Dejenii îi spun „francezul nostru”

Yannick Rucelle s-a născut în Franţa şi a trăit mai bine de 50 de ani în Franţa. Într-o bună zi a simţit nevoia să-şi facă „ordine” în viaţă, „s-o ia de la capăt”, cum se zice pe la noi. Şi cînd a fost „s-o ia de la capăt”, începutul acestui capăt a fost Dej, România.

– De ce România şi de ce tocmai Dej?

– E foarte simplu, îmi place România! Mi-a plăcut din primul moment, cînd în anii ’90 am venit cu ajutoare umanitare la Mălureni, în judeţul Argeş. Îmi plac şi oamenii, pentru că sînt prietenoşi şi foarte ospitalieri. La Dej am venit pentru prima dată în 2001, împreună cu Asociaţia Spital Dej 2000, şi am revenit în anii următori în cadrul unor alte misiuni umanitare. În 2003 am luat decizia de a mă stabili pentru mai mult timp (pe vremea aceea nu mă gîndeam că poate va fi definitiv) în Dej, unde îmi făcusem deja prieteni şi unde m-am integrat foarte repede în viaţa, să zicem, cultural-artistică a oraşului…

– Asta deoarece preocupările tale actuale sînt totalmente artistice, nu?

– Nu totalmente, dar într-o foarte mare măsură, da. După ce în Franţa, prin natura profesiei mele, mi-am dedicat o mare parte din timpul meu şi viaţa mea celorlalţi, am decis ca în România să „trăiesc mai mult pentru mine” şi să-mi cultiv pasiunile pentru care nu-mi rămînea niciodată timp: muzica, poezia, pictura, scrisul.

– Drept pentru care te-ai apucat de scris…

– Nu chiar. Întîi am cîntat. Cînt de cînd eram copil şi în tinereţe am înregistrat chiar un microsillon de 33 şi unul de 45. Am continuat sporadic, apariţiile mele fiind legate mai ales de campaniile de strîngere de fonduri organizate de asociaţia pe care am condus-o, sau legate de spectacolele de caritate organizate de alţii. În 2003 am scos primul meu CD, „Tendresse et Cruaute”, care a fost conceput aici, dar editat în Franţa. Pe urmă am realizat un videoclip într-un studio din Bucureşti, am mai scos două CD -uri, am apărut în cîteva spectacole locale şi emisiuni radio (atît locale, cît şi la Radio România Internaţional), am scris o carte – „Jean de Dragobete”, care a apărut în 2007 la editura ASTRA Dej, din nou muzică, al patrulea şi al cincilea CD… Acum lucrez la al 6-lea, împreună cu Luiza Socaci, o solistă din Gherla cu o voce şi un potenţial artistic extraordinar. În paralel, dat fiind că textele cîntecelor îmi aparţin, intenţionez ca din cele peste 3000 pe care le-am scris, să aleg circa 160, care să facă obiectul unei plachete de versuri. În buna tradiţie a şansonetiştilor şi cantautorilor francezi…

– Apropos, ştii că dejenilor le aminteşti de Lenny Escudero?

– Da, mi-au spus imediat ce m-au văzut cu chitara în mînă şi m-au ascultat cîntînd. Mărturisesc că am fost plăcut surprins să aflu că românii cunosc bine muzica franceză a anilor ’60-’70, pe Brel, Escudero, Brassens, Adamo, Hugues Aufray, Pierre Barouh, etc. Realmente, nu m-am aşteptat…

– Ei da, pe vremea aceea eram francofoni cu toţii!

– Da, faptul că foarte multă lume – şi nu mă refer numai la cei din generaţia mea – vorbeşte franceza, înţelege franceza, a fost probabil unul dintre motivele mai mult sau mai puţin conştiente care m-au făcut să optez pentru România. Iar Dejul, mi se pare de-a dreptul extraordinar că a reuşit să fie şi să se păstreze ca un adevărat „pol al francofoniei”. Şi, vorbind de francofonie, colaborez foarte bine cu trupa de teatru francofon „Caracteres” de la Liceul „Al. Papiu Ilarian”. Începînd din 2005 am scris patru piese care au fost puse în scenă de profesoarele Ligia Clinciu şi Olimpia Buhăţel, fiind jucate la festivalurile din ţară şi din străinătate la care a participat trupa dejeană. Sînt piese pe care de asemenea intenţionez să le public, pentru a putea fi de folos şi altor trupe.

– Legat de teatru, ştiu că mai colaborezi şi cu o clasă de gimnaziu…

– Deocamdată este doar un proiect pe care îl „tatonăm” împreună cu copiii coordonaţi de profesoara Ionela Leu, de la Şcoala Gimnazială Nr. 1. Probabil că la final se va materializa sub forma unei piese pentru o viitoare ediţie a Festivalului „Franthousiasme”, un festival foarte bun calitativ, la care am fost invitat de cîteva ori să fac parte din juriu.

– Dincolo de preocupările tale artistice, cum decurge viaţa ta socială în Dej, cum te-ai integrat în comunitatea locală?

– Foarte bine, iar cea mai bună dovadă este că în 2010 m-am căsătorit cu o româncă! Acest lucru – evident, după ce s-au consumat reticenţele familiei faţă de mine, un străin, la propriu şi la figurat – mi-a permis să cunosc mai profund psihologia românilor, obiceiurile, tradiţiile familiale şi religioase, să redescopăr frumuseţea şi simplitatea vieţii la ţară, eu însumi fiind născut într-un sătuc din Picardia şi mereu nostalgic pentru Franţa anilor ’50, prin nimic deosebită de România de acum.

– Da, dejenii îţi spun „francezul nostru”. Crezi că te-a ajutat şi faptul că ai studii de psihologie şi că ai lucrat foarte mult în domeniul social?

– Probabil, dar nu neapărat. Sigur, formaţia de psiholog pe care o am şi dat fiind că am lucrat mult cu oameni din diverse medii, mă face să fiu receptiv faţă de problemele unora sau altora din jurul meu, iar experienţa îşi spune întotdeauna cuvîntul. În cazul meu, aş zice că m-a învăţat să fiu foarte îngăduitor,  tolerant, şi să-mi accept semenii aşa cum sînt ei. Ani de zile am fost un fel de educator pentru alţii, acum nu mai e nevoie să fac asta şi e bine aşa. Mă simt mai liber. Nu neimplicat, ci eliberat de multele răspunderi pe care le aveam faţă de cei care erau în grija mea. Acum, dacă mă implic în ceva, motivaţia este diferită…

– Cum ar fi?

– De a transmite un savoir faire celor care chiar doresc să facă ceva, dar nu ştiu cum, pentru că le lipsesc anumite repere. Cînd spun asta, mă gîndesc la felul cum se derulează aici viaţa asociativă, de exemplu, civică, în ultimă instanţă. La cît de implicat şi de responsabil se simte un cetăţean francez pentru tot ce are legătură cu comunitatea din care face parte şi cît de indiferenţi sînt oamenii de aici aici vis-a-vis de deciziile care se iau în numele lor, dar care îi privesc pe ei în mod direct… Sigur, ştiu că perioada totalitară a înăbuşit spiritul de iniţiativă al românilor, dar acest lucru ar trebui să dispară treptat, treptat, iar tînăra generaţie (care nu poartă sechelele trecutului) să fie total diferită; or, acest lucru nu se prea întîmplă. Din păcate…

– Totuşi, pe termen lung, eşti optimist în privinţa noastră?

– Da, fără îndoială… Pe de altă parte, însă, mă uit cum dispare un mod de viaţă tradiţional, cum se transformă satele, cum explodează oraşele, cum pier anumite locuri şi valori de patrimoniu,  care odată pierdute, sînt irecuperabile. Şi asta mă întristează într-o oarecare măsură, pentru că ştiu că şi Occidentul a trecut printr-o etapă similară, iar acum regretă multe dintre greşelile făcute din neştiinţă sau din lăcomie… Sper din tot sufletul să nu se întîmple la fel şi aici, în România.

Magdalena Vaida