DIN NOU DESPRE SPAŢII VERZI

În primele zile ale lunii martie, la Cluj-Napoca a avut loc conferinţa anuală a Asociaţii peisagiştilor din România/ASOP cu tema „Educaţie şi profesie”, gazdă fiind USAMV.

Prima zi s-a calat cu precădere pe formarea profesională, respectiv în ce măsură învăţământul universitar de profil acoperă exigenţele actuale în exercitarea profesiei iar la această întâlnire au participa filialele ASOP Nord-Vest, Vest şi Bucureşti-Ilfov, invitaţi din străinătate (Ungaria, Serbia, International Federation of Landscape Architect-European Region, European Counsil of Landscape Architecture Schools şi desigur studenţi şi cadre didactice de la facultatea de profil din cadrul Universităţii Agricole şi Medicină Veterinară Cluj-Napoca.

Nu e cazul să prezint aici întreaga tematică abordată, majoritatea detaliilor neinteresând publicul larg, dar unele aspecte cu efecte în prezent şi viitor, consider că merită a fi semnalate.

Întreaga literatură de profil argumentează că spaţiile verzi nu sunt doar o prezenţă agreabilă a naturii în vecinătatea noastră, ci că acestea joacă un rol deloc neglijabil pentru fiinţa umană şi o să menţionez atributele ce susţin această afirmaţie: atributul sanogenetic (îmbunătăţirea microclimatului); îmbunătăţirea stării psihice; reducerea gradului de poluare/producerea oxigenului şi consumarea bioxidului de carbon; epurare microbiană; atributul recreativ (destinderea, avertismentul, evadarea, dezvoltarea fizică); atributul social (favorizarea contactelor sociale); atributul instructiv-formativ; atributul utilitar economic; atributul urbanistic (implicarea în metabolismul urban şi articularea componentelor urbane); atributul decorativ. La acestea adăugându-se rolul de asigurare a echilibrului ecologic (cadru natural – cadru construit) într-o dezvoltare durabilă. Orice comunitate aşadar, este obligată să conştientizeze că nu poate trata cu indiferenţă acest factor în existenţa umană. Spaţiile verzi nu sunt un moft la modă sau un lux, ci o NECESITATE! Iar cel care ar trebui să pledeze pentru existenţa şi dezvoltarea acestui mediu verde sau verde-albastru (când îi adăugăm şi apele) este peisagistul.

Dar pentru îndeplinirea onorabilă a misiunii profesionale, apar nişte necesităţi. Prima ar fi cunoaşterea îndeaproape a ceea ce numim sistemul urban, un sistem deschis şi cu un metabolism complex, mai ales după declanşarea celei de a IV-a revoluţii industriale, cea a digitalizării, a cărei dinamică pune semne de întrebare şi în faţa devenirii urbanului, această matrice a civilizaţiei, matrice ce nu mai poate rămâne conservatoare, ci e obligată la o continuă adaptare. Mai mult, revoluţia în cauză nu e implicată numai în devenirea a ceea ce mai numim încă oraş, ci şi în devenirea condiţiei umane. Individul din secolul XX nu se va mai regăsi – ca fel de a gândi şi acţiona – în individul din cea de-a doua jumătate a secolului XXI. Prin urmare, n-ar trebui cumva să ştim şi care ar putea fi filosofia vieţii peste cinci, şase decenii (preocupări, aspiraţii, scara valorilor) sau ce gândesc psihologul, sociologul despre omul de mâine?

Revenind în prezent, spaţiul verde devine din ce în ce mai vulnerabil în faţa agresivităţii investitorilor ce-i râvnesc teritoriul, căci mineralul/construcţiile şi acoperirea solului în diverse scopuri, aduc, profit, în timp ce vegetalul, pentru realizare şi întreţinere cere cheltuieli.

Iar administraţia, în dorinţa îngustă de afirmare prin investiţii majore şi mărirea bugetului, nu va promova între primele locuri ale politicii sale, spaţiile verzi. Deci păstrarea şi amplificarea zestrei vegetale moştenite, pretinde o continuă confruntare cu specula funciară, interesele de moment, indiferenţa administraţiei şi politicului ş.a.m.d.

A face faţă acestei confruntări, presupune a conştientiza comunitatea că e în joc „ mai binele sau mai răul” iar succesul va depinde dacă în spaţiul public alături de peisagist vor fi, de la caz la caz, şi urbanistul, sociologul, psihologul şi factori implicaţi în sănătatea populaţiei.

Astfel, proiectul peisagistului va rămâne doar „o hârtie colorată”. Deci, necesitatea unei interdisciplinarităţi devine evidentă de la programa analitică până la exercitarea profesiunii.

Arh. Vasile MITREA