Dezumanizarea perfectă

De cîte ori am văzut, am auzit sau mi s-a întîmplat o mizerie, am exclamat: „Mai rău de atîta, nu se poate!”. Şi-apoi, am constatat că se poate.

I-am văzut furînd ca-n codru şi chiar codrul de pe munţi întregi. Şi-apoi am exclamat: „Mai rău de atîta, nu se poate!”. Şi-apoi am constatat că se poate.

I-am văzut punînd în funcţii cheie „oameni de paie”, zero barat profesional, iar de moralitate, nici că poate fi vorba. Şi-apoi am exclamat: „Mai rău de atîta, nu se poate!”. Şi-apoi am constatat că se poate.

I-am văzut persecutînd Valoarea, umilind-o, punînd-o în dificultăţi incredibile, ca să nu-i umbrească pe ei, incompetenţii. Şi-apoi am exclamat: „Mai rău de atîta, nu se poate!”. Şi-apoi am constatat că se poate.

I-am văzut purtîndu-se oribil, pur şi simplu persecutîndu-i neruşinat pe cei care au învăţat în universităţi celebre ale lumii şi s-au întors acasă, sperînd să-i gonească înapoi să-nveţe, prin inteligenţa lor, pe alţii. Şi-apoi am exclamat: „Mai rău de atîta, nu se poate!”. Şi-apoi am constatat că se poate.

I-am văzut minţind poporul cu neruşinare şi la adăpostul panglicilor colorate de minciuni gogonate, făurindu-şi imperii financiare. Şi-apoi am exclamat: „Mai rău de atîta, nu se poate!”. Şi-apoi am constatat că se poate.

I-am văzut distrugînd învăţămîntul nostru minunat, atît de apreciat în lume. Şi-apoi am exclamat: „Mai rău de atîta, nu se poate!”. Şi-apoi am constatat că se poate.

I-am văzut cu cîtă batjocură răsplătesc munca cinstită, munca de-o viaţă a pensionarilor. Şi-apoi am exclamat: „Mai rău de atîta, nu se poate!”. Şi-apoi am constatat că se poate.

I-am văzut cum au construit de bezmetic prin cartiere bloc – vilă – bloc – casă – bloc – căsuţă, o aiureală arhitectonică demnă de o minte plecată la plimbare. Şi-apoi am exclamat: „Mai rău de atîta, nu se poate!”. Şi-apoi am constatat că se poate.

I-am văzut cum ştiu organiza sănătatea, de bagă-n boală de frică pe bieţii pacienţi, că n-ajung banii pe „compensate”. Şi-apoi am exclamat: „Mai rău de atîta, nu se poate!”. Şi-apoi am constatat că se poate.

I-am văzut…

Da… Sîntem plini de greşeli mari cît casa, blocul, cît Everestul, ştiu. Ştiu că trebuie că le corectăm urgent. Ştiu.

Dar ştiu, totuşi, că niciodată un om care trăieşte în România nu mi-ar fi spus ceea ce mi-a spus azi, cu „superioritate” şi aroganţă, o emigrantă, o „româncă de-afară”, cînd mi-a murit căţeluşa mea Grette, membru al familiei noastre de patrusprezece ani:

– Nu pot să compătimesc deloc un cîine!!!

N-a făcut acolo, în douăzeci şi şapte de ani, nici carieră, nici bani, n-a făcut nimic. Ba şi-a împietrit şi inima şi şi-a pierdut, cum se vede, şi sufletul, bietul métèque, fără inimă şi fără bun simţ!

Mai rău de-atît, nu se poate! …

Stela-Maria Ivaneş