Dr. Adela GOLEA: Serviciile medicale vin înspre comunitate, dar şi comunitatea trebuie să fie la temelia dezvoltării acestor servicii

„Media lunară a pacienţilor critici rămaşi în Unitatea de Primiri Urgenţe a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj peste 24-72 ore este de 11 (durata de rămînere în UPU între 1-10 zile – un număr de 432 pacienţi au rămas în UPU în perioada ianuarie – 24 decembrie 2013, uneori cîte 4 pacienţi rămîn pentru ventilaţie mecanică/ noninvazivă în UPU, ocupînd salonul de terapie imediată, dar există situaţii în care toate cele 7 ventilatoare disponibile sînt ocupate), în principal cu patologie medicală de tip respirator/ cardiac/ neurologic/ septic, la un număr de 43.557 prezentări (perioada 01.01.2013 – 24.12.2013), dintre care 3.299 cod roşu şi galben, 5.357 aduşi din alte judeţe şi un număr total de 6.825 internări în Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj-Napoca” – relevă un Memoriu justificativ pentru campania de strîngere de fonduri „Investiţi în sănătate”, întocmit de managerul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă.

Întrucît, conform memoriului, în acest moment, „preluarea cazurilor de terapie intensivă este deficitară datorită lipsei de locuri la nivelul spitalului şi a preluării deficitare la nivel de centru medical”, soluţia ar fi „crearea unui circuit funcţional de preluare a pacientului critic”. Pentru asta însă este nevoie şi de achiziţionarea unor monitoare, defibrilatoare cu pacemaker, ventilatoare, seringi automate, electrocardiograf şi ecograf portabil ş.a.

Poate că, aşa cum spune dr. Adela Golea, medic şef UPU SMURD Cluj, în interviul acordat ziarlui Făclia, este momentul în care „comunitatea trebuie să vină în sprijinul serviciilor pe care şi le doreşte”, înţelegînd că „serviciile medicale vin înspre membrii ei, dar şi membrii comunităţii trebuie să fie la temelia dezvoltării acestor servicii”.

– Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj a demarat, de curînd, o campanie de strîngere de fonduri pentru dotarea cu echipamente medicale performante specifice de terapie intensivă şi asistare a pacientului critic. Conform unui memoriu justificativ întocmit de managerul spitalului, din suma totală de circa 560.000 de euro, necesară pentru dotarea celor patru secţii speciale, cea mai mică sumă, de aproximativ 60.000 de euro, ar fi necesară pentru UPU.

– Secţia a fost dotată în 2005, atunci cînd s-a deschis. Este şi cea mai nouă dintre secţii, trebuie să ţinem cont de acest lucru. Însă, a fost dotată la nivelul la care s-a apreciat atunci. Între timp s-a schimbat patologia, s-au schimbat solicitările, vis-à-vis de această secţie, a crescut adresabilitatea. Problema este că ajung, acum, mult mai multe cazuri care sînt critice, cazuri care necesită terapie intensivă, şi acestea sînt cazurile-problemă de a fi preluate de spital. Şi atunci, o parte din profilul secţiei de Urgenţă merge spre partea de îngrijire pacient critic imediat după ce avem acel diagnostic de urgenţă. De aceea ne trebuie în plus aparatură, în plus nişte condiţii care să ne permită să asistăm aceşti pacienţi de terapie intensivă. Altfel, noi ar trebui numai să stabilizăm pacientul, să avem o orientare diagnostică, nu neapărat un diagnostic final, şi să putem să-i trimitem după aceea spre alte secţii.

Trebuie să recunoaştem însă că în Cluj, în afară de secţia de Terapie Intensivă de la Medicală I şi secţia de Terapie Intensivă de la Institutul de Gastroenterologie – dar care preia numai pacienţi de gastroenterologie, şi din aceştia, dintre critici, un procent destul de mic care ni se adresează nouă -, mai prelua, şi din ce în ce mai puţin preia, secţia de Terapie Intensivă de la Clujana. Şi atunci, o parte din pacienţii de terapie intensivă medicală rămîn uneori în UPU.

De aceea ne-am pus problema de a completa dotarea noastră, care este de urgenţă.

Trebuie ştiut că dotarea de urgenţă pentru asistarea pe aparate este de un tip, iar terapia intensivă de scurtă durată sau de mai lungă durată necesită alt tip de aparate. De exemplu, poţi să ai un aparat de ventilaţie care-ţi ventilează nişte moduri pentru urgenţă, dar în momentul în care ai un pacient care va trebui ventilat cinci sau şase zile, sau poate mai mult, îţi trebuie alte moduri de ventilaţie; or, acele aparate sînt mai complexe.

Uneori, această terapie intensivă începe în momentul în care se degradează un organ, şi nu neapărat plămînul, pentru că un pacient va trebui ventilat şi dacă este degradat cordul, un pacient va trebui ventilat, probabil, în anumite condiţii, şi dacă se degradează rinichiul. Practic, apariţia unei insuficienţe de organ poate, în lanţ, decompensa celelalte organe. Şi fără aceste aparate, întîrzierea anumitor proceduri de terapie intensivă poate să ducă la deteriorarea stării pacientului. De aceea, uneori putem fi mai „invazivi” din punct de vedere al aparţinătorilor, care spun: „L-am adus în maşină, vorbea cu noi, iar dvs l-aţi pus direct la aparat, ce s-a întîmplat?” Da, aşa este, omul poate vorbi, dar probele biologice să ne arate de fapt că deşi acel om vorbeşte, el are un efort respirator foarte mare, nu mai oxigenează bine, cordul nu mai funcţionează sau rinichiul nu mai funcţionează şi trebuie instituită această terapie. De aceea, lumea trebuie să înţeleagă că întotdeauna decizia medicului este luată într-un context: într-un context al bolii, într-un context al bolilor care erau înainte la acel pacient.

– Spuneţi că de la înfiinţarea secţiei şi pînă în prezent au apărut patologii noi, Oare apariţia unor patologii noi nu ar trebui sau nu ar putea fi, oarecum, preîntîmpinată?

– Trebuie să recunoaştem că în Cluj avem o populaţie, zic eu, longevivă. Sînt foarte multe persoane de peste 70 de ani, sînt şi persoane de peste 90 de ani care ni se adresează. De aceea, comunitatea va trebui, la un moment dat, să vină în sprijinul serviciilor pe care şi le doreşte. Va trebui să învăţăm să venim în sprijinul celor care au nevoie de noi, indiferent de vîrstă.

Mulţi gîndim încă la modul: „Am 30 de ani, nu am nimic acum, nu mă doare nimic şi nu înţeleg de ce să cheltui pentru o problemă care acum nu mă înteresează”. Problema se pune însă altfel. Pentru oricine poate apărea un moment în viaţă cînd va avea nevoie. Or, dacă nu construieşti din timp, s-ar putea ca atunci cînd ai nevoie, să nu poţi să accesezi. Este ca şi la şcoală: dacă vrei să ai mai departe oameni care să-ţi ducă munca, trebuie să clădeşti, cărămidă pe cărămidă, din timp. La fel şi serviciile: nu le poţi avea peste noapte. Trebuie să te gîndeşti din timp: Am o populaţie care creşte în vîrstă, cu multă patologie cardiacă, datorită alimentaţiei, datorită modului de viaţă, şi atunci va trebui să dezvolt acele secţii care să deservească această patologie. În momentul în care văd multe accidente vasculare cerebrale, multe infarcte, trebuie să mă gîndesc că îmi vor trebui terapii intesive de neurologie, îmi vor trebui neurologi, îmi vor trebui cardiologi, îmi vor trebui cardiologi intervenţionişti. Creşte numărul de pacienţi cu traumă, pentru că sînt maşini bune, încep să apară autostrăzile, şi atunci îmi vor trebui chirurgi ortopezi, îmi vor trebui plasticieni, îmi vor trebui chirurgi toracici şi cardiovasculari, pe lîngă chirurgi de chirurgie generală, îmi vor trebui medici de terapie intensivă, îmi vor trebui asistenţi, şi va trebui să-i formez din vreme. Peste noapte nu se poate face nimic. Şi astea sînt, zic eu, lucruri care vor trebui, cumva, mediate în comunitate şi comunitatea să înţeleagă că serviciile medicale vin înspre membrii ei, dar şi membrii comunităţii trebuie să fie la temelia dezvoltării acestor servicii.

– Cîţi pacienţi trec într-un an prin Unitatea de Primiri Urgenţe şi cu ce patologii?

– Anul trecut, de exemplu, am avut în jur de 56.000 de urgenţe. Nu toate sînt însă urgenţe majore. Urgenţele majore, deci pacienţi critici, sînt cam 10%. Restul sînt pacienţi cu potenţial critic, pacienţi care pot fi internaţi pe secţie, şi, trebuie să recunosc, 60-70% sînt pacienţi care se pot rezolva, după ce au fost evaluaţi, prin sistemele de ambulator, medic de familie ş.a.m.d.

Pot să vă spun însă şi că există momente absolut critice pentru UPU. De exemplu, recent s-a întîmplat să am şase pacienţi de terapie intensivă, unul să stea de şase zile la noi pentru că nu-i găseam loc în Terapie Intensivă, cu ventilator (un accident vascular cerebral, cu comă), să mai am şi un stop cardiorespirator resuscitat, pe un sindrom coronarian, care să stea de două zile la noi pentru că, la fel, nu-i găseam loc unde să-l trimit, iar ceilalţi, pacienţi care trebuiau monitorizaţi din punct de vedere al funcţiei plămînului şi cordului, dar care pe secţie nu puteau fi trimişi pentru că acolo nu au posibilitatea de a le administra oxigen aşa cum o facem noi.

De ce vrem să facem partea aceea de salon, separat? Aceşti pacienţi critici au nevoie de o îngrijire care să fie într-o arie mai liniştită, care să fie numai pentru dînşii şi în care să nu intre în contact cu toate urgenţele. Şi aici este problema mea cea mai mare: Rămîn la mine şi-i îngrijesc, dar se întîmplă un lucru pe aria de jos, unde este Urgenţa. Dacă mie-mi vine în momentul acesta un accident cu cinci victime, eu încep să mut pacienţii dintr-un loc în altul, în aşa fel încît să fac să-i îngrijesc pe cei care vin acuţi. Automat, un astfel de pacient s-ar putea să ajungă lîngă un alt pacient care să fie cu potenţial infecţios. Eu îl asist, îi fac terapia, dar în acel moment nu mai pot să spun şi că îi fac o protecţie completă. Rămîne un risc, de a prelua ceva, iar pentru mine este o răspundere.

De asemeni, la un număr mare de pacienţi în Urgenţă, îţi pui problema pe care să-l preiei primul. Sau cum să faci acest lucru dacă tu ai deja pacienţii aceştia critici, pe care nu poţi să-i laşi, deşi sînt în UPU de mai mult timp, dar nu ai ce să faci cu ei, trebuie să-i asişti, şi pînă la urmă ei sînt şi mai grav decît ceea ce ai, poate, pe moment, în triaj. Şi creşti timpul de răspuns de la triaj şi începe nemulţumirea: „Eu am venit de nu ştiu cînd şi nu mă preluaţi, deşi văd că aveţi medici”.

Ca să-l preiei, trebuie să ai şi un loc fizic, unde să-l preiei. De aceea, se pune problema de a avea mai multe paturi pentru pacienţii critici.

Revin însă la ceva ce am mai spus şi cu alte ocazii: unele dintre aceste cazuri severe care ajung la Urgenţă şi care trebuie preluate de terapiile intensive, dacă ar fi fost dispensarizate din timp, dacă tratamentul ar fi fost început din timp, poate că n-ar ajunge în acest stadiu.

– Din ansamblul celor spuse de dvs eu trag însă concluzia că un spital unic de urgenţă ar rezolva mult mai rapid şi mult mai simplu multe dintre problemele pe care le întîmpină toate cele patru secţii pentru care s-a demarat campania de strîngere de fonduri.

– Şi eu cred că ar fi o soluţie foarte bună pentru pacienţi, ar fi o soluţie foarte bună pentru judeţ şi pentru regiune, mai ales din punctul de vedere al pacientului complex, în cazul căruia avem acea problemă, iarăşi greu de înţeles, a transportului între clinici.

– Prof. univ. dr. Ştefan Florian amintea cazul unor copilaşi operaţi la cîteva ore după naştere şi transportaţi de la Neurochirurgie la Neonatologie…

– Aşa este. La Neurochirurgie se face operaţia, dar acolo nu au incubator, iar copilaşii sînt dependenţi de o temperatură pe care adultul nu o suportă. Dacă ar fi un spital monobloc, ar fi foarte simplu: copilul operat rămîne pe secţia de Neurochirurgie, unde este îngrijit pe partea chirurgicală, iar neonatologul poate veni de cîte ori este nevoie, pentru că e în acelaşi serviciu, nu la un kilometru şi jumătate distanţă.

Sînt cazurile de politraumă, apoi este pacientul cu infarct miocardic la care trebuie dializă. Dializorul se poate duce un etaj sau două cu liftul, se poate coborî pacientul pentru două ore la dializă, dar 2 km sau 3 km, de la o secţie sau alta, e deja altceva.

Din cîte ştiu eu, problema unui spital unic de urgenţă se pune periodic. Ştiu că există disponibilitate, dar se pare că aceasta se concretizează mai greu.

Dar cred că şi aici comunitatea este cea care ar trebui să-şi impună punctul de vedere, pentru că atunci cînd se întîmplă, fiecare dintre noi suferim, inclusiv cei care sîntem în sistem.

– Care este îndemnul dvs pentru cei care au posibilitatea şi vor dori, poate, să sprijine campania de strîngere de fonduri demarată de Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă?

– Îndemnul meu este să se gîndească la cum ar dori dînşii să fie trataţi, ce condiţii ar vrea să aibă, şi că aceste condiţii ar trebui să fie disponibile atunci cînd au nevoie, iar nevoia nu ştim niciodată cînd vine. Pentru asigurarea acestor condiţii cred că trebuie să contribuim cu toţii.

Multă lume spune: „Eu am bani şi sînt cineva şi atunci cînd am nevoie se face rost”. Adevărat; însă, zic eu, sînt mici probleme în momentul în care într-adevăr eşti critic; cînd eşti în comă nu mai dispui nimic, la fel cînd ai făcut un stop cardiac pe stradă – şi se poate întîmpla oricui, pentru că nu sîntem, nici unii, din fier. Şi atunci, trebuie să existe resursa, şi să nu depindă, această resursă, de dispoziţia cuiva, ci să ţi se ofere, pur şi simplu. Şi pot să spun că aici, la Cluj, la acest moment există oameni, şi între medici şi între asistenţi, care sînt foarte bine pregătiţi şi de care se poate beneficia la maxim, dacă ei au şi cu ce lucra. Iar acest lucru este foarte important.

M. TRIPON