Dr. Călin CĂINAP: Înfiinţarea unui centru de îngrijiri paliative la Cluj-Napoca, sub patronajul Bisericii, este un lucru extraordinar

„Să ne dorim să nu fim noi în situaţia de a avea nevoie de îngrijiri paliative, dar să ne gîndim că oricînd se poate întîmpla cuiva drag nouă, cuiva din familie, unui prieten drag, unui cunoscut” – spune dr. Călin CĂINAP, medic primar oncolog la Institutul Oncologic „Prof. dr. Ioan Chiricuţă” din Cluj-Napoca. Ascultîndu-i îndemnul, poate clujenii vor fi mai darnici cu Centrul de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie”, sprijinind, fiecare, atît cît poate, finalizarea lucrărilor acestuia. Fiindcă, aşa cum tot dr. Căinap o spune, „un pacient care nu mai are şanse de vindecare are, totuşi, dreptul la îngrijiri medicale”, iar acesta este „un drept fundamental al lui, pe care trebuie să i-l respectăm şi să i-l asigurăm”.

– Ca medic oncolog, cum apreciaţi iniţiativa Arhiepiscopiei Ortotoxe a Vadului, Feleacului şi Clujului de a înfiinţa un centru de îngrijiri paliative la Cluj-Napoca?

– Este o iniţiativă extrem de importantă, de binevenită pentru noi, ca şi institut oncologic, dar şi pentru oraşul nostru, care de mult dorea şi avea nevoie de un astfel de centru.

Să nu uităm că Institutul Oncologic asigură servicii medicale în domeniul oncologiei pentru majoritatea oraşelor ţării, iar pacienţii din Cluj, mai ales în momentul în care nu mai putem vorbi de vindecarea lor, au dreptul, totuşi, la un tratament medical pentru un sfîrşit demn. Din păcate, în condiţiile în care avem foarte mulţi pacienţi pentru a căror viaţă trebuie să luptăm, accesul la servicii medicale al celor care nu mai au speranţă este oarecum limitat. De aceea, pentru Cluj este un lucru extraordinar că s-a înfiinţat acest centru, pentru că era şi este foarte mare nevoie aici de un centru de îngrijiri paliative.

– Nu ar fi fost mai utilă sau mai… facilă, poate, înfiinţarea unei secţii de îngrijiri paliative în cadrul Institutului Oncologic?

– O astfel de secţie a existat aici, la d-na doctor Ileana Hica, şefa Terapiei Intensive din Institutul Oncologic. Domnia sa a fost poate prima sau oricum printre primele persoane implicate în acest domeniu, a fost un pionier al îngrijirilor paliative. La un moment dat chiar a funcţionat această secţie, dar după aceea… n-aş putea să spun din ce motive, financiare sau administrative, n-a mai putut funcţiona.

Ce pot să vă spun este că, din punct de vedere profesional, îngrijirile paliative nu sînt apanajul strict al unui institut oncologic. Sigur că o astfel de îngrijire, a unui bolnav terminal, trebuie făcută sub îndrumarea unui medic care are competenţa de a face îngrijiri paliative, dar nu este absolut obligatoriu ca ea să se desfăşoare în Institutul Oncologic.

Este vorba de ceva ce presupune un stres emoţional foarte mare, şi nu atît pentru personalul medical, căci din păcate noi sîntem obişnuiţi cu astfel de situaţii, cît pentru pacient, în primul rînd, şi pentru familia lui. De aceea, un alt mediu în care să se desfăşoare aceste servicii de îngrijiri paliative este poate mai potrivit. Faptul că pacientul se află într-un stabiliment aflat sub îngrijirea Bisericii îi conferă acestuia, din punctul meu de vedere, şi confortul spiritual pe care trebuie să îl aibă un astfel de bolnav. Şi de aceea spun, sau repet: înfiinţarea unui centru de îngrijiri paliative la Cluj-Napoca, sub patronajul Bisericii, este un lucru extraordinar!

– Este greu pentru un medic să-i spună unui bolnav că nu mai are scăpare, că va muri?

– Chestiunea asta este una extrem de dificilă. Trebuie să pornim de la legislaţia care te obligă pe tine, ca medic curant, să comunici pacientului, pe lîngă diagnostic, evident, şi prognosticul bolii.

După cum ştim, întodeauna, una este scrisa; dar tu, ca medic, prin jurămîntul pe care l-ai depus, prin experienţa ta clinică, prin faptul că trebuie să te adaptezi omului pe care-l ai în faţă, nu poţi face o astfel de… emitere. Nu sîntem noi judecători. Nu sîntem noi deţinătorii adevărului absolut şi nici nu vom putea spune noi: „Sigur vei trăi 7 zile sau 10 zile sau 15 zile”. Poţi să-i prezinţi eventual o concluzie statistică: „Din studiile efectuate se ştie care este supravieţuirea medie în situaţia ta. Unii trăiesc mai puţin, alţii mai mult, depinde de fiecare”.

Acum, dacă îi spui sau nu-i spui unui om că mai are sau nu mai are de trăit atîtea zile, este o întrebare extrem de dificilă şi nu pot să fac recomandări sau să mă erijez în purtător de cuvînt. Pot să vă spun că eu, personal, la întrebarea aceasta răspund cît se poate de corect, pentru că un om care mai are puţin de trăit trebuie să ştie şi are dreptul să ştie acest lucru. Dar, repet, răspund doar la o întrebare pusă. Adică, dacă pacientul mă întreabă, eu sînt obligat să-i răspund. Altfel, dacă nu pune această întrebare, eu, cu de la mine putere să-i comunic „Mai aveţi de trăit… 10 zile”, nu o fac. De ce nu o fac? Din considerente umanitare.

Trebuie să ne gîndim la omul din faţa noastră. Sînt unii care nu doresc să afle, şi atunci trebuie să le respecţi această dorinţă. Dacă chiar doresc să afle, pun întrebarea şi eu le răspund.

– Sînt oameni care vă spun dintru început că doresc să ştie cît mai au de trăit sau că nu doresc să ştie cînd vor muri?

– Da. Am avut cazuri în care mi s-a spus: „Domnule doctor, luaţi decizia care consideraţi dvs că este oportună pentru mine, dar eu nu doresc să ştiu nici că merge bine boala, nici că merge rău” . Am avut însă şi cazuri – e drept, puţine, nu ştiu dacă au fost 20 de oameni în 10 ani, unii dintre ei medici, care mi-au spus direct: „Vreau să ştiu cît mai am de trăit”. Întrebare directă şi brutală. Cînd mi-au pus întrebarea, am răspuns.

Sigur, experienţa mea nu este singulară. Mulţi dintre colegii din Institut au experienţă de muncă în afara ţării. Şi acolo, referitor la această chestiune, în general tactica sau strategia medicului este aceeaşi. Dacă se pune o întrebare directă, se răspunde, pentru că eşti obligat prin lege să răspunzi la această întrebare.

Să nu uităm însă şi că viaţa noastră, a oamenilor zilei de azi, este din ce în ce mai complicată. Sînt chestiuni juridice care trebuie rezolvate uneori de o persoană care e în faţa morţii şi rezolvarea lor ajută, poate, acea persoană să treacă dincolo cu inima împăcată.

– Sau poate sînt probleme care ţin de relaţiile acelui om cu ceilalţi, cu familia, cu rudele, cu prietenii.

– Exact. Şi omul acela vrea să-şi lase în urmă lucrurile clare, iar tu n-ai dreptul să-i ascunzi, dacă te întreabă, care este starea lui.

– În ceea ce priveşte aparţinătorii, aici cum procedaţi?

– Aş porni tot de la lege, căci noi trebuie să învăţăm să respectăm legea. Legea spune că eu trebuie să comunic pacientului, şi dacă el doreşte, să comunic şi familiei. Însă cu toţii ştim că în realitate nu este aşa. Întîi află familia, şi după aceea familia vine cu insistenţă să-ţi ceară să nu comunici bolnavului diagnosticul.

Vedeţi, poate nu folosesc cuvîntul „cancer” atunci cînd comunic pacientului un diagnostic, dar încerc să-i spun cît se poate de mult despre starea lui de sănătate, pentru că n-am dreptul să-i ascund. De ce? Pentru că în momentul în care vin şi încep tratamentul, pacienţii discută unii cu alţii. De multe ori i-am auzit vorbind între ei, i-am auzit cum se întreabă unul pe altul: „Tu ce cancer ai?”.

Dacă eu, ca medic curant, îi ascund boala, pentru el, pentru pacient se naşte o nouă întrebare: „Dacă mi-a ascuns diagnosticul, oare ce altceva îmi mai ascunde?”, sau, „cîtă încredere pot să mai am în acest doctor?”. Şi atunci, evident, încerci să fii cît mai aproape de el şi să-i spui cît mai corect situaţia lui, ca să îl cîştigi de partea ta şi să te simtă pe tine aproape de el.

Sigur că nu o să-l înţelegi. Ăsta iarăşi e un lucru care ni se spune şi în facultate şi la cursurile de pregătire postuniversitară, că este o tendinţă falsă a doctorilor să spună unui bolnav terminal: „Te înţeleg”. De fapt, tu nu poţi să-l înţelegi pe un om în faţa morţii decît poate cînd, Doamne fereşte, ajungi şi tu în situaţia lui.

– Dar şi aici sînt nuanţe. Moartea mea nu e ca moartea ta şi moartea ta nu e aceeaşi cu moartea celui de lîngă tine.

– Poţi să spui că înţelegi boala pe care o are un om, perioada prin care trece, că o ştii, că ştii ce urmează, dar efectiv ce are omul acela în sufletul lui şi-n creierul lui tu nu poţi să înţelegi.

Dacă tu îi dai informaţia corectă, pentru că e un tratament care presupune riscuri, care presupune toxicităţi, care presupune suferinţă, dacă lucrurile astea i le prezinţi de la bun început pacientului, atunci sigur că el se simte oarecum reconfortat şi încrezător măcar în lupta pe care o duce. Nu poţi porni la drum cu o minciună, pentru că nu duce nicăieri.

– Sînteţi de părere că îngrijirile paliative este mai bine să fie acordate în afara unui spital propriu-zis?

– Ca să vă răspund trebuie să ţin cont de realitatea zilei de astăzi. În momentul în care am o singură asistentă în tura de noapte şi de după amiază, la 60 de paturi (ştiţi că deficienţa de personal din sistemul sanitar este de 20.000 – 30.000 de oameni, şi posturile sînt blocate!), nu cred că un pacient oncologic în stare terminală se simte mai în siguranţă aici.

– Dar în condiţiile ideale, cînd personalul medical ar fi suficient?

– Să ştiţi că şi în Vest tendinţa este de mers pe unităţi mai mici şi care nu necesită o dotare super-înaltă şi super-calificată, pentru îngrijirea paliativă.

– Comparativ cu Vestul, unde ne situăm, din punct de vedere al îngrijirilor paliative?

– La 20 de ani în urmă.

– Există statistici din care să putem şti, din numărul celor care ajung la Institutul Oncologic, cîţi vor necesita, în decurs de… un an, să zicem, îngrijiri paliative?

– Nu avem astfel de statistici, din cîte ştiu eu. Pot să vă spun însă că peste 50% dintre cei care ajung la noi sînt în faze depăşite din punct de vedere al vindecării cancerului. La prima consultaţie în Institut, peste 50% dintre cazuri sînt depăşite şi, evident, într-un interval mai lung sau mai scurt, toţi aceşti bolnavi vor avea nevoie de îngrijiri paliative. Sigur, unii pot să beneficieze de tratament care să le ţină boala sub control cîţiva ani, alţii – cîteva luni, alţii, într-o lună…

– Ce se întîmplă cu un bolnav în momentul în care află că nu mai are şanse de vindecare? Cum reacţionează?

– Cel mai greu, la un bolnav în fază terminală, este să-i spui că nu mai ai tratament pentru el. Mă refer la tratamentul oncologic. Acesta este primul şoc al lui, momentul în care ştie că nu mai are ce căuta la tine ca şi medic curant.

Ca să fac trecerea mai uşoară şi mai de suportat din punctul lui de vedere, niciodată nu-i spun că nu mai am ce să-i fac, pentru că un pacient care nu mai are şanse de vindecare are, totuşi, dreptul la îngrijiri medicale. Acesta este un drept fundamental al lui, pe care trebuie să i-l respectăm şi să i-l asigurăm. De aceea, în momentul în care mă găsesc într-o astfel de situaţie, evit să spun: „Nu mai avem tratament medical pentru dvs” ci, eventual, îi spun pacientului că întrerupem tratamentul curativ şi facem tratament simptomatic. Ăsta e un lucru pe care un pacient în fază terminală îl acceptă mai uşor, pentru că are ideea aceea de continuitate a îngrijirilor medicale.

Este foarte greu să-i spui unui om: „Nu mai am ce să-ţi fac”, pentru că, de fapt, mai poţi să-i faci măcar acel lucru: să-l ajuţi să nu aibă dureri. Şi asta încercăm, în măsura posibilului.

– Întrebarea mea se referea la reacţia bolnavului în momentul în care află că nu mai are mult de trăit.

– Reacţiile sînt diverse, de la suicid pînă la acceptare. Au existat, din păcate, şi cazuri de oameni care s-au sinucis. De aceea, de un astfel de pacient, aflat în fază terminală, trebuie să ai foarte mare grijă, pentru că el are… personalitatea lui, iar modul de reacţie este în conformitate cu această personalitate. Unii se închid în ei şi nu mai pot să comunice cu cei din jur, nu mai mănîncă, intră în depresie, alţii încearcă, chiar în această situaţie, să facă faţă. Sînt şi persoane care mai mult se preocupă de cei apropiaţi decît de ei înşişi, în momentele acelea, ultime, ale vieţii lor, dar şi persoane care au o reacţie de frustrare, şi din păcate cei care suportă această reacţie sînt cei dragi, cei din familie. De aceea, avertizez familia că uneori se întîmplă lucruri din acestea.

Apoi, să nu uităm că sînt şi anumite aspecte ale bolii care-i fac pe pacienţii aceştia să nu mai fie ei înşişi. În momentul în care apare insuficienţa hepatică, de exemplu, un pacient poate să delireze, să nu mai recunoască pe cei din jur, să devină agresiv. Lucrurile acestea trebuie să le explicăm cît putem de bine familiei. Dar aici iarăşi este o problemă, căci familia este lăsată oarecum singură să se descurce cu acest final de viaţă al pacientului, ceea ce nu-i corect, fiindcă familia nu are pregătirea necesară.

– Date fiind toate cele pe care le-aţi spus, consideraţi că este benefică implicarea Bisericii în asistenţa medicală?

– Da, categoric da. Eu sînt o persoană care chiar cred în Dumnezeu, fără să fiu însă un habotnic. Nu-mi este ruşine să recunosc că cred; aşa am fost crescut şi cred într-un Dumnezeu. Iar dacă eu sînt un doctor al trupului, Biserica, evident, este doctorul sufletului. Pentru un pacient care are spectrul Eternităţii în faţă, cred că sufletul este mai important, poate, decît trupul.

Eu aşteptam de mult înfiinţarea acestui centru de îngrijiri paliative, la Cluj. Am discutat cu Preasfinţitul episcop Vasile Someşanul şi l-am felicitat pentru iniţiativa pe care a avut-o, o iniţiativă pe care noi, medicii, o apreciem la justa valoare.

– Ca medic oncolog, ce le-aţi spune clujenilor în această perioadă în care se derulează campania de strîngere de fonduri pentru finalizarea lucrărilor la Centrul de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie”?

– I-aş încuraja pe toţi să dea din puţinul lor, pentru că puţin cu puţin se face mult. Să ne dorim să nu fim noi în situaţia asta, de a avea nevoie de îngrijiri paliative, dar să ne gîndim că oricînd se poate întîmpla cuiva drag nouă, cuiva din familie, unui prieten drag, unui cunoscut. Prin acest mic pas pe care-l facem astăzi, ajutînd la înfiinţarea Centrului „Sf. Nectarie”, îl ajutăm de fapt pe acel bolnav.

***

Cei care doresc să sprijine finalizarea şi funcţionarea Centrului ,,Sfîntul Nectarie” o pot face:

• trimiţînd un SMS în valoare de 2 euro la numărul 8840 (nu se percepe TVA), valabil în reţelele Cosmote, Orange şi Vodafone;

• apelînd numărul 0900 900 680 în valoare de 2 euro, valabil în reţeaua Romtelecom (nu se percepe TVA);

• donînd direct în conturile Centrului ,,Sfîntul Nectarie” deschise la Banca Transilvania:

Lei: RO08BTRL01301205C66031XX;

Euro: RO80 BTRL 0130 4205 C660 31XX.

M. TRIPON