Din culori, bucuria…

Se spune că Dumnezeu cunoaşte puterea fiecăruia dintre oameni de a înmulţi talanţii primiți, de aceea diferențiază darurile și le împarte fiecăruia pe măsură. În privința asta, cred că doamna Maria CÎMPEAN, profesor învățământ primar la Liceul Teoretic „Gheorghe Șincai” din Cluj-Napoca, este unul dintre oamenii norocoși, anume aleși să dăruiască. Unul dintre Dascălii (nu puțini!) care au înțeles să-și valorifice talanții – profesionalismul, harul, iubirea și grija pentru copii, puterea dăruirii de sine -, înmulțindu-i și împărțindu-i apoi (tot spre sporire!), în egală măsură, între elevii din școală și copiii (elevi) internați la Institutul Oncologic din Cluj-Napoca.

Voluntar în proiectul Inspectoratului Școlar Județean Cluj „Voluntari pentru Educație”, prof. Maria Cîmpean – sau „Doamna cu culorile”, cum îi spun elevii săi de la Institutul Oncologic – este unul dintre acei oameni pentru care bucuria de a dărui este o primă condiție a succesului. Cel puțin în munca cu copiii.

– De când lucrați în învățământ?

– De 37 de ani.

– Unde ați început?

– La Cluj-Napoca. Am fost șefă de promoție și a fost al doilea an, după o perioadă foarte lungă, în care șefii de promoție au primit, ca o recompensă, post în Cluj-Napoca.

– În ce an ați terminat?

– În 1980.

– Până acum ați predat vreodată la clase speciale?

– Nu am lucrat niciodată la clase speciale, dar sunt absolventă a Secției de Psihopedagogie specială din cadrul Universității Babeș-Bolyai – Facultatea de Psihologie.

– La Liceul „Gheorghe Șincai” de când sunteți?

– De 14 ani.

– Ce e cel mai frumos la o clasă de la „Șincai”?

– Nu e nimic mai frumos decât la o clasă din Mănăștur sau din Zorilor. Copiii sunt aceiași. E important ce faci tu cu ei și ce le oferi. Cum… te joci cu ei.

– Câte generații v-au trecut, până acum, prin mână?

– Nouă generații. Asta e a zecea.

– Există vreo generație de care te legi, sufletește, mai mult decât de alta? Vi s-a întâmplat?

– Nu te legi mai mult de o generație decât de alta. Te legi într-un fel special de fiecare generație. Fiecare generație are ceva care e doar al ei și pe care nu-l regăsești în aceeași… dimensiune, sau la aceeași intensitate, la celelalte.

– În ce împrejurări ați aflat despre proiectul „Voluntari pentru Educație” de la Institutul Oncologic „Prof. Dr. I. Chiricuță” din Cluj-Napoca?

– Prima dată am văzut anunțul legat de voluntariat pe site-ul Inspectoratului Școlar Județean Cluj. În primul an după ce s-a lansat acest proiect, recunosc că nu am avut foarte multe informații și poate de aceea nu mi-a stârnit interesul. Însă, în anul următor, m-am întâlnit cu o foarte bună prietenă, într-o zi când ieșeam de la școală, și am fost surprinsă să o văd în zona centrală, pentru că ea lucrează și locuiește în cu totul altă parte. Am întrebat-o de unde vine și cum de-i „rătăcită” pe-acolo, prin centru, și-mi spune: „Vin de la Oncologie”. Prima mea reacție a fost de șoc: „Ce s-a întâmplat? La cine ai fost?”. „La copilași”. „Care copilași?” „Cei din proiectul Inspectoratului Școlar”. M-am liniștit. Zic: „Ia spune-mi și mie despre acest proiect, ce se întâmplă acolo”.

Mi-a spus. Atunci am primit mai multe informații și mi-am clarificat ce înseamnă, de fapt, acest program, „Voluntari pentru Educație”. În anul următor am aplicat în proiectul acesta, dar nu am fost solicitată de la începutul anului. M-am întâlnit din nou cu această prietenă a mea – tot așa, a fost o întâmplare -, și mi-am exprimat, oarecum, dezamăgirea că, de data asta chiar am dorit să particip, să mă implic în proiect, dar nu am fost solicitată. Am fost solicitată însă după ce a început anul școlar, în momentul în care una dintre persoanele care intrase în proiect și-a dat seama că nu poate face față. Atunci mi s-a adresat mie solicitarea de a intra în această echipă. Nu regret nici un moment!

– Cum a fost prima zi la școala de la Institutul Oncologic? V-a pregătit cineva înainte?

– Nu. Nu m-a pregătit nimeni. Întâmplarea face că oarecum eram familiarizată cu atmosfera din Secția de Oncopediatrie, întrucât cunosc câțiva dintre medicii care lucrează acolo și fusesem în secție. În prima zi, nici nu mai îmi aduc aminte foarte bine cu câți copii am lucrat. Cred că am lucrat cu copii de la clasa a III-a, respectiv clasa a II-a.

– Cum v-au primit? Știau de ce sunteți acolo, ce rol aveți acolo?

– Programul era deja început, era în desfășurare. Nu era la început de an școlar, ei nu erau în prima zi de contact cu un cadru didactic. Noi suntem organizați pe zile, în fiecare zi este altcineva care preia copiii. Ne transmitem ștafeta de luni pe marți, de marți pe miercuri ș.a.m.d. Există patru persoane din partea Centrului Școlar pentru Educație Incluzivă care coordonează programul zilnic al echipei de profesori care lucrează cu copiii de la Institutul Oncologic. În fiecare seară se transmit prim e-mail informații legate de copiii care au participat la ore în ziua respectivă și care au fost temele care s-au lucrat cu ei, și-n felul acesta putem să urmărim parcursul lor pe durata unei săptămâni sau a unor săptămâni, pentru că unii copii stau internați luni de zile, din păcate. În felul acesta ne conjugăm, ca să zic așa, eforturile, și avem o continuitate în ceea ce facem.

– La ce oră încep cursurile cu copiii de la Institutul Oncologic?

– Nu mai devreme de 14:30. De exemplu, ziua mea de lucru cu acești copii este vinerea și vinerea ajung în jurul orei 16:15, poate 16:20, acolo, și lucrez cu câți copii sunt apți să lucreze. Unii doresc să lucreze, alții poate au zile mai puțin grozave, și chiar dacă nu au o stare de sănătate care să-i împiedice la acel moment, pur și simplu nu doresc să lucreze. Unii dintre ei au zile în care sunt mai irascibili, alții însă, de fiecare dată acceptă să lucrezi cu ei. Cu unii lucrez în salon, cu alții în alte spații pe care le găsim libere în momentul respectiv: poate fi holul Secției de Oncopediatrie, poate fi sala de mese… Unii sunt imobilizați la pat, cu perfuzie, deci lucrez alături de ei. E o experiență specială, să lucrezi cu acești copii.

Dacă sunt la perfuzie, pot să stea așezați pe pat, și sunt măsuțele, noptierele care au tăblie, măsuțe mobile pe care le aducem lângă ei. Uneori pot să și scrie, chiar dacă nu-și pot folosi mâna conform dextriei lor, că sunt dreptaci sau stângaci. Am lucrat cu un băiețel care avea perfuzie în mâna dreaptă, dar colora cu mâna stângă.

– În viața de zi cu zi, la o școală normală, un copil obișnuit, de clasă primară, dacă are o mică problemă de sănătate se învoiește de la ore și stă acasă. Comparativ, cum sunt copiii internați la Institutul Oncologic?

– Nu m-am gândit niciodată să fac o astfel de comparație. Ei acolo sunt… acasă. Acolo își consumă veselia, acolo își consumă și durerea și tristețea. Nu știu să vă răspund la întrebarea asta.

– Se creează, cu copiii de la Institutul Oncologic, o relație mai specială decât cu copiii dintr-o clasă obișnuită?

– E o relație specială. N-aș folosi aici gradul de comparație. E o relație specială. Sunt copii care așteaptă să te vadă, sunt copii care se bucură să te vadă, sunt copii care te recunosc după anumite atribute. De exemplu, eu am o trusă de culori, cu gel, cu sclipici, cu o paletă coloristică generoasă, de vreo 24 de piese, această trusă, cu care mă duc de fiecare dată. Și în clasă îmi place să lucrez cu culori, și dacă asta fac de ani de zile, nu am cretă albă în clasă și nu scriu pe tablă, vreodată, cu alb; folosesc culori, și la fel fac și cu copiii de-acolo. Prin urmare, ei mă recunosc oarecum ca fiind „Doamna cu culorile”. Scriem în caiet un rând cu roșu, un rând cu verde sau ne marcăm trecerea de la o etapă la alta folosind culorile.

Cu culorile astea magice am reușit să fac să lucreze un băiețel de grădiniță, un băiețel de 4 anișori, care a refuzat să lucreze cu oricine, până m-a rugat coordonatoarea din ziua respectivă să încerc să-l fac să răspundă la niște cerințe, pentru că doar câteva minute rezistă la interacțiunea cu un profesor, după care începe să plângă. Ei bine, am reușit să-l țin pe acest băiețel mai bine de jumătate de oră, ceea ce era absolut ieșit din comun. După această experiență, îmi spunea colega mea că a început să lucreze și că face progrese semnificative cu fiecare dintre profesorii cu care lucrează.

Și tot cu băiețelul acesta, nu demult, am avut iarăși o experiență. Din nou nu voia să lucreze cu nimeni, era după un tratament, nu era în cea mai bună stare, plângea de nu știu câtă vreme. Mama lui era epuizată și colega care era de serviciu în vinerea respectivă m-a rugat să încerc să lucrez eu cu copilul. Ce era să lucrez, când copilul plângea ca din gură de șarpe?

Am intrat și l-am întrebat dacă vrea să învățăm un cântecel. „Nuuu, nuuu, nuuu, nu fac, nu vreau, nu, nu, nu!”. „Bun. Dacă tu nu vrei, atunci o întreb pe mami dacă vrea. Mami, vrei să învățăm un cântecel?” „Daaa!”, a zis mama. „Perfect. Fii atent – i-am zis băiețelului -, că tu n-ai voie să cânți. Să nu cumva să îndrăznești să caști gura. Ai tăcut! Acum, mami, ascultă-mă”. Și încep să cânt „Vine iarna”, prima strofă. Cântam cu mama. Băiețelul, când i-am interzis să participe la activitate, s-a oprit din plâns. Am cântat o dată cu mama lui, după care am invitat-o și pe cealaltă aparținătoare din salon, am mai cântat o dată, l-am invitat și pe celălalt copil din salon, am mai cântat o dată, după care copilașul de care vă povestesc a descoperit culorile și a zis: „Iiiii! Culori! Vreau să colorez!”. „Vrei să colorezi, atunci hai și colorează!”. Și așa am început să lucrez și am lucrat cred că 30 de minute cu el, în condițiile în care la început, când am intrat în salon, băiețelul refuza absolut orice contact.

– Îți trebuie mult tact să poți lucra cu copiii bolnavi, dar asta cred că e valabil și în cazul celor care nu sunt internați într-un spital.

– Copiii sunt copii, oriunde se află.

– Se întâmplă să vorbească copiii de la Institutul Oncologic despre boală, cu dvs?

– Niciodată. Niciodată. Nici eu nu pun întrebări, nici ei nu inițiază dialoguri de felul acesta.

– Nici cei mari?

– Nu, nici cei mari.

– Cum i-ați văzut dvs, din exterior privind, că se raportează la boală?

– Nu știu dacă neapărat se raportează sau mai degrabă acceptă starea lor de fapt.

– Sunt niște luptători.

– Sunt niște luptători, dar nu numai ei. Luptători sunt și aparținătorii lor. Depinde foarte mult și atitudinea familiei, a părinților.

– Dvs interacționați și cu părinții?

– Da, în limitele a ceea ce lucrez cu copiii. Le fac recomandări legat de ceea ce ar putea să mai lucreze cu copiii sau îi întreb dacă ar dori să lucrez eu ceva special cu ei, în ziua respectivă. Consider că n-am dreptul să încalc zona aceasta de intimitate a persoanei, ca să discut și altceva.

– Copiii de la „Șincai”, elevii dvs, știu că le predați și copiilor bolnavi de cancer, internați la Institutul Oncologic?

– Da. Le-am spus anul trecut, cînd erau în clasa pregătitoare. Le-am spus ce doresc să fac și în ce fel voi ajuta copiii care se găsesc într-o situație specială, asta pornind de la faptul că și în anul școlar trecut, și anul acesta, am inițiat cu ei o acțiune de colectare de alimente pentru persoane care se găsesc în situații speciale, persoane asistate de Fundația Estuar. I-am încurajat să ajute persoane aflate în dificultate investind sau direcționând o parte din economiile lor în alimente pentru aceste persoane și copiii au umplut cu daruri cutiile de lapte de la școală. Fiecare aducea pe rând ce târguia din bănuții lui. I-am rugat și pe părinți să-i încurajeze să facă lucrul acesta și să nu fie ei, părinții, cei care plătesc pentru aceste daruri pe care le-au făcut copiii. În acest context le-am explicat că și eu fac ceva mai special, dar pentru o altă categorie de persoane, pentru copiii de la Institutul Oncologic.

– Care considerați că este „lecția” pe care ar trebui să o învățăm noi, cei din afară, de la copiii internați la Institutul Oncologic?

– În primul rând că ar fi potrivit să fim mai puțin cârcotași cu ceea ce avem și să apreciem fiecare lucru, oricât de mărunt, pe care îl avem: fiecare rază de soare care ne zâmbește dimineața, fiecare răsărit, fiecare foșnet de frunză, fiecare zi în care poți să te ridici pe picioarele tale și să te porți și să te duci și să vii și să alergi și să te apleci și să te ridici fără să ai nevoie de sprijin și fără să fie necesară prezența cuiva lângă tine ca să poți să duci ziua la bun sfârșit. Pentru părinți, cred că lecția Secției de Oncopediatrie din cadrul Institutului Oncologic este să-ți privești copilul așa cum este, să-l accepți așa cum este, să nu proiectezi asupra lui aspirațiile tale neîmplinite sau frustrările pe care le-ai adunat într-o vreme, să te bucuri de el așa cum este și să încerci să-i deschizi cât mai multe uși și cât mai multe ferestre, ca să poată intra și să poată vedea ce e de văzut. Părinții care au copii sănătoși, mulți dintre ei nu conștientizează ce mare dar este acesta. Este cel mai prețios dar! Cred că cel mai cumplit lucru care i se poate întâmpla unui om este să-și piardă copilul. Or, să ai copilul sănătos și frumos – pentru că toți copiii sunt frumoși! – și să nu te apleci asupra nevoilor lui din motive pe care oricând le putem demola sau le putem da deoparte ca fiind invalide, nu mi se pare corect.

– Cât timp veți participa la proiectul „Voluntari pentru Educație”, derulat la Institutul Oncologic din Cluj?

– Câtă vreme acest proiect funcționează și câtă vreme e nevoie de prezența mea, cu siguranță voi fi acolo.

M. TRIPON