Dr. Cristian URSU, coordonator SMURD Cluj: De fiecare dată cînd plec la un caz, la o urgenţă, mă duc cu gîndul că pot face ceva

Fiecare dintre urgentişti are, în suflet, două „sertăraşe”: unul în care păstrează eşecurile, nereuşitele, şi altul în care ţine amintirile frumoase, cazurile în care a putut să facă unui om, bine, sau chiar a reuşit să învingă, pentru el,  moartea. Aceste din urmă cazuri, reuşitele, sînt cele care îl fac să meargă înainte, să fie prezent în locuri în care se petrec evenimente pe care nici unii dintre noi n-ar dori, cu siguranţă, să le vadă.

Nu este altfel nici pentru coordonatorul SMURD Cluj, dr. Cristian URSU, medic primar medicină de urgenţă în cadrul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj.

 – Într-un interviu acordat cu vreo doi ani în urmă ziarului Făclia, dr. Mihaela Pasc, de la UPU-SMURD Cluj, declara că medicina de urgenţă este „foarte frumoasă, foarte interesantă, dar extrem de mare consumatoare de energie şi mare producătoare de fire albe”. Sînteţi de aceeaşi părere?

– Da. Da. Categoric! Este foarte frumoasă pentru că poate să-ţi ofere mari satisfacţii, şi încă rapide. Contează foarte mult cînd vezi că-ţi vine un pacient care-i la limită şi după cîteva ore e bine sau mult mai bine. E adevărată şi partea cealaltă, că urgenţa e mare consumatoare de energie. Să stai 12 ore în UPU, să vezi aproape în permanenţă oameni care vin fiecare cu probleme care de care mai grave, după aceea să vii a doua zi, de noapte, şi eventual după încă o zi să intri 24 de ore pe SMURD, îţi trebuie multă energie. E mult consum, e mult stres, trebuie să ai răbdare cu toţi, şi cu pacienţii şi cu aparţinătorii, aşa că… nu e uşor.

– Atunci, de ce aţi ales Urgenţa, ca specialitate?

– Sincer, am ales-o în necunoştinţă de cauză. Eu fac parte din prima generaţie de urgentişti din Cluj, cu noi a început Urgenţa în Cluj. Nu ştiam, la momentul respectiv, ce înseamnă Urgenţa. Era o sperietoare pentru toţi. Ţin minte, cînd eram studenţi şi voiau profesorii să ne sperie, ne spuneau: „Trebuie să învăţaţi foarte bine, pentru că veţi ajunge fiecare la locurile voastre de muncă şi cînd veţi avea o urgenţă n-o să ştiţi ce să vă faceţi cu ea”. Şi era o sperietoare pentru toţi. Ce să faci dacă îţi cade în faţă un om?  Ce să faci dacă îl vezi pe unul că nu poate să respire? Sau, şi mai grav, ce să faci dacă ai un pacient în stop cardio-respirator? Era ceva ce ne speria pe toţi. Şi atunci, am zis: „Hai să fac treaba asta, să nu-mi mai fie frică!”.

N-am ştiut exact ce înseamnă Urgenţă. Cum spun, fac parte dintre primii urgentişti din Cluj, dar nu-mi pare rău că am ales această specialitate.

– După ce ai ales-o, cum ajunge să-ţi placă?

– Muncind zi de zi. Cum vă spuneam, sînt satisfacţii, şi uneori imediate. Este adevărat că se poate întîmpla şi să ai 50 de cazuri care nu-ţi spun nimic şi care fac parte din rutină, dar poate că al 51-lea sau al 52-lea este un caz deosebit; şi ai satisfacţia faptului că vezi omul acela, care a venit în stare extrem de critică la tine, că pleacă în stare mult mai bună, să se interneze undeva, fiindcă, evident, cazurile acestea nu le trimitem acasă.

– Cîţi ani de Urgenţă aveţi?

– Dacă pun şi rezidenţiatul, peste 20 de ani.

– În aceşti 20 de ani aţi petrecut mai mult timp în UPU sau pe ambulanţă?

– În UPU.

– Unde e mai greu?

– În UPU, categoric.

– De ce?

– Pentru că aici trebuie să te îngrijeşti de mai multe cazuri deodată, pot să fie mai multe cazuri grave, simultan. Pe SMURD poţi să ai un caz foarte greu, dar e unul singur. Sînt şi acolo intervenţii grele, cînd te duci la un accident cu mai multe victime, dar în UPU, de cele mai multe ori trebuie să te îngrijeşti de patru, cinci, poate şi mai mulţi, deodată, iar dintre aceştia, doi sau trei pot să fie în stare foarte gravă. Şi trebuie să vezi de ei, de toţi, în acelaşi timp.

– Într-un interviu recent, pentru ziarul Făclia, comandantul ISU Cluj, col. Ion Moldovan spunea că are oamenii care au văzut atît de multe accidente şi atît de urîte, încît nu-i mai impresionează nimic, fiindcă s-au „călit, psihic”. În 20 de ani de Urgenţă, pe SMURD, aţi văzut, bănuiesc, şi dvs, lucruri cumplite. Puteţi spune, însă, că… nu vă mai impresionează ceea ce vedeţi?

– Nu. Am văzut foarte multe cazuri urîte, într-adevăr, accidente sau oameni morţi stupid, în diverse circumstanţe, dar de impresionat tot te impresionează.

– Asta fiindcă te gîndeşti că, pînă în urmă cu cîteva ceasuri sau minute, omul acela era viu?

– Exact. Trăia. Şi, de multe ori, atît de stupid se moare, încît stai şi te întrebi: pentru ce?

– Ce înseamnă că „se moare stupid”?

– Să vă dau un exemplu de om care a murit extrem de stupid, anul trecut, şi care-mi vine rapid în minte. Am fost solicitaţi într-o hală în care exista o macara electrică. În vecinătatea acesteia erau nişte apartamente în care locuiau muncitorii care lucrau în hala respectivă. N-am înţeles nici eu, n-au înţeles nici oamenii care erau acolo ce a vrut să facă unul dintre muncitori cînd a coborît pe geam şi a sărit pe acel transportor electric, care l-a electrocutat. A rămas suspendat undeva la vreo cinci metri înălţime pe transportorul ăla electric, şi-n momentul în care l-au coborît pompierii (omul era mort, probabil că moartea s-a produs instantaneu), era atît de… spastic din cauza curentului, că nici măcar nu-l mai puteai întinde, era ca un arc.

Un alt exemplu: Acum doi ani, cred, a fost un accident care a fost relatat şi în presă, undeva în zona Kaufland, în Mănăştur. Un bărbat coborîse din maşină şi-şi căuta ceva în portbagaj sau voia să pună ceva în portbagaj, cînd a venit o altă maşină, de pe Cîmpului, care a ratat curba şi pur şi simplu l-a prins, i-a secerat picioarele între cele două maşini. Eram de gardă atunci pe SMURD, la Colina. N-am făcut, cred, trei minute din momentul în care ni s-a dat apelul, pînă acolo. Cînd am ajuns, l-am găsit mort. Omul acesta a murit efectiv exsanghinat, pentru că maşina i-a secerat amîndouă arterele de la picioare. Ne-am chinuit să-l resuscităm. La primul caz de care v-am spus n-avea sens să ne mai apucăm. Aici, l-am resuscitat în stradă, dar… degeaba. În primă instanţă nici nu ne-am dat seama de ce a murit. Ne-am uitat, că era un pic de pantă, şi am văzut că mai jos era o baltă de sînge.

Deci, se moare extrem de stupid, din păcate, de multe ori. De multe ori se întîmplă din neglijenţa oamenilor. Şi fiecare caz din acesta te impresionează. Adică, una e să ai un deces la un om bătrîn sau la un om care se ştie cu o boală gravă, chiar dacă nu-i atît de vîrstnic, şi la care se ştie că, la un moment dat, moartea e urmarea firească a evoluţiei bolii, şi alta e să ai o moarte din asta, stupidă, imprevizibilă.

– Imaginea pe care cetăţenii o au despre activitatea unui urgentist se rezumă fie la ce vede fiecare atunci cînd ajunge el însuşi la Urgenţă, fie la secvenţele prezentate de televiziuni, în urma unor accidente sau catastrofe. Cred că n-ar fi lipsit de interes ca, de data asta, urgentistul să fie cel care spune ce vede pe stradă, în accidente.

– Inclusiv oameni decapitaţi. Oameni fără membre sau rupţi în bucăţi, atît de rupţi, încît dacă n-ai şti, aproape n-ai crede că au fost oameni, şi întregi. Dar nu numai în accidente de circulaţie. Am văzut şi oameni căzuţi de la etaj, accidental sau suicid, accidente de muncă, tot felul de… întîmplări care s-au lăsat cu urmări dramatice. Mi-aduc aminte că, în urmă cu doi sau trei ani, am fost trimişi undeva la Sălicea. Se urcase un om în pom să-şi adune perele. A pus o scară şi la un moment dat s-a sprijinit – că era părul ăla lîngă o casă – pe o grindă. Ei, grinda aia era putredă! A căzut direct pe cap, omul acela. Cînd am ajuns noi era cu capul sucit într-o parte, nici nu-i mai recunoşteai faţa.

– Care-i reacţia… „organică” a urgentistului în faţa unui astfel de caz?

– Pot să spun că am văzut destule ca să mai am reacţii… vegetative, dar eu unul, cel puţin, rămîn cu o senzaţie din asta de neputinţă, de tristeţe…

– Cred că una e să vezi un cadavru „obişnuit” la Anatomie patologică, la morgă, şi alta e să vezi, cum spuneaţi, oameni care fuseseră vii cu cîteva clipe în urmă şi care sînt acum distorsionaţi ori făcuţi bucăţi.

– E un sentiment din ăsta de… neîmplinire, de mare părere de rău. De fiecare dată cînd pleci la un caz, la o urgenţă, te duci cu gîndul că poţi face ceva, că poţi să-l ajuţi cu ceva pe omul ăla. De-aia te cheamă, că are nevoie de tine! În momentul în care te duci, însă, şi constaţi decesul, şi-ţi dai seama că nu mai ai ce face, îţi pare rău, te necăjeşti, pentru că ai fi vrut să poţi face ceva pentru acel om. Dar şi mai rău este cînd ajungi la caz, începi să te ocupi de el şi la un moment dat îţi moare. Odată ce ai ajuns să intri în contact cu el – nu mai zic dacă ai apucat şi să vorbeşti cu el, să interacţionezi! -, atunci cu atît mai rău îţi pare şi mai mare-i senzaţia asta de… insatisfacţie. Efectiv, te simţi… neputincios şi eşti necăjit.

– Cît timp trece pînă „uiţi”?

– A doua zi o iei de la capăt, vin alţii! Sau nici nu o doua zi, ci peste cîteva ceasuri. Ai terminat cu cazul respectiv, apare altul şi o iei de la capăt. Dacă sîntem în UPU, de multe ori mai sînt trei sau patru care ne aşteaptă să ne ocupăm de ei. Deci, ai consemnat decesul şi… n-ai ce face, te duci mai departe, la alţii, unde poate ai mai mult… noroc.

– Sînt şi cazuri care revin în minte, pe care nu le poţi uita?

– Categoric! Categoric!

– Puteţi da un exemplu?

– Am un caz care… cred că o să mă urmărească multă vreme. Un tînăr, extrem de tînăr, cred că abia terminase facultatea. A fost o altercaţie. A fost lovit cu pumnul, a căzut, a dat cu capul de asfalt. A avut o evoluţie imprevizibilă, în doi timpi, adică iniţial a fost mai bine, şi-a revenit, după care iarăşi starea lui s-a înrăutăţit. S-a dovedit că a fost un traumatism cranio-cerebral, cu un hematom. În două sau trei săptămîni tînărul a murit…

– Dintre cazurile care rămîn în minte, cele mai frecvente sînt acestea, stupide?

– De astea ne aducem aminte. Adică, cred că fiecare dintre noi, dintre urgentişti, are două… „sertăraşe”: unul în care păstrează cazurile în care n-a mai putut face nimic, eşecurile, şi altul în care-şi păstrează în amintire cazurile frumoase, cazurile care au mers bine, pe care le-a rezolvat cu succes. Sigur, cînd zic că „le-a rezolvat”, e vorba doar de „prima parte”, pentru că după tine, după urgentist, urmează alţii – cardiologul, terapia intensivă, chirurgul, neurochirurgul, ortopedul etc.

– Se întîmplă ca, atunci cînd găsiţi un pacient între viaţă şi moarte, să aveţi sentimentul că vă luaţi la trîntă cu moartea, în locul omului respectiv, ca şi cînd v-aţi bate într-un ring cu o fiinţă, paradoxal, vie şi extrem de vicleană?

– Da! Cîteodată, da! Ai sentimentul că eşti într-o luptă contracronometru şi că trebuie să tragi pe omul ăla, să faci ceva ca să-l aduci de partea ta, să-l ţii pe lumea asta.

– Cînd primiţi un apel şi mergeţi la un caz, cu ambulanţa, la ce vă gîndiţi în drum spre acel caz?

– De regulă te gîndeşti peste ce ai putea da.

– Faci scenarii?

– Da. Îţi faci scenarii, te gîndeşti peste ce o să dai, cînd ajungi la locul în care ai fost chemat. De multe, sau mai bine zis de foarte multe ori, din păcate, informaţiile pe care le ai în momentul în care porneşti la un caz sînt sumare şi insuficiente pentru ceea ce urmează.

– Dr. Adela Golea spunea la un moment dat, într-un interviu, că este extrem de important să ştii cum să anunţi un accident şi că, din păcate, majoritatea celor care sună la 112 nu ştiu ce ar trebui să spună.

– Da, aşa este.

– După părerea dvs, ce nu ştiu oamenii că ar trebui să facă, atunci cînd sînt martorii unui accident?

– În primul rînd că, atunci cînd e un astfel de eveniment, trebuie să faci mai mult decît, trecînd pe lîngă un om accidentat, să pui mîna pe telefon şi să suni la 112. Au fost situaţii, şi nu puţine, cînd s-a sunat de pe un telefon mobil. Persoana care a sunat era în maşină, a trecut pe lîngă două maşini care s-au ciocnit, a pus mîna pe telefon, a sunat la 112 şi a zis doar: „Vedeţi că e un accident pe strada cutare”. Bun, dar spuneţi-ne, sînt victime? În ce stare sînt victimele? „Apoi, eu nu mă pot opri, că sînt în trafic!”.

– Dacă gîndeşti şi cu mintea celui care vede din întîmplare un accident îţi pui problema şi altfel: vezi omul rănit, te duci, pui mîna pe el, poate moare pînă vine poliţia şi ambulanţa şi după aceea ai de dat declaraţii, ce-ai văzut, ce-ai făcut, de ce ai făcut…

Totuşi, ce ar trebui făcut „mai mult” în astfel de cazuri?

 (Răspunsul, în ediţia de marţi, 16 februarie, a ziarului Făclia)

M. TRIPON