Din intimitatea netulburată a străbunilor, destine…

de vorbă cu scriitorul Mircea Vaida-Voevod

Prin fereastra deschisă, se zăreşte colţ de rai. E o grădină din inima Pădurii Făgetului, îngrijită cu sârg şi drag. Aici, scriitorul retrăieşte dulcea complicitate cu faptele trecutului. Pasageri cu identitate precisă, oameni care au jalonat istoria României Mari. Printre brazi falnici şi cedrii de Liban, Poezia îşi croieşte undă lichidă în havuze cristaline şi se cuibăreşte în imensitatea sufletului, mai mare decât toate catedralele lumii.

În aer, doar galbenul toamnei şi ţipăt de vultur din înalturi…

– Pentru dumneavoastră, scrisul…

… E boală din copilărie. A contat enorm faptul că am copilărit în Zarand. În Munţii Apuseni, care au rămas stabili în peisajul meu interior şi n-au dispărut niciodată. Munţii Apuseni, unde mai circulă, mai există, mai conversează cu noi umbrele trecutului. Puţine părţi din această Europă, care se clatină, se întorc atât de mult în trecut. Asta pentru că şi noi ne întoarcem la umbra aceluiaşi gorun. E mare lucru dacă multe generaţii se întorc la umbra aceluiaşi gorun. Şi acesta e Gorunul lui Horea: un loc de întâlnire… De fapt, aşa a şi fost în istorie: un loc de întâlnire. Gândiţi-vă că din 1784, de pe vremea lui Horea, ei, cei care s-au răzvrătit atunci, demult, în acest miez de foc al Ardealului se întâlneau la Gorun. Era, aşadar, un loc de referinţă. Şi avea unicitatea lui. Nu întâmplător, în 1848/1849 oamenii veneau să ceară sfaturi… Gorunului. Şi Avram Iancu a fost înmormântat, prin dorinţa sa testamentară, la Ţebea, şi nu în altă parte. Toate astea au contat pentru mine şi, probabil, rădăcina din care mă trag. Mai e ceva: o poveste foarte intimă. Pe care eu o povestesc stând în jilţ: jilţul din faţa ta, Radu Vida, un jilţ moştenit. Iar umbra care m-a copleşit , care era şi ea ca un Gorun, este cea a bunicului meu, Alexandru Vaida-Voevod. Tatăl tatălui meu, care la rândul lui era nepot după mamă al lui Alexandru Bohăţiel, căpitan suprem al districtului de grăniceri al Năsăudului. Acestea nu sunt doar poveşti, sunt într-adevăr rădăcini. Iar impusul meu firesc era de a scrie. Am început cu aceşti moţi, care mai circulau în care cu ciubare, în copilăria mea. Şi-mi amintesc, să fi avut vreo 11 ani, de când am reţinut o reminiscenţă de vers: ”Venea din lumea mare/ Bătând în silă calea cu carul cu ciubare/ Cu dorul şi cu jalea/ Venea din lume moţul…” Nu mai există nici cai moţeşti, care simţeau toate vibraţiile pământului când călcau mândreţe de plai … Mai sunt poate merele bulzeşti, de la poalele Muntelui Găina care erau o hrană de sărbătoare a calului moţesc. Toate acestea şi încă multe altele mă leagă de istoria românilor transilvăneni, De aceea am şi scris, mai târziu, cu o obsesie care nu m-a părăsit niciodată, romanul ”Corinda”. Unul din colegii mei de şcoală era din Corindeşti, dinspre pădurile Bradului, din Zarand. Un grup de case mărunte, moţeşti, unde toţi se numeau Corinda şi se înrudeau între ei. Şi corinda, care vine din vechime, de la calende – un cuvânt ancestral, al nostru – şi am scris despre povestea neamului Vaida-Voevozilor, spunând povestea corindeştilor. Era drama acestui neam. De atunci m-a obsedat şi mă urmăreşte şi astăzi odiseea tatălui meu. Anii lui de temniţă grea, osândit pentru crimă împotriva ordinii sociale. Evident că nu uit Bradul copilăriei mele nici umbrele străbunilor care l-au populat. Probabil, n-aş fi putut termina Universitatea, dacă nu era un om, un istoric providenţial, academicianul Constantin Daicoviciu , care m-a salvat de exmatriculare. Ţin minte că mi-a spus între patru ochi: ”Băiete, va veni şi vremea bunicului tău!”. Eu l-am privit cu mare neîncredere. ”Eu ştiu, pentru că sunt istoric”, mi-a spus. Nu credeam dar, iată, aşa s-a şi întâmplat.

– Vizavi de jilţul vechi al familiei dumneavoastră e portretul bunicului Alexandru Vaida-Voevod. Are o carte în mână. Despre ce e vorba? Ne puteţi desluşi taina?

– Bunicul meu spunea că cei care credeau în 1918 că Unirea era aproape ,se înşelau. Unirea a rămas mereu o mare aspiraţie a românilor. Carul Mare al Istoriei a făcut posibil acest lucru. Iar bunicul meu a rostit acel discurs, memorabil, vizionar, din Parlamentul de la Budapesta. Cuvinte magice, de eliberare din Imperiu şi de Unire. Putea să fie ucis atunci. Dar iată că momentul lui stelar, de vârf, a izbutit. Mai apoi, la Paris-Versailles, după Brătianu i s-a încredinţat funcţia de prim-ministru, de ministru de externe şi, ca şef al delegaţiei române din inima Franţei a izbutit acea recunoaştere internaţională a fruntariilor României Mari. După atâta răbdare seculară! În tabloul, realizat de Anastasie Damian, acesta îl înfăţişează pe bunicul meu la vârsta senectuţii. Iar cartea… e o carte franţuzească, care poartă girul zeului Apolo, o carte de istorie a artelor. Probabil, din această carte am plecat şi eu. Şi din această carte au plecat şi alţii români. Omul politic ţine în mână o carte care povesteşte. Printr-un tablou, printr-un cuvânt poţi să ajungi mult mai departe decât prin orice altă faptă.

– Aţi scris proză, dramaturgie, critică şi istorie literară…

– … dar pentru mine cel mai important lucru este poemul. De aici, de unde stăm de vorbă, o spun şi în ”Stând în jilţ”, călătoresc într-una”. Şi am şi călătorit în spaţiu şi timp, dar mai ales imaginar. Poezia mea din primul volum (”Cenuşa verde”n.n.”), care n-ar fi apărut dacă n-ar fi fost nişte oameni, oameni buni!, are o temă panteistă, reîntoarcerea… Spun eu: e suflet fânul, numai suflet,/ Aştern pe povârnişuri line/ cu furca sufletu-n coline/ Clăi mari de suflet, pat de iubire/ Fân de păduri şi de cimitire/ Miere şi cântec, somn şi pace/ Zeiesc nutreţ de dobitoace/ Prin care taina vremii trece/ Amar şi dulce, cald şi rece/ Tineri, bătrâni, buni şi vicleni/ Morminte-n Munţii Apuseni/ Vrăjmaşi şi prieteni toţi un fân.” Sau: „ Rămân singurătăţii mari mănăstiri de fân/ Totemuri româneşti ale verii…” E obsesia mea, o metaforă pe care am dus-o mai departe şi care m-a dus, ea însăşi, pe mine mai departe. Voi ţine în mână această pană şi voi scrie atât timp cât se îngăduie. Pentru că această pană e o pană dintr-o aripă. Pana vulturului. Am auzit că, în aceste zile, în Pădurea Făgetului au fost eliberaţi doi vulturi. Pereche. Pajură sau acvilă? Nu ştiu sigur. Scriitorul ia pana şi scrie. Poate fi un avantaj, sau un destin. Ce rămâne după noi? Nişte cuvinte. Nişte cenuşă. Şi toate cărţile mele au fost scrise din curiozitatea de a afla ce anume este „Dincolo”!

– Sunteţi scriitor, dar şi ziarist.

Tocmai acest imbold m-a dus într-un tărâm tragic, Iugoslavia, în vremea secesiunii ei. Au rămas din această experienţă a mea câteva volume. O carte de ziaristică, ”Conjuraţia împotriva Iugoslaviei”, recenzată cu competenţă de Ilie Călian în ”Făclia de Cluj”, un volum de poeme sumbre ”Pod în Balcani”, precum şi romanul, ”Oameni din Babilon”. Cu agenţia de presă, pe care am înfiinţat-o după 1990, am călătorit şi în alte părţi ale lumii. Pe toate drumurile minate ale Balcanilor, în Kosovo, sau spre răsărit, spre Kazahstan, Turkmenistan şi în Rusia; o lume ciudată pentru noi, o lume sub spectrul căreia am stat secole, pe care n-o putem ignora, care este şi lumea lui Dostoievski, Tolstoi. Lume regăsită acolo, aievea. Poezia e o călătorie. Asta am făcut şi asta fac şi acum. Chiar dacă nu mai umblu atât de mult, rămâne patima reporterului, plec imaginar, pun întrebări şi mă întorc acasă cu bucurie unică, aici, în Pădurea Făgetului, la Cluj, pe plaiuri transilvane. Mă refer mai cu seamă la tot ce ţine de Munţii Apusului.

– ”Testamentul Ultimului Conte” este un alt omagiu adus tatălui dumneavoastră.

– Era inginer şi conte, cum spun într-un poem. Bunicul meu îi scria din Sibiu tatălui meu, aflat în refugiu la Timişoara. ”La timpul său, când am realizat Concordatul, am primit cea mai mare decoraţie papală, Sf. Grigore, de care e legat titlul de conte papal, cu drept de moştenire asupra fiului prim născut. Astfel, după moartea mea, moşteneşti tu titlul. Decoraţia am depus-o la ASTRA, împreună cu cea de cavaler de Malta, etc. Toate în gradul mai înalt. Mitropolitul cred că-mi este dispus neutral, încât pot spera că-ţi va sta şi el într-ajutor”. Bunicul spera că distincţia de conte papal al Vaticanului îl va ajuta pe tatăl meu la restrişte. Dar n-a fost să fie. Pentru că, Biserica greco-catolică a fost distrusă în mod brutal. Bunicul meu a avut şansa… morţii. Pentru că, altfel, ar fi ajuns ca şi Iuliu Maniu, care a venit la căpătâiul său, cu puţin timp înainte de a ajunge la Sighet. Dar nu e vorba doar de ultimul conte. E vorba şi de istorie, de nişte blazoane pe care le redau în reproducere, titluri nobiliare ale unei aristocraţii româneşti foarte vechi. Această aristocraţie din inima Transilvaniei era aleasă de obşti şi era mai veche decât titlurile pe care le-a dobândit mai târziu. Sigur, scrisul depinde de structura autorului. Poate fi chin, dar poate fi şi voluptate. La mine e voluptate . S-a întâmplat să scriu chiar şi cinci, şase poeme pe zi. Adesea scriu noaptea, într-o semitrezire . Le-am scris? Nu le-am scris? Dimineaţa, însă, le-am găsit pe masă, şi n-am avut de corectat nici un vers. Există un dicteu automat al subconştientului. Pare uşor. Un joc. Dar e un consum imens de energii. ”O boală-nvinsă-i orice carte”, spune Blaga. Şi aşa este.

– Aveţi o mare grijă şi pentru grafica cărţilor dumnevoastră. Nu vă pare rău că am ajuns să publicăm în tiraje atât de mici?

– Sigur, dispare o lume. Pe mine însă mă bucură frumuseţea interioară şi exterioară a unei cărţi. Există un miros al hârtiei, al cernelii… Da. Se pare că dispare lumea cărţilor. Dar apare alta. Însă singurul lucru care mă consolează e faptul că nu mor cuvintele. Ele rămân şi vor fi rostite. Fără rostire nu putem exista. Chiar dacă vom ajunge acolo, încât vom vorbi prin gânduri, tot cuvinte vor fi!

– Da. Tot cuvinte frumoase sunt şi în ”Zarand sunt” (2015) şi ”Stând în jilţ” (2016). Cuvinte cu un timbru aparte, cum spune criticul Mircea Popa.

– Mai am o carte terminată. Nu vreau să-i divulg acum titlul şi tema. E scrisă! Doar că în fiecare zi se mai adăugă una, două, trei poeme… M-am întors la poezie, cu frenezie, ca să spun aşa, cu o plăcere deosebită şi am impresia, sper să nu mă repet. Faptul că există o anumită strună a identităţii, e evident. ”Testamentul Ultimului Conte” şi ”Zarand sunt” vorbesc despre istorie, poeme de la Gorun, care el însuşi e istorie. ”Stând în jilţ” ar putea părea ca o manifestare de orgoliu. Stau… în jilţ, care e chiar în casa mea, dar de la o vreme, cum spuneam, asta înseamnă să călătoreşti cu gândul. Şi vorbesc cu bunicul meu, cu tatăl meu… Şi mereu am impresia că nu am vorbit destul. Că n-am vorbit cu ei cât ar fi trebuit. O fac acum. În aceste poeme.

***

Fereastra deschisă spre aerul toamnei, Pădurea Făgetului cât inima Transilvaniei, în care trec umbrele unor personaje cu identitate precisă. Cu degete lungi, ram de Gorun bate în vremi şi asigură verdele perpetuu al gândului cel bun. Poezia, mereu în straie de duminică, trece cu pas subţire şi îşi saltă dulcea povară. Din înalturi, doar vulturul leapădă câte o pană.

Întru perpetuarea cuvintelor.

Pagină realizată de

Radu VIDA

Prezentarea grafică

AnomisadiV