Dr. Adela GOLEA, medic şef UPU-SMURD: Fără morală, fără un crez şi fără demnitate nu poţi să faci nimic, bine

Într-o Unitate de Primiri Urgenţe înveţi lucruri pe care nu le înveţi, neapărat, în alte secţii: înveţi să lucrezi în echipă, pentru că nu poţi, singur, să faci nimic, înveţi să preţuieşti omul care este bine instruit şi este lîngă tine, înveţi să dezvolţi oamenii, ca să-ţi fie de ajutor; şi, poate, pentru tine, înveţi să preţuieşti altfel viaţa, pentru că îţi dai seama că nu trebuie foarte mult între viaţă şi moarte – declară, în interviul acordat ziarului Făclia, dr. Adela Golea, medic şef UPU-SMURD Cluj, şef de lucrări.  De asemeni, spune dr. Golea, într-un Serviciu de Urgenţă, la fel ca oriunde, în viaţă,  fără morală, fără un crez şi fără demnitate nu poţi să faci nimic, bine.

 – Ce… înseamnă, ce este, în momentul de faţă, UPU-SMURD Cluj?

– UPU-SMURD este o unitate a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă. Pe raza judeţului Cluj este singura Unitate de Primiri Urgenţe, care are afiliată şi unitatea prespitalicească SMURD, în judeţ noi mai avînd compartimente de primiri urgenţe cu care colaborăm. Această Unitate de Primiri Urgenţe are încadraţi medici de urgenţă care deservesc urgenţele majore şi urgenţe minore de pe raza judeţului Cluj, dar şi din teritoriu şi din regiune, adică din judeţele limitrofe Sălaj, Bistriţa, Alba, Satu Mare, Maramureş. Unitatea este dotată conform standardelor Ministerului Sănătăţii pe medicina de urgenţă, dispunînd de aparatură pentru resuscitare, pentru monitorizarea pacientului critic, pentru asistarea pacientului cu urgenţe medicale, dar şi a pacientului traumatizat.

Serviciile Mobile de Urgenţă, Reanimare şi Descarcerare, sau SMURD, aşa cum ştiţi, sînt unităţi care funcţionează prin acordul mai multor instituţii – prin acordul Ministerului Sănătăţii şi al Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă, la nivel naţional. Echipajele sînt mixte, fiind formate din medici şi asistenţi angajaţi ai Unităţii de Primiri Urgenţe – SMURD a Spitalului Judeţean, iar paramedicii şi şoferii, care şi ei au cursuri de paramedic, aparţin Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă. O particularitate a Clujului este că noi colaborăm cu Universitatea de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu” şi o parte a paramedicilor sînt studenţi la Medicină, voluntari, care în anul II urmează un curs de pregătire, ca să cunoască modalitatea de lucru în echipă, să cunoască maşina SMURD şi ceea ce au la dispoziţie, ca aparatură, să aibă noţiunile necesare de prim-ajutor şi de asistare în echipă.

La nivelul UPU-SMURD Cluj noi am încercat, în timp, să dezvoltăm şi o reţea de educaţie, pe toate treptele, unde să instruim, începînd de la infirmiere, îngrijitoare, brancardieri, asistenţi, studenţi, medici rezidenţi. În ultimii patru ani s-a dezvoltat încă o ramură, dedicată instruirii colegilor medici de medicină de familie care lucrează pe prespital sau în dispensare sau în centre de permanenţă, în a asigura urgenţele majore pînă cînd ele sînt preluate de echipaj.

– Cam cîte urgenţe ajung la UPU-SMURD într-un an?

– Anul trecut, de exemplu, au fost 44.600 de urgenţe. Dar nu toate urgenţele sînt, însă, majore, şi aici poate că şi noi ar trebui să avem o mai bună comunicare sau o deschidere mai largă spre populaţie, ca oamenii să înţeleagă exact cînd se adresează şi cînd nu Serviciului de Urgenţă.

– Cîte, din cele 44.600 de urgenţe, au fost urgenţe reale?

– Urgenţele majore, în care trebuie să ai o acţiune salvatoare de viaţă, sînt în jur de 10 la sută. Sînt apoi urgenţe care se pot transforma în ameninţătoare de viaţă, care necesită asistare pe terapie intensivă – chirurgicală sau medicală, care ajung pînă la 35 la sută. Restul sînt aşa-zisele urgenţe minore.

– Putem vorbi şi de urgenţe… false?

– „Urgenţe” care practic nu sînt urgenţe şi ar putea fi rezolvate într-un laborator sau la un medic de familie sînt, în general, cam 20-30 la sută.

Vedeţi, mai există o categorie de pacienţi care se adresează UPU pentru că nu au asigurare medicală şi pentru că doresc, la un moment dat, să fie evaluaţi. Au auzit că s-a simţit rău vecinul, să zicem, şi s-au gîndit că, poate, le trebuie şi lor un control. Şi atunci vin la noi acuzînd că se simt rău, că sînt… ameţiţi şi au nevoie de un control.

– Ce cazuri ajung la dvs fără să fie, neapărat, urgenţe?

– Sînt, de exemplu, pacienţi care au constipaţie, care este de ani de zile şi care trebuie investigată, într-adevăr, dar nu în Serviciul de Urgenţă. Sînt, apoi, pacienţi care trebuie să fie vaccinaţi, pentru că pleacă undeva, în străinătate. Sînt pacienţi care au tot felul de… bătături, cum li se spune popular, noi le spunem clavus, sau mici malformaţii la degete, la membrele inferioare. Sînt pacienţi care în timp dezvoltă artroze şi care, într-adevăr, trebuie asistaţi, trebuie văzuţi – de un medic ortoped, de un medic reumatolog -, trebuie să urmeze un tratament, dar nu este un tratament care se porneşte din Urgenţă şi pentru care pacienţii să fie văzuţi în Urgenţă.

Sînt, iarăşi, pacienţi care au răcit, îi doare gîtul. Într-adevăr, sînt situaţii care pot deveni urgenţe, dar cu un pic de educaţie şi cu adresabilitate spre medicul de familie, aceşti pacienţi pot fi trataţi la domiciliu, fără a fi nevoie să fie văzuţi la 2 noaptea pentru urgenţă majoră. Dacă se întîmplă însă ceva în timpul în care ei iau un tratament, atunci într-adevăr, trebuie să vină să-i vedem.

– Ce credeţi că nu ştiu acele persoane care apelează Serviciul de Urgenţă fără a avea neapărat o urgenţă? Ce resurse consumă acele persoane?

– De exemplu, pe prespital, acele persoane pot consuma critic resursa, pentru că în momentul în care tu ai trimis un echipaj la o persoană, echipajul trebuie să examineze acea persoană, ceea ce înseamnă cel puţin 15-20 de minute.

– Timp în care, altundeva, ar putea fi o urgenţă majoră…

– Timp în care altundeva ar putea fi un infarct, timp în care ar putea să fie un accident şi unde nu mai ai resursă, practic, să dai. După aceea, e partea de transport, dacă persoana solicită, pentru că unii solicită vehement să fie aduşi la spital şii nu poţi să-i refuzi, mai ales că unii sînt chiar agresivi.

La spital, din momentul în care un pacient a intrat în Urgenţă, la UPU, trebuie obligatoriu să-l examinezi. De ce? De multe ori experienţa îţi spune, ca medic, că acesta nu are o patologie gravă. Dar noi avem, încă, un deficit de educaţie sanitară şi din cauza asta ne este ruşine să spunem anumite simptome şi le ascundem exact pe acelea care medicului i-ar arăta că poţi, deşi aparent ai o stare bună, să ai o boală care să aibă impact. Şi aici este problema cea mai mare pentru care, la noi, legislativ, s-a spus: din momentul în care eşti solicitat şi pacientul se consideră o urgenţă, trebuie să-l examinezi şi după aceea decizi dacă este sau nu este urgenţă.

– Ce înseamnă că pacientul „ascunde anumite simptome”?

– Să vă dau un exemplu: A venit, la un moment dat, un domn care mi-a spus: „Mă doare capul, da’ mă doare capul de vreo două luni!”. Din punctul meu de vedere, o durere de cap de două luni pare o migrenă. Ceea ce am observat (şi aici, îşi spune cuvîntul experienţa), era că domnul respectiv, care era blond, era, totuşi, cam palid. Şi atunci am început să-l întreb: „Asta-i culoarea dvs obişnuită? Nu vi s-a întîmplat nimic deosebit…?” După aproape o jumătate de oră de discuţii şi cînd probabil i-am cîştigat încrederea, mi-a zis: „Ştiţi, eu am scaun cu sînge de aceste două luni”. Şi atunci mi-am dat seama că, pentru un lucru pentru care i-aş fi zis, altfel, să meargă în ambulator să-l vadă un reumatolog, să-l vadă un neurolog sau un ORL-ist, aş fi putut pierde un om din cauza acelei hemoragii digestive de care îi fusese ruşine să-mi spună.

De asta zic: este foarte important ca oamenii să înţeleagă că trebuie să fie sinceri, să spună exact ce-i supără şi să ştie care sînt „semnalele de alarmă”, cînd să se prezinte la medic; fiindcă dacă verşi sînge sau ai scaun cu sînge, indiferent care-i cantitatea, trebuie să te prezinţi imediat la medic fiindcă într-adevăr este o urgenţă.

– Dintre urgenţele majore care ajung la UPU-SMURD, care sînt cele mai frecvente?

– Cele mai frecvente, în aria noastră, sînt accidentele vasculare cerebrale şi infarctul miocardic; şi, din păcate, a coborît vîrsta şi sub 40 de ani.

– Există o explicaţie medicală pentru asta?

– Există explicaţii din punct de vedere al factorilor de risc, pentru aceste urgenţe. Este, o dată, consumul de grăsimi. Este, din nou, un deficit de educaţie sanitară, pentru că sînt foarte mulţi pacienţi hipertensivi necunoscuţi şi netrataţi şi acesta e factorul favorizant să apară atacul vascular cerebral. Mai este un factor pe care poate că noi îl neglijăm de multe ori: stresul. Şi este condiţia socială în care omul lucrează, mănîncă, se adaptează.

– Care este media de vîrstă a celor care ajung la UPU-SMURD Cluj?

– Urgenţele traumatice sînt în general între 20 şi 45 de ani, iar urgenţele medicale la care m-am referit – accidentele vasculare cerebrale şi infarctul, încă rămîn peste 50 de ani.

– Predomină cazurile din rural sau din urban?

– Sînt mai multe din urban, dar cred că numărul cazurilor este influenţat şi de adresabilitate. Am impresia că omul de la ţară vine la medic doar cînd, într-adevăr, nu mai poate.

– Se pot asigura urgenţele medicale majore la spitalele din oraşele mici, care nu au specific de Urgenţă?

– Ceea ce putem noi să facem este ca, prin colaborare cu aceste spitale, să preluăm mai repede un caz sau să-l preluăm direct de la prespital. Pe infarct, de exemplu, este protocol, să fie adus direct la UPU. De pe ambulanţă echipajul poate transmite EKG-ul în UPU, prin sistemul de telemedicină, noi vedem EKG-ul, şi dacă noi confirmăm că este infarct, ambulanţa, dacă este cu medic, poate veni cu pacientul. Cînd ambulanţa de acolo este cu paramedic sau cu asistent, sînt două soluţii: dacă avem disponibil echipaj cu medic, îl trimitem la întîlnire cu prima ambulanţă, să preia pacientul; dacă nu avem, recomandarea noastră este ca pacientul să rămînă la prima cameră de gardă care-l poate asista, pînă trimitem echipajul să-l preia de acolo. De ce? Pentru că s-ar putea ca paramedicul şi asistenta să fie pregătiţi să facă resuscitarea, dar nu sînt pregătiţi şi nici nu au competenţa necesară să facă şi alt act medical pe care-l poate face medicul de urgenţă de pe ambulanţă.

– Ca medic urgentist, care sînt pentru dvs cele mai grele cazuri?

– Sincer, cele mai grele cazuri nu sînt urgenţele majore, ci aşa-zisele urgenţe la limită. De ce? Pentru că acestea sînt cele care, clinic, nu se prezintă cu tabloul tipic şi se pot transforma foarte repede în urgenţe majore.

– De exemplu…?

– De exemplu, vine un pacient care îmi spune că de azi dimineaţă nu vede foarte bine. Are o vîrstă! Mie-mi pune nişte probleme: are dînsul o patologie oculară şi acum s-a decompensat ceva, sau este semnul indirect al unui accident vascular cerebral hemoragic. Poate fi semnul indirect al unei hemoragii digestive şi prin lipsă, practic, de oxigenare, pacientul să nu mai vadă bine. Poate fi semnul unui infarct miocardic acut, care nu merge cu durere, pentru că pacientul poate să aibă şi un diabet care să nu-l mai lase să simtă durerea cît trebuie, sau poate să aibă o neuropatie, de exemplu, pe consum de alcool sau pe faptul că a lucrat într-o fabrică, cu substanţe toxice.

De aceea, pentru noi, greutatea este, practic, în a depista diagnosticul de urgenţă majoră. Dacă pacientul vine în stop cardiorespirator, ştii exact ce ai de făcut, pentru că există un protocol internaţional. Vine cu hemoragie digestivă masivă şi ştii din nou, exact, ce ai de făcut. Vine cu un traumatism – din nou poţi să mergi pe protocoale. Problema nu este, aşadar, la pacienţii de felul acesta. Şi atunci intervine experienţa, intervine abilitatea ta de a scoate de la pacient, în anamneză, ceea ce îţi trebuie ca să ajungi la diagnostic. Aici e problema cea mai mare.

– Înseamnă că trebuie să fii şi un foarte bun psiholog?

– Trebuie să ai şi anumite noţiuni de psihologie, dar mai degrabă trebuie să ai…

– Abilităţi de comunicare?

– Da. Şi multă răbdare. Răbdarea de a repeta anumite lucruri.

– Sînteţi mulţumită de studenţii şi de rezidenţii pe care îi aveţi, la UPU-SMURD?

– Cum să spun: printre ei, şi n-aş vrea să generalizăm, sînt copii foarte buni, în care merită investit şi cu care trebuie mers mai departe. Eu sînt de părere însă că, înainte de a spune că eşti mulţumit sau nu eşti mulţumit, trebuie să creezi o structură normală în care ei să crească. O structură cu valori, o structură în care ei să vadă modalitatea în care cresc, să aibă exemple după care să crească, societatea să-i preţuiască şi ei să simtă că se pot dezvolta. De multe ori noi punem problema că salariile sînt prea mici. Recunosc, aşa este. Dar trebuie să mai punem o problemă: un om nu are nevoie numai de bani, ca să se dezvolte.

– Cum se explică faptul că vin mulţi voluntari la Serviciile de Urgenţă?

– Cred că şi aici e un cumul de factori. Unul – noi avem nevoie de voluntari întotdeauna. Un voluntar, în funcţie de cîte abilităţi are sau de ce ştie să facă, poate fi utilizat, fiindcă în Urgenţă nu poţi să zici niciodată că ai suficient personal. Al doilea factor: activitatea noastră este foarte diversă şi atunci ei văd foarte multe lucruri în acelaşi loc. La vîrsta la care ei se formează sînt ca un… burete care absoarbe informaţie şi aici este locul în care ei se împlinesc, ca structură. Văd multe, în fiecare zi văd altceva şi atunci le place. Pe partea de prespital, practic văd ce înseamnă diferenţa între viaţă şi moarte. Un voluntar care a făcut compresiuni toracice ca să trezească un om şi a văzut că acele manevre pe care le-a făcut cu un efort minum din partea lui înseamnă că după 5 sau 10 minute acel om a deschis ochii şi vorbeşte, o  să-l impresioneze toată viaţa, chiar dacă nu va face Urgenţă.

– Îţi schimbă felul de a fi, de a gîndi, de a înţelege viaţa, munca într-un Serviciu de Urgenţă?

– Aici înveţi nişte lucruri pe care poate nu le înveţi în alte secţii: înveţi să lucrezi în echipă, pentru că nu poţi, singur, să faci nimic, înveţi să preţuieşti omul care este bine instruit şi este lîngă tine, înveţi să dezvolţi oamenii, ca să-ţi fie de ajutor; şi, poate, pentru tine, înveţi să preţuieşti altfel viaţa, pentru că îţi dai seama că nu trebuie foarte mult între viaţă şi moarte. Şi înveţi să te structurezi altfel, ca persoană, în viaţa personală.

– Poţi să faci medicină de urgenţă fără credinţă?

– Eu cred că nu poţi să faci nimic în viaţă fără credinţă, şi credinţa eu nu o văd numai ducîndu-te într-o biserică. Cred că fiecare trebuie să aibă un crez în viaţă şi cred că fără morală, fără un crez şi fără demnitate nu poţi să faci nimic, bine. Trebuie să ai un crez, trebuie să ai demnitate şi trebuie şi să te respecţi pe tine, ca fiinţă umană.

M. TRIPON