Despre tinereţea actriţei Melania Ursu, laureată UNITER: Am nimerit din întîmplare în teatru

“Dotată cu forţă dramatică, dar şi cu forţă fizică, această fată bătăioasă era, totuşi, plină de sensibilitate, de emoţie, de duioşie. Suflet cald şi generos, ea a ajuns pe treptele cele mai înalte ale unei cariere teatrale prin forţele ei proprii, prin talentul şi pasiunea pentru teatru. (…) Ea a avut mereu un farmec tineresc, prospeţime, umor şi forţă dramatică, atunci cînd rolul o cerea. Glasul ei frumos, cu timbru original, i-a dat enorma posibilitate  ca, în afara rolurilor de ingenuitate sau de comedie pe care le rezolva cu uşurinţă, să poată juca, cu succes deosebit, orice rol de forţă dramatică sau tragedie antică”.  Aceasta este părea unui fost coleg de facultate, actorul şi profesorul Alexandru Lazăr, doctor în istoria teatrului românesc, despre actriţa Melania Ursu, pe care o asemuieşte cu Maria Ventura şi Agatha Bîrsescu.

 Actriţa, a cărei carieră a fost apreciată, în 2012, cu titlul suprem – Premiul UNITER pentru întreaga activitate – , este, la  72 de ani, un artist activ, o persoană energică, mereu ocupată, deseori pragmatică. Melania Ursu nu-şi idealizează tinereţea, dar tezaurizează cu mare grijă bucăţile de peliculă, fotografiile alb-negru, decupajele din ziare şi reviste, casetele audio şi video, CD-urile, DVD-urile în care apare ea, sau colegii săi, actori sau regizori, avînd cîte o poveste despre fiecare “bucăţică de memorie” arhivată.

Acasă la ea, într-o cameră de bloc, ce ar trebui să fie sufragerie, dar este  ticsită de cărţi şi de obiecte care de care mai neaşteptate, se află o mică  arhivă despre teatrul şi filmul românesc, dar şi despre viaţa Melaniei Ursu. O ladă de zestre veche, o sticlă de sifon, un fier de călcat cu cărbuni, un bici, mai multe oale din lut, pagini de incunabule înrămate, o parte dintr-un iconostas ortodox, un scăunel pentru furca de tors fac parte din “ambientul domestic” al actriţei, fiind obiecte de decor perfect integrate în “cadrul general”. Şi fiecare lucru, cît de banal ar fi fost cîndva, a căpătat deja valoare, pentru că proprietara are cîte o istorie fermecătoare pentru el. În acest decor am vorbit cu Melania Ursu despre anii tinereţii.

– Care a fost primul contact al copilului Melania Ursu cu teatrul?

– Eram mică de tot cînd tata, ofiţer de carieră, s-a mutat cu familia la Cluj. Locuiam în  clădirea Comandamentului Militar şi tata avea, ca  toţi ofiţerii, o lojă rezervată la Teatrul Naţional. Pînă ce m-am mutat la Sibiu, după divorţul părinţilor, am văzut multe spectacole de operă şi teatru, dar nu mi-a trecut prin minte că aş putea urca pe scenă.

– Actoria a fost, deci, un vis de adolescenţă.

– Nici măcar! Cîţiva ani am locuit la Sibiu cu mama, bunica şi sora mamei. Ele au intuit că am talent pentru arte şi m-au dus să iau ore de pian, de pictură, să studiez limba franceză. Nu mă gîndeam la teatru. În ultima  clasă, tata m-a adus la Cluj, ca să mă pot înscrie la Facultatea de Drept. Am terminat zece clase, aşa era atunci învăţămîntul, cu trei ani de gimnaziu şi trei de liceu, la actualul Colegiu „George Coşbuc”, în 1957,  şi tata a stabilit că trebuie să mă fac avocată. La Liceul de băieţi “George Bariţiu” se organizau, atunci, cursuri de pregătire pentru copiii din ultima clasă, pentru filologie, matematică, fizică, medicină şi drept. Tata m-a înscris la cursurile de drept, aşa că învăţam română, istorie, constituţie, socialism ştiinţific. Soarta a vrut ca, înainte cu două-trei săptămîni  de a termina liceul şi a intra în bacalaureat, din partea Teatrului National să vină la şcoală actori renumiţi, cum a fost domnul Braborescu, doamnele Maria Cupcea şi Magda Tîlvan, domnul Constantin Anatol, regizorul teatrului de atunci, să vină prin licee ca să caute copii care vor să meargă să dea la Institutul de  Teatru. Ne-au spus: “Care sînteţi buni recitatori, veniţi cu două poezii, o fabulă şi o poezie lirică, şi cine reuşeşte la selecţia noastră primeşte o recomandare pentru Bucureşti”. Aveam cîteva colege cu care mergeam la reununi şi care îmi apreciau talentul la cîntat, ele au insistat să mergem împreună la preselecţie.  Ei bine, ne-am dus şi eu am reuşit!

– Familia a fost de acord cu alegerea făcută?

– Nu. Tata mi-a explicat că a cheltuit cu pregătirea mea pentru Drept. Dar atunci legea era cît se poate de pragmantică: la Arte se dădea admitere cu două săptămîni mai devreme decît la alte facultăţi. Dacă picai, îţi luai dosarul şi te înscriai în altă parte. L-am convins pe tata să mă lase la Teatru, spunîndu-i că, dacă pic, mă înscriu la Drept.  M-am dus cu el la Bucureşti, m-a înscris la cămin, la cantină, mi-a spus să fiu cuminte şi s-a întors la Cluj.  Eu m-am dus la cursurile de pregătire, era în 1957, şi am dat de Florin Piersic: exact  cînd am intrat eu la teatru,  promoţia lui Florin Piersic absolvea. Studenţii din anul IV au fost instructorii noştri, fiindcă marii maeştri nu se coborau să dea consultaţii unor boboci. Eram vreo trei mii, iniţial, şi ne-am adunat pe găşti, cei din Cluj, Oradea, Iaşi, Timisoara…. În timpul preselecţiei, din 3.000 am rămas o mie, iar în final am intrat o sută. Alţi 25 – 30 au intrat  “fără loc”. Eu eram a 99-a, penultima.

– Cum de nu v-aţi îndrăgostit de el?

– Mă îndrăgostisem deja de Stan Bucur, cu care m-am şi căsătorit, apoi. Patru ani de şcoala ne-am ţinut de mînă.

– Marin Moraru şi Gheorghe Dinică v-au fost colegi?

– Da, Gigi Dinică, Marinuş Moraru, Marian Hudac, Jorj Voicu mi-au fost colegi de promoţie, dar erau mai în vîrstă decît noi. Ei veneau din producţie, din mişcarea artistică de amatori.  La acea vreme se insista asupra dosarelor, ele contau în primul rînd şi pe urmă talentul. Ordinul de la Ministerul Culturii şi Învăţămîntului  era ca 75 la sută  dintre studenţi să fie copii de muncitori şi de ţărani, drept care Irina Petrescu, fiică de profesor, nu a intrat pînă ce nu a făcut “Valurile Dunării”, cu Liviu Ciulei. Anul I era, însă, unul eliminatoriu. Din 125 de studenţi, cu cei reuşiţi fără loc (li se spunea audienţi) cu tot, am terminat peste 50. Nepoata regizorului Finţi a fost mutată de la Institut la Filo, la fel ca fata marelui actor Ştefan Ciubotăraşu.

– Vreţi să spuneţi că dumneavoastră aţi avut trac?

– Mult de tot. Un semestru întreg s-a luptat  doamna Sorana Coroamă cu mine  să mă facă  să-mi “dau drumul”. Eram ameninţată să cad, pur şi simplu, fiind groaznic de inhibată. Dacă nu ştiam cu ce se mănîncă teatrul! Am nimerit din întîmplare acolo, aveam eu o voce bună, un fizic sportiv, eram numai muşchi, dar degeaba. În primul semestru, doamna Sorana Coroamă a prevăzut mici dramatizări şi eram obligaţi să recităm Eminescu. Nici nu se concepea atunci să fii student la Teatru şi să nu-l studiezi pe Eminescu! Eu, la rîndul meu, l-am pus în discuţie, pentru că de la Eminescu înveţi şi filosofie, şi istorie, şi sentimente, şi forţă, şi sensibilitate, şi logică, şi dicţie. Doamna Coroamă ne-a dat să recităm “Călin (file de poveste)”, dar în materie de dramatizări eram ca un arici cu ţepii ridicaţi. Eram chinuită de inhibiţie.  “Melania, dacă nu-ţi dai drumul pînă la examen, te elimin”, mi-a spus doamna Coroamă.  M-am speriat şi am apelat la un coleg,  Eugen Racoţi,  care era din Iaşi, să mă ajute. Acesta a venit  cu o  nuvelă, cu Nişte ţărani, să o jucăm împreună, eu fiind  nevasta lui. Mi-am permis atunci să vorbesc ardeleneşte şi ăsta a fost pasul meu spre dezinhibare. Mă simţeam ca acasă vorbind astfel, cu toate că lecţiile de dicţie presupuneau învăţarea limbii literare. La examen, cei din comisie au rîs de s-au prăpădit cînd m-au auzit. Atunci am prins de veste că am şi umor!

– Vă era la îndemînă rolul de fată de la ţară?

– Da. Repertoriul, la acea vreme, pevedea lucrări dramaturgice din viaţa satului. Am jucat la  ţărănci şi uteciste… Rolurile de ţărănci mi-au plăcut, chiar dacă am crescut numai în oraş. Eram, însă, curioasă să-i cunosc pe oamenii simpli. De la ei m-am inspirat, de pildă, în  rolul Maricicăi Tunsu, din piesa “Opinia publică”, a lui  Aurel Baranga.  Făcusem  un tratament  la Băile Govora şi mă  duceam  special în piaţă, ca să-i aud pe olteni cum vorbesc. Mi-a rămas în ureche dialectul oltenesc, pe care l-am folosit apoi în rolul Maricicăi Tunsu. A prins atît de tare, încît am luat premiul pe ţară al revistei Teatru, în 1970.

– Ce garderobă avea o tînără actriţă la acea vreme?

– Nu se putea numi garderobă! Încă eram elevă cînd, din valul de stofă pe care tata o primise de la Armată, ca să-şi facă costume, am luat şi am dus la vopsit o bucată  kaki, am făcut-o bleumarin şi din ea mi-am confecţionat un palton, pe care l-am purtat  în facultate şi după aceea. Eram obişnuită cu haine puţine: aveam o fustă, un trenci, bluze, sfetere, sandale. În Bucureşti am îndurat un frig teribil: aveam cizme de cauciuc şi-mi înveleam piciorul în ziare ca să-mi ţină de cald.

– Aţi refuzat roluri?

– Da, am avut tăria să refuz rolurile care nu-mi conveneau, n-am acceptat să joc orice şi nu am păţit nimic. N-am jucat, de pildă, Luca Lacrima, din “Domnişoara Nastasia”.  Aveam 22 de ani şi am fost jignită că o doamnă, cu mult mai în vîrstă, ţinea cu orice chip să joace rolul, aşa că l-am refuzat. Am mai respins şi distribuţia în rolul unei mătuşi, în “Sîmbătă, duminică, luni,” a lui Eduardo de Filippo.  Dinu Cernescu, venit de la Bucureşti la Cluj, m-a distribuit în acest rol. Eu  încă nu împlinisem  30 de ani şi  eram  mătuşa lui Toni Tauf. Am zis “Hai să fim serioşi!”, spre bucuria doamnei Ligia Moga.

– Vocea a fost un atu în cariera artistică?

– Unul foarte important, care cred că a avut rolul esenţial la admiterea la Institut. Am aflat mai tîrziu că datorită vocii, m-a plăcut foarte mult doamna Marieta Sadova, care făcea parte din comisie, alături de alte nume mari. Chemîndu-mă Ursu, am intrat  în examen pe la zece noaptea. Eram obosiţi toţi după ce stătusem toată ziua pe asfalt în faţa Institutului,  pe căldurile acelea din Bucureşti…  Nu-mi mai păsa, îmi ziceam că, dacă nu reuşesc, vin înapoi la Cluj şi mă duc la Drept. Cînd am ajuns în faţa comisiei, lîngă miniscenă, am auzit-o pe Sorana Coroama: “Hai, fetiţo, dă-ţi drumul!”. Cum eram emoţionată şi istovită,  în “Motanul şi bucătarul”, cînd mă răsteam la motan,  am băgat basul. Aveam un volum pronunţat, eu la muzică eram vocea a treia, cu băieţii. Membrii comisiei, şi ei toropiţi de oboseală, au tresărit şi au devenit curioşi.  Doamna Sadova a spus “fetiţa asta are viitor.”

– Aţi avut un model de actriţă?

– Eram foarte impresionată de personalitatea Irenei Papas, aş fi vrut să joc Electra, dar n-am apucat. Am fost, în schimb, corifea în “Ifigenia în Aulis”, de Euripide.  Regizorul Vlad Mugur  mi-a dat să conduc corul femeilor şi am făcut-o cu succes. La noi în ţară o preţuiam pe Olga Tudorache, îi sorbeam cuvintele. Prima oară am văzut-o în “Tînăra gardă”, era una din fetele comsomoliste care lupta împotriva nemţilor. Apoi am văzut-o în “Suflete tari”, de Camil Petrescu, era deosbită cu personalitatea sa marcantă. Cu doamna Olga Tudorache aveam ceva în comun: amîndouă eram fiice de militari de carieră, tatăl ei era  aviator, al meu cavalerist. Probabil taţii noştri ne-au învăţat să fim disciplinate. Tata a fost ofiţer  de cavalerie pînă ce, în 1948,  i s-a cerut să intre în Partidul Comunist şi a refuzat, după care a fost epurat şi a fost nevoit să lucreze funcţionar la CFR. Cînd m-a înscris la facultate a riscat şi s-a declarat simplu muncitor, ca să nu fiu respinsă.  Mă mir că nu a fost decoperită minciuna de către cei de la cadre!

– Cum era sa fii vedetă  în anii 60-70?

– Ne simţeam, să zicem, privilegiaţi, pentru că eram iubiţi de public, sălile  erau pline. Erau alte vremuri, oamenii veneau la spectacolele de teatru şi pentru că nu aveau acasă televizoare. Eu n-am avut televizor în casă pînă tîrziu,  în 1976.

– Aveaţi  fiţe, cum se spune acum?

– Nu, astea sînt prostiile actuale ale generaţiilor de tineri, care copiază comportamentul deşucheat al celor din Apus. Eram modeşti, nu ne permiteam să ne murdărim, să ne terfelim statutul de artist. Ştiam şi că sîntem verificaţi în permanenţă de către Securitate, dar eram trataţi şi cu respect. Atunci se mergea pe ideea de artist-cetăţean, cuvîntul unui actor care făcea parte dintr-un for cultural avînd multă greutate. Dina Cocea  şi, după ea, Radu Beligan ne-au reprezentat la ONU! Aşa mai stăm de vorbă!  Respectul ne-a fost impus prin însăşi educaţia care ni s-a dat şi prin modelele pe care  le ofereau actorii  marilor teatre din Bucureşti şi din ţară. La Cluj i-am avut pe domnul Ştefan Braborescu, pe Maria Cupcea, pe Alexandru Marius… Cu domnul Marius, care a fost în promoţie cu Finteşteanu, am jucat în “Nu sînt Turnul Effel”, de Ecaterina Oproiu.

– Nu se contestau între ei artiştii?

– Nu exista  aşa ceva. Respectul pentru generaţiile vîrstnice era, şi este încă,  firesc. Pe Olga Turdorache am văzut-o, recent, în “Portretul doamnei T,” în baston şi am descoperit la dînsa lucruri uimitoare: joacă atît  de natural, atît de frumos, atît de pe înţelesul tuturor.

– Vă pare rău că nu aţi rămas să faceţi carieră în Capitală, acolo de unde răsare soarele românilor?

– Pînă la un moment dat, am avut un fel de complex faţă de Bucureşti, dar l-am depăşit în anul 1977. Atunci, colegul meu de grupă, Nicolae Pomoje, care era secretar  de partid la Teatru Mic, m-a chemat  la un concurs. Chiar Dinu Săraru s-a pronunţat, că dacă aş fi fost într-un spectacol cu Poldi Bălănuţă şi cu Olga Tudorache, cota spectacolului ar fi fost la mare înălţime. M-am dus, deci, la concurs ca să aflu dacă  pot fi actriţă de Bucureşti. Din 36 de persoane, cîte s-au prezentat, am reuşit eu şi Jeanine Stavarache. Confirmarea am avut-o în biroul lui Dinu Săraru,  directorul Tetrului Mic, unde am aflat că am luat nota maximă, zece. Dar în aceeaşi încăpere,  pe o canapea, stătea un tip care nu s-a prezentat, dar s-a băgat în discuţia noastră: “Tovarăşa Ursu, ce v-a determinat să veniţi la Bucureşti?” I-am spus că vreau să-mi confirm că sînt actriţă de Bucuresti. Ei, bine, el mi-a dat răspunsul pe care nu mi-l dăduse Săraru: “Şi-n provincie avem nevoie de valori”. A fost o replica foarte clară, care mi-a pecetluit soarta.

– Cine a intrat la Teatru Mic, după acel concurs?

– În locul meu a ajuns actriţa Valeria Seciu, de la Teatrul Naţional, soţia lui Octavian Cotescu, care deja era acolo şi a insistat să fie făcută această mutare. Nici Jeanine Stavarache nu a avut noroc, pe locul său venind o pilă din Bacău. Astea au fost aranjamentele. În concluzie, nu am suferit şi nu sufăr de complexul provincialului.

Maria Sângeorzan