Dr. Adela GOLEA, medic-şef UPU-SMURD: Nevoia unui spital unic de urgenţă este acută de mult. În traumă, însă, această nevoie devine mult mai vizibilă

„Avem specialişti, dar care sînt în  mai multe clădiri una lîngă alta. Ne-ar ajuta foarte mult ca aceştia să poată lucra împreună, să se realizeze, faptic, această echipă de urgenţă. Noi o realizăm cu 2-3 specialişti, cu restul comunicăm şi încercăm să facem cît mai bine pentru pacienţi” – declară, în interviul acordat ziarului Făclia, dr. Adela Golea, medic-şef UPU-SMURD, precizînd, totodată, că transportul unui pacient de la un pavilion la altul nu este cel mai de dorit lucru.

„Dacă stai să te gîndeşti, poate că nu este bine un transport, dar trebuie să alegi ceea ce crezi tu atunci că ar salva pacientul. Retro, s-ar putea să ai destule discuţii, că s-ar fi putut face aşa sau s-ar fi putut face altfel. Este destul de greu pentru un medic să-şi ia răspunderea, şi uneori îţi trebuie experienţă, ca să decizi, şi, recunosc, şi un pic de nebunie ca să spui că asta trebuie făcut în acest moment şi asta facem”- spune dr. Golea.

Despre nevoia unui spital unic de urgenţă, medicul-şef UPU-SMURD spune că este acută de mult, însă în cazurile de traumă această nevoie devine „mult mai vizibilă”.

 – Ce a însemnat anul 2013 pentru UPU-SMURD Cluj?

– Multă muncă, mai multe cazuri decît anul trecut, multe perioade în care au fost cazuri critice şi care au solicitat foarte mult medicii, pentru că, din păcate, în Urgenţă nu poţi să programezi. Sînt perioade în care pacienţii vin la un interval care permite medicilor să-i asiste, dar sînt şi perioade cînd vin patru – cinci urgenţe critice şi sînt trei sau patru medici de serviciu, şi atunci este un efort mai mare din partea dînşilor pentru a-i asista pe aceşti pacienţi.

– Ce înseamnă că aţi avut, în 2013, mai multe urgenţe decît anul trecut?

– În 2012, pînă la sfîrşitul anului au fost 42.100 de urgenţe, iar în 2013, la mijlocul lui decembrie erau deja peste 42.700 de persoane care s-au prezentat la Serviciul de Urgenţă.

– Există o explicaţie… logică pentru creşterea numărului de urgenţe în fiecare an?

– Nu ştiu dacă este logică explicaţia, dar, practic, la un moment dat, în arealul nostru, al Clujului, începe să îmbătrînească populaţia şi atunci oamenii au din ce în ce mai multe probleme de sănătate. Poate este, un pic, şi o problemă de educaţie medicală, să mergem măcar o dată pe an la medic, să vedem ce probleme avem, şi asta încă de la vîrsta de copil, pentru că sînt boli care apar în copilărie şi încep după 30 de ani să se valideze, sau să se exprime clinic.

Problema este că noi credem că sîntem tineri, sîntem sănătoşi şi nu ne prezentăm pentru aceste controale. Din păcate, avem surprize de infarct miocardic la 25 de ani, la 30 de ani, pacienţi care sînt cu obezitate, pacienţi care sînt cu valori mari ale grăsimilor în sînge.

– Care sînt perioadele cu cele mai mari aglomerări de cazuri de urgenţă?

– În general, în perioada februarie-martie sînt foarte multe cazuri de patologii pulmonare, de tip infecţios, sînt patologii de tip traumatic, pentru că-i perioada de iarnă şi sînt multe accidente. Este, după aceea, perioada din iunie-august, cînd încep să apară intoxicaţiile, încep să apară problemele legate mai mult de patologia de vacanţă, cînd se fac mai multe abuzuri. Este perioada octombrie – noiembrie, apoi perioadele de Paşti şi de Crăciun, acestea din urmă din nou perioade de mici abuzuri, cînd foarte multe boli cronice cunoscute sau necunoscute  se acutizează şi sperie.

– Care sînt cele mai frecvente urgenţe care ajung la UPU-SMURD în perioada sărbătorilor de iarnă?

– În această perioadă îşi pun amprenta problemele biliopancreatice, datorită consumului de mîncare mai grasă, dar apar în acelaşi timp şi problemele cardiovasculare şi cerebrovasculare, pentru că, fiind o perioadă de sărbători, lumea începe să mai uite să-şi ia medicamentele pentru boala cronică. Fiecare îşi zice că merită, şi eu zic că merită, orice om, să fie bucuros în această perioadă a anului, să fie împreună cu familia; dar să nu uităm că bolile cronice merg în continuare şi dacă uităm de ele, atunci pot să apară complicaţii. Bineînţeles, în această perioadă mai este şi acel consum de alcool care ne face uneori să fim „viteji”, să ne urcăm la volan  după ce am consumat un păhărel şi atunci, desigur, apar mai multe accidente sau incidente între diferite persoane care au o toleranţă mai scăzută pe acest fond.

– Dintre cazurile care au ajuns la UPU-SMURD, care au fost, peste an, patologiile cele mai frecvente?

– Patologiile cele mai frecvente sînt cele cardiovasculare, cerebrovasculare, şi mă refer aici la infarctul miocardic, şi nu neapărat, chiar numai angina pectorală. Accidentele vasculare cerebrale din păcate sînt destul de frecvente în arealul nostru, după care urmează partea de traumă. Şi mai avem o problemă care începe să se manifeste în acest areal: boala cronică de plămîni la pacienţii care au lucrat în medii cu pulberi sau în mediu minier. Sînt destul de mulţi pacienţi cu bronhopneumopatie cronică obstructivă, mulţi dintre ei nedepistaţi la timp şi netrataţi, pînă ajung în stadiul de insuficienţă respiratorie.

– Există, să zic aşa, zone puternic furnizoare de cazuri de urgenţă?

– N-aş putea spune că este o zonă anume. Ceea ce am observat noi este că bolile care au fond vascular sînt mai predominante pentru regiunea oraşelor, pentru mediul urban. Pentru mediul rural apar mai frecvent bolile cerebrovasculare sau bolile cronice pulmonare. De obicei, din mediul rural se vine într-un stadiu mai avansat de boală, pentru că adresabilitatea e mai tardivă.

– În ceea ce priveşte media de vîrstă…?

– Din păcate, media de vîrstă a scăzut. Media este undeva între 50 şi 60 de ani. Înainte, media de vîrstă, mai frecventă, era în jurul vîrstei de 70 de ani.

– Accidentele de circulaţie au fost mai multe anul acesta decît anul trecut?

– Nu pot să spun că au fost semnificativ mai multe. Au fost însă cîteva perioade cu pacienţi critici din accidente de circulaţie sau pacienţi care n-au supravieţuit după accidente de circulaţie. Ce am observat noi în ultimele 4-5 luni a fost o frecvenţă mai mare a accidentelor cu pietoni loviţi, oameni care însă nu întotdeauna erau pe trecerea de pietoni. Şi aici este o problemă pe care poate că am putea-o preveni dacă omul ar înţelege să treacă doar prin locul semnalizat.

– Urgenţe provenite din cazuri de violenţă aţi avut?

– Da. Acestea au însă o mică periodicitate, sînt mai frecvente în weekend, de vineri seara pînă duminica. Atunci oamenii au posibilitatea să iasă în oraş, la cluburi, mai consumă alcool…

– A rămas mare numărul celor care se prezintă la Urgenţă fără ca problema lor să fie neapărat o urgenţă? Adică, pacienţi care s-ar fi putut trata acasă sau la medicul de familie?

– Sînt frecvente aceste cazuri. Noi facem întotdeauna o statistică pe acele coduri de urgenţă – urgenţă critică, urgenţă mai puţin critică. În general, cei care ar putea să meargă la medicul de familie sau să meargă în ambulator sînt în procent de 50, pînă la 60%. Aici însă trebuie să privim problema din mai multe puncte de vedere. Întîi: mulţi dintre aceşti pacienţi nu au asigurare, deci nu pot să beneficieze de aceste servicii, iar la un moment dat se sperie de anumite simptome şi nu au la cine apela. În al doilea rînd, există o… capacitate, să zic aşa, şi a ambulatorilor şi a medicilor de familie de a-i prelua. La un moment dat, omul, dacă nu ştie exact cît de rău, cît de grav este şi nu i se explică în momentul în care este programat pentru ambulator că boala lui poate fi evaluată şi acolo – dar pe înţeles, să ştie acest lucru, să ştie că nu este pericol pentru el dacă va fi evaluat în ambulator! -, din nou se sperie. Şi dacă mai are şi un vecin care a avut ceva asemănător, dar a fost critic, a fost cu probleme mari, şi-i spune: „Simptomele acestea le-am avut şi eu, vezi că şi ţie s-ar putea să ţi se întîmple ce mi s-a întîmplat mie”, este logic, pînă la urmă, să apeleze la Urgenţă.

Eu sînt pe principiul că dacă un om vine la Urgenţă, să fie văzut, şi să decidem apoi dacă este într-adevăr critic sau nu este critic, pentru că altfel putem avea surprize mari.

– În memoria fiecărui medic rămîn, cred, cazurile mai deosebite de peste an. Aţi putea oferi un exemplu de caz care v-a rămas dvs în minte?

– În  general rămîn în minte acele cazuri critice care au avut un final fericit, dar, trebuie să recunoaştem, şi acele cazuri cu final nefericit. Din cînd în cînd îţi pui problema dacă într-adevăr nu s-a putut face nimic într-un anume moment, te gîndeşti că poate vei reuşi să faci mai mult pentru alţi pacienţi…

Din punctul acesta de vedere, pentru mine e proaspăt în minte un caz, o domnişoară tînără, dintr-un accident de maşină (un impact destul de violent!), care avea multiple fracturi, dar avea o hemoragie intracraniană care a necesitat intervenţie neurochirurgicală de urgenţă. Structura noastră pavilionară (a UPU-SMURD) nu îţi permite să faci toate intervenţiile în aceeaşi sală şi să ai toţi specialiştii în aceeaşi sală. Şi atunci, pentru noi a fost un lucru destul de greu să hotărîm, împreună cu Neorochirurgia şi cu Ortopedia, în momentul în care CT-ul (computerul tomograf – n.n.) a evidenţiat acea hemoragie şi era foarte clar că trebuie foarte repede decomprimat creierul, ce facem mai departe: continuăm şi cu celelalte sau nu? Decizia a fost comună: dacă fata are o şansă, să i-o dăm. Să facem numai partea osoasă, să îmi asum responsabilitatea pe ecografia pentru celelalte, că nu sînt leziuni majore. Şi atunci am decis împreună că rămîne să imobilizăm fracturile de membre, de bazin, merge la Neurochirurgie, se intervine.

Spre bucuria noastră, a întregii echipe – pentru că aici a fost o întreagă echipă: şi chirurgi şi anestezişti şi ortopezi şi neurochirurg – ne-am înţeles pînă la urmă cum să facem în favoarea fetei. Dimineaţa, aceasta nu avea deficite motorii, începea să se trezească, la Neurochirurgie, urmînd ca apoi să fie rezolvată şi partea de fracturi.

– Să înţeleg că devine tot mai acută nevoia unui spital unic de urgenţă?

– Este acută de mult. În traumă însă această nevoie devine mult mai vizibilă, pentru că avem specialişti, dar care sînt în  mai multe clădiri una lîngă alta. Ne-ar ajuta foarte mult ca aceştia să poată lucra împreună, să se realizeze, faptic, această echipă de urgenţă. Noi o realizăm cu 2-3 specialişti, cu restul comunicăm şi încercăm să facem cît mai bine pentru pacienţi deşi, dacă stai să te gîndeşti, poate că nu este bine un transport, dar trebuie să alegi ceea ce crezi tu atunci că ar salva pacientul. Retro, s-ar putea să ai destule discuţii, că s-ar fi putut face aşa sau s-ar fi putut face altfel. Este destul de greu pentru un medic, să-şi ia răspunderea, şi uneori îţi trebuie experienţă, ca să decizi, şi, recunosc, şi un pic de nebunie ca să spui că asta trebuie făcut în acest moment şi asta facem.

–  Alte cazuri în care nevoia unui spital unic de urgenţă devine, iarăşi, foarte evidentă…?

– Sînt cazurile de urgenţe cardiace complicate. Noi avem acel program de infarct, se deserveşte cu două clinici, cel de la Medicală I marţea şi sîmbăta, în restul zilelor cu cel de la Institutul Inimii. Dar, aceşti pacienţi care vin cu infarct miocardic pot fi pacienţi care au complicaţii vasculare sau care au complicaţii preexistente de boală renală sau hepatită, ce nu poate fi întotdeauna manageriată în secţiile de cardiologie. Şi atunci, îţi pui problema: ce fac întîi? Trebuie să rezolv întîi infarctul, pentru că acolo sînt sub imperiul timpului – în maxim şase ore trebuie acel vas să fie desfundat, altfel rămîne omul cu sechele -, dar s-ar putea, după ce fac această manoperă, să-mi trebuiască o dializă, care se face în altă clădire, s-ar putea ca înainte de a lua această decizie, să rezolv problema vasului de sînge, să-mi trebuiască şi un CT, pentru că, în momentul în care a debutat acest infarct, poate că omul a avut o cădere şi s-a lovit la cap şi tu nu poţi să-şi permiţi această intervenţie înainte de a vedea dacă este sau nu hematom intracranian. Şi aici, din nou începem să mergem între clădiri.

S-ar pune altfel problema dacă ar fi o clădire monobloc, în care „transportul” ar însemna numai o mutare cu targa de pe un compartiment pe altul.

– Ce vă doriţi cel mai mult pentru anul viitor, legat de UPU-SMURD Cluj?

– Să încercăm să facem o colaborare mai strînsă între populaţie, medici şi autorităţi, pentru că, de fapt, cred că toţi ne dorim ca lucrurile să meargă bine. Problema este să comunicăm suficient şi să încercăm să facem acest lucru în favoarea pacienţilor.

Trebuie să vă spun că nimic nu este mai impresionant decît să vezi un pacient care a fost în comă şi care îţi intră pe uşă, după aceea, să-ţi spună: „Eu sînt cel căruia i-aţi spus odată că poate am sau nu am şanse” sau „La aparţinătorii mei le-aţi spus să nu se bucure foarte mult, pentru că nu puteţi să garantaţi nimic”. Acest lucru cred că ar trebui  să ne mobilizeze.

Din partea populaţiei? Mi-aş dori să aibă un pic mai multă încredere în corpul medical şi pacienţii să nu plece de la premisa  negativă că nu sînt ajutaţi, pentru că, nu pot să zic sută la sută, dar 99 la sută dintre cei care au rămas în sistem îşi doresc să facă bine şi îşi doresc să rezolve problemele celor care li se adresează.

M. TRIPON