DIN LINII CURBE ŞI FRÎNTE, DIMINEŢI ÎNSORITE… • de vorbă cu graficianul Octavian Bour

Calculator. Două ecrane. Fotolii din piele. Şi pereţi pline de caricaturi. O atmosferă sobră, zic eu, pentru un grafician care, de ani buni, ne întîmpină reveriile. Şi ne îndeamnă cînd la rîs cu gura plină, cînd introvertit, dar sănătos, un rîs ce te pune pe gînduri. Esenţe. Privesc discret la o anume tristeţe a portretelor şi, nu ştiu de ce, mă simt invadat de un optimism contagios. Şi din nou controverse intime, alternanţe de stări, caricaturile oferind o alternativă la cenuşiul din noi. Zîmbind. Rîzînd. Hohotind. Şi, mai ales, gîndind la substratul mesajului.

– Cum şi cînd a început totul?

– Eram de vîrsta grădiniţei şi sora mea era în clasa a II-a şi avea de făcut un desen. S-a pus pe plîns, pentru că nu ştia să facă, nu-i… ieşeau, zicea ea, nişte copii care se jucau. La un moment dat a ieşit din cameră, iar eu i-am făcut desenul. S-a pus din nou pe plîns, că, cică, i-am stricat desenul. A doua zi a luat zece. 
–
– Asta era demult…

– Da. Era într-un sat ucrainean, iar eu mă ţineam de fusta mamei, cum că vreau şi eu la şcoală. Aşa că m-au dat la învăţătură, deşi aveam doar 5 ani. În clasă erau doar ucraineni şi vorbeam şi eu, bineînţeles, limba lor. Mai tîrziu, cînd soră-mea termina facultatea, o facultate tehnică, avea de făcut un proiect pentru Uzina de autocamioane ZIL 110. Desenul camionului i l-am făcut eu. Iar socru-său, inginer tipograf cu vaste cunoştinţe într-ale desenului tehnic, m-a îndemnat să dau la Arte. Hai să încerc, mi-am zis. Am făcut pregătire la Oradea (tata era şef de gară la Aleşd şi făceam naveta), am dat examen, am intrat, am terminat Institutul de arte plastice, hotărît fiind să lucrez la un ziar cotidian. La Cluj. Pentru că deja aveam relaţii la edituri, la ziare… Ne-au dus la Bucureşti să ne alegem un loc de muncă. Şi am pus mîna, aşa, fără să mă uit: Liceul din Năsăud. Dar nici prin cap nu mi-a trecut să merg acolo. Am rămas în Cluj.

– Trebuia, totuşi, să munciţi. Ce aţi făcut?

– Cei de la Muzeul Etnografic căutau un grafician, m-au pus să fac o machetă, o căsuţă pentru Muzeul de la Hoia, au fost mulţumiţi şi m-au angajat. Munceam mult. Dar erau şi timpi morţi, cînd mă plictiseam. Aşa că mi-am făcut rost de o măsuţă, şi tam-nesam, m-am apucat de caricatură. Nu ştiu cum se făcea, dar atunci erau bani. La muzeu primeam cîte 20.000 lei şi mergeam să tîrguiesc obiecte populare. Ziarele plăteau bine… După doi ani, a venit Emilia Crişan, de la Făclia. Cei de la Muzeu că nu şi nu, că domnul Bour vrea să facă cercetări de artă populară, că… E drept, aveau nevoie de mine, tocmai cîştigasem un concurs de amenajări, aveau nevoie pentru că aveau multe proiecte pentru Muzeul Hoia (care, apropos, acum, sînt în paragină). Dar am plecat la ziar.

– Vă satisfăcea ziarul de la vremea aceea? Puteaţi să vă exprimaţi?

– Pe vremea aia mă cunoştea lume a. A, domnu’ Bour, vă văd toate desenele! Nu-mi plăcea, pentru că, aici, se discuta numai despre fotbal. Aşa că am plecat la Steaua, crezînd că ăia sînt mai deştepţi ca mine… Şi mă chemau şi p’afară, la diverse saloane internaţionale. Mai mergeam, mai mă pasau… Odată m-a chemat şeful de la paşapoarte şi mi-a spus să-i aduc repede o chitanţă cum că am 50 de dolari în bancă. Şi să plec în Turcia, unde eram invitat. Bineînţeles că nu aveam 50 de dolari şi nici nu puteam rezolva asemenea cerere într-o oră. Aşa că… am fost în Iugoslavia, în Polonia, acum în Italia, Franţa…

– Atunci, la începuturi, caricaturile dumneavoastră arătau tot aşa, esenţializate, în controverse intime cu sine şi cu lumea?

– Am căutat întotdeauna simplitatea. Şi, cu timpul am ajuns la ea. La început, însă, lucram cu peniţa, în tuş. Iar pe un desen lucram 3-4 zile. Acum lucrez pe calculator, şi fac 2-3 pe zi. Totul e să vină ideile… Făceam greu rost de peniţe, de tuşuri bune… Acum am trecut la tehnica nouă. Şi abia de mai pot desena cu peniţa. Atunci, însă, cum spuneam, toată lumea plătea bine, acum, nimic! Cu toate că public în ziare, reviste, cărţi…

– Multă vreme aţi văzut viaţa în alb şi negru.

– Da. Lucram în tuş. Nu se putea altfel. Acum, viaţa e mai… colorată. Şi plină de satisfacţii. Am participat la nenumărate concursuri, saloane internaţionale. „Oameni în slujba cărţii” mi-a adus un premiu pentru coperţi de carte. Şi, cred, sînt prezent în foarte multe colecţii particulare din lumea asta. Festivaluri în Italia, Franţa… Aici totul se petrece într-un sat. Sponsor – un mare complex de creştere a vacilor. Acolo se adună caricaturişti din întreaga lume. Ne-au găzduit la familiile din satul Saint Just şi au fost caricaturişti recunoscuţi în întreaga lume. Dar sînt prezent în zeci de cataloage, din Canada pînă în Coreea, din America pînă în Japonia. Mi-au cumpărat cîteva caricaturi cei de la Muzeul caricaturii din Basel, Elveţia. Sau s-a întîmplat ca la o expoziţie să fiu chemat să aduc, cît se poate de repede, alte lucrări, pentru că, zice, „a trecut un american şi le-a cumpărat”.

– Aveţi, în lumea dumneavoastră, a caricaturii, preferinţe?

– Îmi spune unul: Atîta te-a lăudat cutare. Mă mir, zic, pentru că eu îl înjur tot timpul. Dar sînt mulţi confraţi pe care-i apreciez în mod deosebit. Un fel de pepinieră există în America Latină. În Cuba, de asemenea… Mulţi fac caricaturi însoţite de cuvinte. Nu-mi plac. Pentru că desenul trebuie să exprime totul. Matty, spre exemplu, avea o rubrică „Una pe zi”. Era numai text! Iar caricatura era un fel de ilustraţie la text. Eu m-am luptat mult să ajung să exprim totul fără ajutorul cuvintelor. Pentru că ori e artă plastică, ori e literatură! Uneori, aşa, combinate, nu strică un cuvînt, două. Dar să scrii un roman întreg sub un… desenaş… Există în Germania o revistă care cere obligatoriu un text. Asta pentru că, acolo, oricine poate veni şi spune: m-ai făcut pe mine! Şi trebuie să ai argumente solide ca să-l contrazici, dacă-i vine în minte să te dea în judecată.

– Faceţi revista Steaua de cînd lumea, vorba aia. Publicaţi zilnic în Făclia.

– Da, îmi place să mă ţin în priză, cum se spune. Mă încîntă tehnoredactarea, ilustraţiile la carte. Din păcate nu pot folosi, prea mult, culoarea. E scumpă. Şi tipografiile nu iartă.

– Ce nu vă place, maestre?

– Nu-mi place că lumea s-a sălbăticit. E plină de hoţi, bandiţi, de smulg lănţişorul cucoanelor de la gît. Urît!

– Propun să schimbăm registrul. Ce vă place mai mult şi mai mult?

– În vremurile alelalte, un cumnat de-al meu, pedagog la o şcoală, a făcut un interviu cu Ceauşescu. La un moment dat a întrebat: „Ce-ţi place ţie, Nicule?” La care Ceauşescu răspunde: „Drogurilii, pornografia…” Era un filmuleţ, cu montaje şugubeţe, pe care l-am sfătuit să-l şteargă. Dar ce-mi place mie? Îmi place soarele şi, mai ales, dimineţile însorite, cu lumină blîndă. Îmi place votca, dacă-i de calitate, îmi place să desenez. Dimineaţa. Încep munca pe la 4-5 în zori.

***

Părăsesc acea mină tristă a personajelor maestrului Bour, ce te fac să zîmbeşti, să rîzi… Ca o alternativă a cenuşiului din noi, hohotind în optimismul clinchetului dimineţilor însorite…

Radu VIDA