebuie să ştie că secţia de nou-născuţi are un statut special şi, mergînd nu mai departe de această liberalizare a accesului în spitale, să ştie că aglomeraţia, vizitatorii mulţi cresc riscul îmbolnăvirii copiilor.

Mamele mai trebuie să ştie că, mai ales în cazul copiilor născuţi prematur, eforturile care se fac pentru recuperarea lor sînt extraordinare şi că fără spirjinul lor şi fără încrederea lor totală este foarte greu să lucrezi. Să ştie şi că, în ciuda unor eforturi uriaşe, şi umane şi materiale, financiare, nu întotdeauna rezultatele sînt cele pe care noi le dorim, şi că pot să apară complicaţii legate nu de îngrijiri, ci de „calitatea” copilului, adică de starea lui biologică. Să ştie şi că sînt copii care pot să rămînă cu anumite complicaţii pe termen lung sau scurt sau se pot pierde, chiar dacă sînt îngrijiţi extrem de performant. Să ştie că în recuperarea acestor copii, după ce ei pleacă din maternitate, rolul major le revine lor, mamelor, pentru că recuperarea acestor copii nu se încheie la plecarea din maternitate.

– Care este prima condiţie să fii un medic neonatolog bun?

– Să iubeşti copiii.

– Şi care este cea mai mare satisfaţie a unui neonatolog?

– Cînd o mamă pleacă pe poarta clinicii mulţumită, ducînd acasă un copil sănătos sau cu minime probleme pentru următorii ani.

M. TRIPON