Dr. Adela GOLEA, medic şef UPU-SMURD: Au fost discuţii în privinţa deschiderii unor puncte de urgenţă la Beliş şi în alte zone izolate din judeţ

Întotdeauna, după un accident ca şi cel petrecut în zona Beliş, vor fi lucruri pe care trebuie să le analizezi. Important însă este să faci o analiză coerentă şi clară şi să vezi ce poţi schimba, ca şi procedură, ca mod de lucru, ca şi tactică de intervenţie – declară, în interviul acordat ziarului Făclia, dr. Adela Golea, medic şef UPU-SMURD Cluj.

În cazul accidentului aviatic din Vf. Pietreasa, dr. Adela Golea a participat la acţiunea de salvare a victimelor, fiind coordonatorul echipajele SMURD din Cluj.

– Ce a funcţionat şi ce n-a funcţionat, din punctul dvs de vedere, ca medic, în ceea ce priveşte intervenţia, în cazul accidentului aviatic din Apuseni?

– E greu să fii perfect în astfel de accidente. Aici au funcţionat mai multe servicii şi am încercat să colaborăm unii cu alţii. Ceea ce, poate, mai trebuie lucrat, este pe partea de repere – unde să mergi exact, sau pe partea de coordonate, pentru a putea găsi ceea ce cauţi.

Din punct de vedere al colaborării, eu zic că, deşi au fost acolo echipaje din patru judeţe – Cluj, Alba, Bihor, Mureş -, din mai multe servicii, lumea a fost doritoare să comunice şi nu a fost absolut nici o problemă în a lucra împreună.

Cred că trebuie să învăţăm să lucrăm, aşa cum zicea la un moment dat cineva, cu First Responder-ul, cel care este cel mai aproape de accident şi are minimale cunoştinţe medicale; însă trebuie să lucrăm şi la pregătirea populaţiei (şi e mult de lucru, aici!), pentru a şti să facă minime manopere pentru supravieţuitori. Localnicii sînt întotdeauna cei care ştiu cel mai bine terenul, ştiu cel mai bine cum să ajungă acolo unde s-a întîmplat ceva, în timpul cel mai scurt, şi pot să asigure supravieţuirea şi o parte din preluarea victimelor, pînă ajung acolo echipajele medicalizate. Şi poate că aici avem de lucrat un pic mai mult. La fel, avem de lucrat şi pe ideea de voluntariat, deşi în cazul accidentului aviatic din Apuseni a funcţionat foarte bine, la nivel de populaţie. De fapt, cred că structura oamenilor şi a locurilor a făcut să funcţioneze aşa. Oamenii de acolo, care sînt ei înşişi izolaţi, ştiu ce înseamnă să ceri ajutor şi să vină cineva să te ajute, şi să vină de departe. Ei ştiu ce înseamnă să ceri ajutor, de o parte a dealului sau a muntelui fiind, iar celălalt, care trebuie să vină să te ajute, să fie de partea cealaltă.

– Concret, ce este de făcut de acum înainte? Ce trebuie să mai învăţăm, după accidentul aviatic din Apuseni?

– Toţi sperăm şi ne dorim să nu fie accidente, nici în aer, nici pe apă, nici pe şosele sau căi ferate. Numai că ele se întîmplă şi nu cred că le vom putea evita vreodată.

Din punctul meu de vedere, trebuie să pregătim şi populaţia şi corpul medical şi restul structurilor, pentru a reacţiona la acele accidente care se întîmplă, şi la a reacţiona cît mai bine.

După un astfel de accident, întotdeauna vor fi lucruri pe care trebuie să le analizezi, dar ceea ce este foarte important este să faci o analiză coerentă şi clară şi să vezi ce poţi schimba, ca şi procedură, ca mod de lucru, ca şi tactică, avînd în vedere un anumit tip de teren. Au fost mulţi dintre colegii mei care s-au dus pe teren şi au lucrat în acea noapte, şi care mi-au zis: „Dacă ne-ai fi spus acum două luni, cînd ne-ai trimis la curs, că vom face chestia asta, nu te-am fi crezut!”. Probabilitatea era foarte mică să pice un avion în Cluj sau în judeţul Cluj. Şi toţi, după ce am discutat cu ei, retro, spuneau: „Ştii, ne-am adus aminte cum ne ziceai la curs, cum putem urca, pe unde am putea avea acces, cum să ne strîngem, cum să comunicăm, cum să folosim o staţie sau alta sau să ne folosim telefonul, dacă nu merge altceva”. Adică, sînt lucruri pe care, avînd o expunere înainte – prin simulări sau prin filmuleţe ori alte metode educative -, în momentul acela, care-i critic, pînă la urmă, şi te presează timpul (şi acesta ne-a presat şi pe noi, cel mai tare), le pui în aplicare. Analizat retro, cred că trebuie să lucrăm şi în ceea ce-i priveşte pe cei care merg în căutare-salvare, şi trebuie să lucrăm şi la conlucrarea între structuri.

Mai este ceva, foarte important: trebuie să învăţăm să avem încredere în structuri. Nu poţi şi nu ai dreptul să distrugi această încredere, pentru că, pînă la urmă, omul trebuie să ştie că apelează la o structură care-l protejează şi-l poate ajuta, nu trebuie să ştie că apelează la un om care poate în momentul acela nu este. Şi atunci, trebuie să formăm cît mai mulţi oameni care să ştie să reacţioneze în astfel de momente şi să reacţioneze cu calm, cu precizie, şi să ştie ce au de făcut indiferent ce li se spune, pe lîngă.

Poate că uneori şi nouă ni s-a spus: „Bine, bine, n-aţi vrut să spuneţi foarte multe, n-aţi vrut să explicaţi foarte mult”. În anumite momente, însă, trebuie să faci, trebuie să mergi mai departe pentru ca viaţa să continue, şi după aceea, abia, să discuţi, să analizezi la rece şi să vezi ce poţi corecta.

– Vicepreşedintele Consiliului Judeţean Cluj, dl Ioan Oleleu, anunţa, de curînd, intenţia de înfiinţare a unui punct de urgenţă, la Beliş. Ştiţi ceva despre asta? Vi s-a cerut un punct de vedere?

– Da, bineînţeles. Au fost discuţii – dar discuţii au fost şi înainte să se întîmple accidentul aviatic! -, în privinţa deschiderii unor puncte de urgenţă la Beliş şi în alte zone izolate. Sigur, acum zona Beliş este în centrul atenţiei, la nivelul judeţului.

Avem posibilitatea să extindem, treptat, dacă există suport material, această reţea de echipaje cu paramedici, dar adaptată zonei, pentru că acolo nu poţi merge cu orice fel de maşini. Şi tot tehnica ne oferă posibilitatea teleasistenţei, în sensul că, pe maşini, noi avem monitoare care pot transmite spre Unitatea de Primiri Urgenţe din Cluj funcţiile vitale ale pacientului, EKG-ul; iar noi, cei din Cluj, putem spune imediat dacă este nevoie ca echipajul să pornească cu pacientul încoace, şi să fie preluat de maşină cu medic, sau dacă este suficient să fie dus pentru a fi văzut la medicul de familie sau la spitalul cel mai apropiat, care-i poate prescrie tratamentul adecvat.

Se poate face această structură. Se poate adapta, în zonă, pe partea de asistenţă medicală primară, cu deschidere spre partea de specialitate, deci să existe o comunicare. E foarte greu, în acest moment, să formezi dintr-odată mulţi oameni, şi să şi aibă experienţă. Ceea ce va trebui să învăţăm, şi este un lucru care se practică oriunde pe glob, este de a apela şi de a şti la cine să apelezi, la cineva care este specialist, şi de a cere o a doua părere. Tu ţi-ai format o părere, dar îi ceri acelui specialist una din experienţa lui, şi el îţi spune ce să faci cu pacientul: să-l trimiţi neapărat la spital, să-l trimiţi cu elicopterul pentru că trebuie să ajungă foarte repede sau, pur şi simplu, să îi dai un tratament şi pacientul să fie urmărit pe parcursul acelui tratament.

– Strict legat de zona Beliş, ce s-a discutat?

– S-a discutat despre asigurarea asistenţei medicale în zonă, dar aceasta să fie conexă, cu partea de logistică, pe foc, pe salvare în condiţii de munte, cu teren foarte accidentat. Discuţia a fost: dacă avem suport de asistenţă primară, la care să adăugăm asistenţa cu paramedici şi să adăugăm maşină de descarcerare şi maşină de foc. În cazul accidentului aviatic, eu zic că am avut mulţi „îngeraşi” cu noi dacă nu a explodat nimic, n-a fost foc şi n-au fost mai multe victime sau n-au fost mai severe leziunile victimelor.

În situaţii de urgenţă, cîteodată nu poţi să lucrezi, şi asta aş vrea să înţeleagă toată lumea, fără o echipă, şi nu o echipă neapărat medicală. În condiţii cum au fost cele din Apuseni îţi trebuie salvatori care să fie foarte bine instruiţi pentru asta – cum sînt cei de la Salvamont, cum sînt cei locali -, care să fie obişnuiţi cu zona şi să ştie foarte bine toate cărările. Apoi, trebuie să avem jandarmi montani care au condiţia fizică necesară pentru a face anumite lucruri. Şi suport logistic! Ne trebuie comunicaţii, pentru că şi aici este o problemă, şi a fost o problemă în cazul accidentului aviatic, în sensul că în anumite zone nu aveam semnal şi nu aveam posibilitatea să comunicăm.

– De-a lungul vremii, oamenii din zona de munte au fost obişnuiţi să-şi ducă durerile fără a apela prea mult la „Salvare”. În zonele izolate, în cazuri extreme, cînd a fost absolut necesară „Salvarea”, ca să ajungă cu un om la drumul mare, de unde să poată fi preluat de maşină, sătenii au apelat la tărgi improvizate, ciubărul cu o rudă prinsă între cele două mînere fiind şi el folosit pe post de targă.

Poate că există reticenţe, încă, la nivelul autorităţilor, legat de necesitatea înfiinţării unor substaţii în zonele montane unde, oricum, oamenii… nu prea sună la 112. Pentru că nu pot, pentru că n-au semnal, pentru că… nu ştiu…

– Noi am avut o surpriză cu substaţia de la Mociu. Aici, în momentul în care lumea a văzut că are unde să apeleze, că se poate face ceva pentru fiecare bolnav aflat în urgenţă, că dacă pacientul nu este grav, merge şi-l consultă medicul de familie, dar se poate transmite EKG-ul la Cluj şi-i spune cineva pacientului, un specialist, că sigur nu are nimic, sau dacă se întîmplă să aibă, este adus imediat la Cluj, au început să fie foarte multe solicitări. În două luni de la deschiderea substaţiei SMURD din Mociu, numărul solicitărilor a fost aproape egal cu cel de pe tot anul în alte substaţii cu paramedici. Şi atunci ne-am dat seama că aceasta este, de fapt, nevoia de asistenţă medicală în zonă. Pînă acum, oamenii, neavînd nicăieri la cine să apeleze, poate că treceau peste aceste nevoi…

– Sînt încă, din păcate, multe sate în care oamenii îşi duc viaţa în aceleaşi condiţii.

– Se poate, cumva, mijloci prin această asistenţă la distanţă, care a început de mult să se dezvolte, pe prespital. Poate nu s-a comunicat suficient şi cu medicii de familie, să o cunoască şi dînşii. Nu este o comunicare suficientă nici cu autorităţile locale, să ştie ce pot face pentru aceşti oameni, fiindcă, pînă la urmă, dacă ai oameni sănătoşi, care au încredere în sistem, care sînt devotaţi, îţi merge bine şi ca regiune. Dacă ai oameni bolnavi, care îşi iau concedii, nu pot lucra, nu poţi să dezvolţi zona, fiindcă de unul singur nu poţi să faci nimic.

– Şi atunci, ce e de făcut imediat? Cu ce nu trebuie să mai avem răbdare, să mai aşteptăm?

– În general, trebuie făcut ceva ca omului aflat în stare de urgenţă să-i poţi veni imediat în ajutor. Iar teleasistenţă s-ar putea face cu un efort nu foarte mare.

La Beliş, au fost discuţii şi s-a găsit soluţia să mergem deocamdată cu un echipaj de paramedici, care au posibilitatea de a transmite funcţiile vitale.

– Sînt, cu siguranţă, şi alte zone din judeţ, în care ar trebui făcut ceva.

– Am mai identificat o astfel de zonă, şi vă spun şi cum. Discut foarte mult cu colegii care fac gărzi la dispecerat. Şi ei îmi spun: În zona asta, dacă trimit o maşină, vreo trei ore nu mai am echipaj, pentru că e o zonă îndepărtată. În momentul în care ajunge maşina în sat, apar încă două-trei persoane care au probleme poate mai serioase decît cel care a sunat la Ambulanţă.

– Şi care n-au ştiut să sune sau n-au avut posibilitatea…

– Exact. Oameni pe care echipajul trebuie să-i vadă. De multe ori – zic -, nu ştim cum să-i aducem la Cluj, că nu-l poţi lăsa pe unul acolo, care poate-i mai grav, numai pentru că a chemat ambulanţa celălalt, care trebuie şi el adus. De aceea, au fost chiar situaţii cînd s-au trimis maşini de victime multiple, ca să vină din satul respectiv cu trei sau patru oameni.

Şi atunci, în aceste sate, devine evident că este un acces redus la asistenţa medicală, e un acces redus şi la asistenţa primară, nici medici de familie nu prea sînt. Este o zonă spre Panticeu, o zonă spre limita cu Baia Mare şi cu Sălajul, spre Ileanda, unde sînt foarte multe accidente şi distanţa este destul de mare pentru oricare dintre echipajele aflate în zonă.

Părerea mea este că trebuie făcut un proiect, identificate toate zonele neacoperite şi văzut, treptat, cum poţi să le acoperi. Pentru că, dacă acum primim, imediat, să zicem trei maşini, să acoperim toate aceste trei zone de care am vorbit, nu ştiu dacă reuşim, cu resursele umane pe care le avem. Cred că va trebui să formăm oameni, continuu, pentru că formînd continuu, la un moment dat ai de unde să dai. Desigur, ţinînd cont că, din ce ai format, o parte pleacă, pentru că unii îşi schimbă domiciliul, alţii au… găsit altceva de făcut, asta e! Dar va trebui să formăm oameni şi, poate, să începem un pic şi formarea populaţiei, iar aici aş începe, dacă mă întrebaţi, chiar de la copiii de ciclu gimnazial. Pe vremea mea erau „Micii sanitari” sau „Sanitarii pricepuţi”, „Micii voluntari” ş.a.m.d. Ne jucam, dar învăţam foarte multe lucruri din acele jocuri.

În Urgenţă mai trebuie învăţat însă un lucru foarte important: că trebuie să lucrezi în echipă cu cel de lîngă tine, că trebuie, uneori, să sacrifici cîte ceva, fiindcă nu poţi întotdeauna să mergi cu toate pe pozitiv. Să înveţi să lucrezi cu cel de lîngă tine şi cu echipa, indiferent dacă ştii sau nu ştii cum îl cheamă pe cel cu care lucrezi.

Eu am simţit acest lucru sus, în Apuseni. Nu ştiu cîte feţe mai îmi aduc aminte, dintre cei cu care am conlucrat, acolo. În afară de colegii mei din Cluj şi de colegul de la Oradea, pe restul nu-i văzusem niciodată. Şi am lucrat împreună. Am fost o echipă!

Au fost, e adevărat, tot felul de impedimente, acolo, şi de lucruri care, poate, nu trebuiau să se întîmple. S-au întîmplat, şi cred că trebuie să învăţăm ceva din ele.

M. TRIPON