Dr. Horia SIMU: La Serviciul de Ambulanţă nu există niciodată monotonie

La Serviciul de Ambulanţă nimic nu e monoton. Fiecare zi, aici, e altfel, şi, mai mult, ceea ce vezi atunci cînd ajungi pe teren nu seamănă întotdeauna cu ceea ce scriu cărţile sau tratatele. Iar provocarea cea mai mare, provocarea esenţială este să aduci pacientul ÎN VIAŢĂ, la spital – spune, în interviul acordat ziarului Făclia, managerul general al Serviciului de Ambulanţă Cluj, dr. Horia SIMU. 

 – Care este cea mai mare provocare pentru un medic de Urgenţă?

– Urgenţă înseamnă şi prespital şi spital, pentru că am făcut gărzi şi în camera de gardă a spitalului. Prespital înseamnă Serviciul de Ambulanţă, SMURD, şi fiecare îşi are particularităţile sale, ca provocare, de cînd pacientul te solicită, pînă cînd ajungi la el. Spital înseamnă camera de gardă. Înseamnă că ori vine o ambulanţă cu un pacient critic, ori vine pacientul într-o maşină, adus de aparţinători sau indiferent cum, face stop cardio-respirator acolo şi te trezeşti, brusc, cu o situaţie neprevăzută.

La noi nu e nimic monoton. Aici fiecare zi e cu totul altfel şi, de multe ori, ceea ce vezi acolo unde ajungi nu seamănă cu… cărţile, nu seamănă cu tratatele. Tratatele sînt foarte bune, dar pe teren… e cu totul altfel.

Provocare este ca pe acel pacient să îl aduci în viaţă la spital. Provocare este şi să ajungi acolo şi să întîlneşti o situaţie în care, de pildă, dai peste aparţinători disperaţi sau plîngînd, pacient critic, vecini care şi ei ţipă. Mai ales la accidente de circulaţie! Deci, tot timpul există provocări, dar provocarea esenţială este să aduci acel pacient în viaţă la spital. Şi să-l vezi, pe urmă, că se plimbă, să te întîlneşti cu el peste o lună în parc sau undeva pe stradă, să vezi că tu ai putut face ceva pentru el, ştiind că putea să moară într-unul, două, cinci minute.

– Cît timp aţi lucrat, efectiv, în Urgenţă?

– Peste 12 ani. Poate chiar 14, dacă pun la socoteală şi rezidenţiatul.

– Ca manager general al Serviciului de Ambulanţă Cluj, mai faceţi teren?

– Da! Nu aşa de des ca înainte, din cauza problemelor administrative, dar terenul… nu-l uiţi niciodată, tot timpul simţi nevoia să-l faci. Stai, să zicem, cu staţia deschisă, să ştii ce-ţi fac echipajele, iar cînd auzi că un echipaj are nevoie de ajutor, te pui în maşina proprie, dacă eşti acasă, sau în orice altă maşină, şi mergi acolo! Chiar acum cîteva zile am ajutat un echipaj de Turda, care era în Cluj. Se aflau în Mănăştur, eram şi eu prin zonă şi i-am auzit prin staţie. Aveau un caz de hemoragie digestivă, nu era chiar, să zicem, urgenţă majoră, dar fiind echipaj de Turda, care a primit caz în Cluj, şi neştiind aşa de bine străzile, oraşul, am zis că merg să-i ajut.

– Dintre cazurile pe care le-aţi întîlnit în perioada în care aţi lucrat efectiv în teren, v-a rămas vreunul, în mod special, în minte?

– Fiecare caz are povestea lui şi fiecare caz îţi lasă o urmă. Cine zice că tu, medicul de Urgenţă, eşti acel dur, ca să spun aşa, sau acel supraom, greşeşte. Toţi sîntem oameni, cu probleme, cu sentimente, cu de toate.

În general, rămîn cazurile în care sînt implicaţi copii…, că e accident de circulaţie sau orice altceva. Un copil e mult mai impresionant decît o tragedie la un adult sau la un om în vîrstă. Dar, repet, fiecare caz îşi are particularitatea lui.

Îmi aduc aminte că, în urmă cu vreo 7, 8, 9 ani, a fost un accident în Cimitirul Central. Era o bunică cu un copil, şi o piatră de mormînt a picat peste acel copil. Traumatism cranio-cerebral urît, practic fără şanse de supravieţuire…

Cînd am ajuns acolo, i-am pus copilului EKG-ul, inima bătea. Stabilizat cît de cît, dus în UPU, cu inima bătînd. Acolo, în UPU, a mai stat o oră. Au venit şi cei de la Terapie, au încercat şi ei, de toate, şi au văzut că nu se mai poate face nimic. Au încercat deşi ştiau că oricum nu mai are nici o şansă, fiindcă, practic, craniul era zdrobit. Dar inima, însă, continua să meargă! Am fost impresionat…

– Cît timp rămîn în memorie astfel de secvenţe?

– Nu rămîn neapărat ca şi ceva repetitiv, nici vorbă! Dar rămîn. Se zice că te întăresc. Te întăresc, în ce sens? Dacă s-ar repeta un caz asemănător sau, Doamne fereşte, orice altceva, accident de circulaţie sau orice alt accident, toată lumea e antrenată ca pe moment să rezolve. Şi rezolvă! Rezolvă în limita competenţelor, fără nici o problemă. Problema însă e pe urmă.

De multe ori, în străinătate, se face acel debriefing, la fel ca la unităţile militare, la fel ca după o misiune mai urîtă, acel debriefing în care tu spui ce ai simţit sau ce simţi acum.  Practic, ceea ce te încarcă vine la o zi, două, la o săptămînă, cînd începi să rememorezi ce a fost.

Cînd vezi un stop cardio-respirator resuscitat şi ai nişte reuşite de genul ăsta, vezi altfel viaţa, pui altfel nişte principii de bază în viaţă, vezi că mult mai importantă este sănătatea decît cu totul şi cu totul alte probleme care ne macină pe toţi – bani, politică, glorie etc. Alea le laşi undeva pe planul doi, trei. Îţi dai seama ce e important şi ce nu. De fapt, vezi cît de fragili sîntem. Şi foarte fragili sîntem!

– Un medic care vede astfel de lucruri simte nevoia să vorbească? Vă întreb ştiind, sigur, că fiecare e altfel. Dar dvs, de exemplu, aţi simţit, simţiţi nevoia să discutaţi despre cazurile pe care le-aţi văzut?

– Da, bineînţeles. Bineînţeles că fiecare vrea acea descărcare de… să nu zic energii negative, că nu sînt energii negative, dar sînt energii care te încarcă.

În general, vorbim în cadrul colectivului. De ce? Pentru că trebuie să găseşti pe cineva care te înţelege, trebuie să găseşti pe cineva care, la fel ca şi tine, a văzut, poate, alte lucruri, sau asemănătoare. Poate, dacă te duci acasă şi vorbeşti, acolo ţi se spune: „Eu nu vreau să aud din astea! Uite, ce frumos e afară, pomii au înflorit, de ce să-mi spui tu tot timpul de accidente şi de tot felul…?”

În colectiv, discutăm. Ne întîlnim periodic, ne întîlnim fie la o sală de sport, fie la o bere cu colegii de la Unitatea de Primiri Urgenţe, fie la un fotbal, şi discutăm: şi de cazuri, şi de ce trebuia făcut şi cum să facem data viitoare. Toate astea se discută. N-ai cum să rămîi cu toate astea în suflet. Te încarci, te încarci, te încarci, dar pînă la urmă trebuie cumva să… scapi de acea încărcătură. Şi, cînd te întorci din nou la lucru, vii din nou cu bucurie.

– Ca director al Serviciului de Ambulanţă aţi avut, între angajaţi, persoane care nu au rezistat?

– Da. E o vorbă: aici trebuie să rezişti prima lună, ca-n armată. În prima lună vezi dacă eşti bun sau nu eşti bun.

Am avut şi colegi asistenţi şi colegi ambulanţieri care după prima săptămînă au zis că pleacă. Cît era el de „dur”, la început, cînd a văzut prima picătură de sînge, unul a leşinat. Cînd şi-a revenit, a zis că nu-i făcut pentru aşa ceva.

Bucuria mea însă e că avem, acum, vreo 60 de voluntari, de toate categoriile, avem şi persoane la un curs de prim ajutor, care vor să devină şoferi-ambulanţieri, şi asistenţi în formare şi studenţi. Dintre aceştia, să zicem, vin la început 60-70, rămîn 50, şi dintre ei, încet, încet, apar persoanele potrivite pentru acest serviciu. Sînt persoane care vin şi nu mai pleacă! Începe să le placă ceea ce fac şi, odată ce începe să-ţi placă, nu mai pleci! Foarte puţini au plecat în străinătate în perioada asta, sau la spitale, chiar dacă li s-a oferit ocazia. Sau, am avut altă surpriză: s-au angajat, unii, şoferi pe TIR-uri şi după şase luni au venit înapoi, spunînd că şi-au dat seama că doar aici [pe ambulanţă] le place, doar asta vor să facă. La fel, asistentă – a plecat [de la Serviciul de Ambulanţă] în spital şi după puţin timp mi-a zis că vrea să vină înapoi, că altfel se simte pe teren. Fiecare cu… personalitatea lui.

Se spune, şi nu întîmplător, că urgentiştii întîi execută şi abia pe urmă gîndesc. Clar: tu trebuie să ştii foarte bine ceea ce trebuie să faci. Prima dată faci şi pe urmă, abia zici: cine este [pacientul], al cui este, ce rude are. Ăsta e pasul doi, trei, patru. Întîi, trebuie să vezi că omul respiră sau că inima i-a pornit.

– Se întîmplă des să te încăpăţînezi, ca medic de urgenţă, să te lupţi cu moartea, aşa cum spuneaţi de cazul copilului din cimitir, care, era evident de la bun început că nu mai are şanse?

– Da! Se întîmplă. Nu pot să zic des, dar întotdeauna tu vrei să faci mai mult decît eşti învăţat să faci. Mai mult, în ce sens? E… ca în filme: „Mai continuăm resuscitarea?” – chiar dacă ştii că [pacientul] nu are nici o şansă. „Hai să continuăm, că poate, totuşi, totuşi…! Poate e tocmai acel caz care se întîmplă o dată la… 10 miliarde!”.

– Despre ce este vorba aici: despre milă, despre ambiţie, despre încăpăţînarea ta de a te lua la trîntă cu moartea?

– Mai mult încăpăţînarea de a te lua la trîntă cu moartea şi încăpăţînarea de a nu recunoaşte ceea ce scrie în carte: că-i gata! Dar peste tot există încăpăţînare. O resuscitare, tipic, e de 20 de minute şi punct. Se fac însă resuscitări şi de o oră şi jumătate! De ce? Pentru că mai ai speranţă, încă poate mai crezi că acel pacient mai poate trăi.  Sau, poate, vrei să arăţi, într-un fel, că eşti mai tare ca moartea. Dar nu întotdeauna cîştigi. De multe ori cîştigi un timp, iar timpul acela e preţios şi pentru bolnav şi pentru aparţinători, că e o săptămînă, că e o lună…

Vedeţi, noi nu avem, în România, indicaţii precise referitor la ceea ce NU se resuscitează; avem doar recomandări ale Consiliului European de Resuscitare. Englezul zice „Do not resuscitate”, prescurtat – DNR. Adică, nu se face resuscitare, de exemplu, în cazurile de cancer, deci neoplasme, în fază avansată. Nu faci, de ce? Pentru că, oricum, starea pacientului este una gravă, calitatea vieţii e una proastă, iar prin resuscitare – să zicem că inima i-a pornit, dar nu-i îmbunătăţeşti calitatea vieţii. Noi însă ne gîndim numai: să-i pornim inima şi pacientul e OK. Dar, din ce punct de vedere? Pe el putem, oare, să-l întrebăm? Este în comă. Probabil ar zice: „Lăsaţi-mă!”. Nu ştiu. Aici [în România] se  face totul. De multe ori aparţinătorii sînt cei care cer: „Haideţi să facem!”

Sînt probleme etice, care-s undeva la limita dintre religie, tradiţia noastră, IQ-ul aparţinătorului şi ştiinţă.

Fiecare ţară are specificul ei. Nemţii, prin definiţie sînt mai duri. Ţările nordice sînt foarte dure. Acolo, „Do not resuscitate” se aplică foarte clar. Vine pacientul în comă, are anumite criterii, nici nu se mai uită [medicul de Urgenţă] la el! Culmea, la noi se raportează acele „salvări miraculoase”! Ei zic altfel: „Factorul economic. Resuscitez, intră în comă, poate mai stă trei săptămîni, poate iese [din comă], poate nu. Avînd în vedere că doar unu la sută iese, costă atîtea… zeci de mii de dolari, nu!”. E un regim dur, acolo, şi încet, încet, coboară spre Olanda, Franţa. Franţa vrea să introducă asemenea protocoale. Probabil e şi un efect al crizei.

– În momentul în care resusciţi, îţi pui problema dacă faci bine sau nu, resuscitînd? Sau, pur şi simplu, nu mai ai timp să gîndeşti?

– În acel moment, nu. Se spune, despre Medicina de Urgenţă, în general: trebuie să fii aşa de bine pregătit încît prima dată să acţionezi şi abia pe urmă să gîndeşti. Într-adevăr, sînt manevre salvatoare de viaţă pe care prima dată le faci şi pe urmă te întrebi dacă prin ce-ai făcut ai prelungit ceva sau ai salvat ceva. Întotdeauna vor fi două tabere: aparţinătorii, care se vor bucura, şi pacientul, cu care nu poţi vorbi. Dar, întotdeauna tu trebuie să faci pînă la capăt.

O problemă de genul acesta am avut inclusiv în familia mea. Bunicul meu a fost preot. A stat în comă aproape trei săptămîni, acasă, cu accidente vasculare repetate. Eu veneam şi îi puneam perfuzii. În ultima săptămînă au venit foarte mulţi preoţi la capătîiul lui şi am avut, cu ei, discuţii. Ei se rugau lui Dumnezeu să-i uşureze bunicului trecerea în Lumea Cealaltă. Şi am zis: „Bine, eu nu mai pun perfuzia, şi în felul acesta îi uşurez şi eu trecerea Dincolo”. „Nu, nu poţi face asta!” – mi-au zis unii dintre ei. „Poate că ar fi bine” – mi-au zis însă, alţii.

Nu este nici măcar un consens, la nivelul acesta. Aşa că trebuie să încerci, atît cît poţi, să faci tot ce ştii că se poate face.

– Vi s-a întîmplat vreodată ca vreun pacient să vă reproşeze că l-aţi adus „înapoi”?

– Nu. Pacienţii niciodată nu reproşează, pacienţii de regulă se bucură – cei care trec printr-un moment din acesta, critic. Am avut o pacientă de 42 de ani, era sărbătoare, nu mai ţin minte dacă era de Paşti sau de Rusalii, şi ne-a chemat pentru dureri abdominale. În timp ce vorbeam cu ea, a făcut stop cardio-respirator. A fost în stop cardio-respirator aproape 7 minute. Şansa ei a fost că s-a întîmplat sub ochii noştri şi am putut-o resuscita. După două şocuri electrice, inima ei a început din nou să bată. Şi am putut vorbi cu ea. Era bucuroasă că s-a… întors.

Se întîmplă însă să reproşeze aparţinătorii. „Cum, adică, a pornit inima?” Adică, un fel de reproş: „Ce naiba, noi v-am chemat, dar… de ce a pornit inima?” Sigur, sînt probleme de altă natură, în asemenea cazuri.

– Există şi o latură mai puţin… plăcută a profesiei dvs, de medic de Urgenţă?

– La noi [la Ambulanţă] sînt riscuri pe care nu le întîlneşti în spital. Odată, este locul public: tu acţionezi în loc public, nu în spital. În spital ai în spatele tău un grup de asistenţi, medici, aparatură, laborator; în prespital, nu.  Şi tu trebuie să aduci pacientul în viaţă pînă în camera de gardă. Apoi, este presiunea aparţinătorilor. De multe ori unii zic: „Să-l ducem în spital!”, iar alţii: „Ba să nu-l ducem!” – vorbind despre cazurile critice. Apoi, este agresivitatea. De multe ori te duci pentru, să zicem, dureri abdominale, şi pacientul este în stare de ebrietate. S-a întîmplat, şi nu o dată, ca pacientul să sară pe echipaj. Cu cuţitul! Am avut, acum doi ani de zile, şi echipaj sechestrat. Sînt pacienţi şi pacienţi, după cum sînt şi zone nu mai periculoase, ci mai de risc, cum este Pata Rît: te cheamă pentru un copil cu febră şi cînd ajungi acolo sînt vreo 20 care vor consult. Sînt stările de ebrietate, agresivitatea… Avem transport de pacienţi bolnavi psihic, unii chiar periculoşi. De multe ori trebuie să cerem şi ajutorul Poliţiei.

– Dvs de ce nu aţi plecat în străinătate?

– Pentru că, încă, cred din toată inima că se poate face un sistem performant în România. Am fost în străinătate, am lucrat şi în Anglia şi în Franţa. Toată lumea zice că ei sînt cu nu ştiu cîţi ani înaintea noastră. Sînt, din cauza ordinei şi a disciplinei. Avînd nişte reguli şi proceduri clare, precise, e mult mai uşor pentru ei.

– Dacă ar fi să o luaţi de la capăt, aţi alege tot Medicina de Urgenţă?

– Da, pentru că-mi place. În viaţă trebuie să faci ceea ce-ţi place, iar acum, după atîţia ani de Urgenţă, pot să zic: Îmi place! Îmi place ceea ce fac şi cred că da, tot Medicina de Urgenţă aş alege.

– O ultimă întrebare: Se poate face Medicină de Urgenţă fără credinţă în Dumnezeu?

– Nu. Nu. Categoric nu.

M. TRIPON