Dej: Prostul gust versus bunul simţ

Dacă la început noţiunea de kitsch se referea la artă, mai precis la obiectele cu pretenţie de artă, astăzi pînă şi oraşele pot fi bănuite că sînt victimele acestui fenomen. Schematic, artificial, lipsit de substanţă, strident, pompos, pretenţios, kitsch-ul e mimetic, copiind sau imitînd lucrări originale, valoroase, fără a pătrunde în structura lor interioară, în logica liniilor şi a proporţiilor.

E simplu de presupus ce fac imitatorii: ei observă ceea ce stă la suprafaţă. Şi tocmai de aceea, opera mimetică e superficială, e vulgară şi primitivă, extravagantă şi ţipătoare. Lipsită de simţul măsurii.

Sorcova, vesela…

Înainte de ’89, cartierul Dealul Florilor din Dej lîncezea în beznă, gunoaie şi alcool ieftin. Fondul sonor îl asigura fie Ion Dolănescu, fie Ştefan Bănică Junior. Astăzi, acelaşi cartier se mîndreşte cu puzderia de chioşcuri şi tarabe care au năpădit spaţiul verde dintre blocuri şi cu noile magazine fără nici un stil, concentrate mai ales în zonele cu vad, recte staţiile de autobuz. Urîţenia, gunoaiele şi alcoolul ieftin au rămas pe loc. S-a schimbat doar fondul sonor, devenit mai agresiv, mai vulgar. Pardon, s-a mai schimbat ceva: cenuşiul monoton care îmbrăca blocurile s-a transformat într-o sorcovă veselă de culori, în funcţie de preferinţele proprietarilor sau ale asociaţiilor de locatari.

Dat fiind că moda reabilitărilor termice a apartamentelor i-a cuprins cu frenezie şi pe dejeni, aceştia şi-au izolat locuinţele cum au ştiut ei mai bine, fără a cere vreo părere de la specialiştii municipalităţii. Nu contează că unele blocuri au ajuns multicolore, pentru că acest lucru nu deranjează pe nimeni, cel mai puţin pe locatari. Atît că nu ştii la ce să te uiţi mai întîi: la jegul cenuşiu al faţadelor nereabilitate sau la culorile pestriţe ale celor refăcute. Evident, situaţii similare există cam în toate oraşele patriei, cu puţinele excepţii, unde autorităţile au luat măsuri, fiind permisă vopsirea blocurilor în maxim două culori alese dintr-un paletar agreat de specialişti. Deşi avem o legislaţie în materie de urbanism, care ne obligă la respectarea spaţiului public, o avem degeaba, pentru că nu funcţionează. Nu se aplică.

Dar mie nici că-mi pasă, c-a mea-i mai frumoasă!

Trist este că şi centrul vechi, cu străzi şi case altădată cochete, a fost cuprins de sindromul „anvelopării” şi înfrumuseţării agresive. Cu gresie sau stuc, cu termopane sau panouri de lemn plastifiat, după gustul personal sau al consoartei, cei care au dorit să înfrumuseţeze, au făcut-o. Au supraetajat, au modificat, au spart şi au tăiat uşi, ferestre, fără să le pese de ambient, trecut istoric, ansamblu arhitectonic, aspect urbanistic sau alte fleacuri ce ţin de aspectul civilizat al unui oraş. Au ras tot, zeci de clădiri baroce devenind cuburi fără personalitate, diferenţiate unele de altele doar prin înălţime şi culoare. Totul făcut, cu un nesperat şi binevenit „ajutor” din partea serviciilor de urbanism, desigur, care eliberează autorizaţii de construcţi pe bandă, cu nonşalanţă şi fără remuşcări. Fără să se preocupe, nici cît negru sub unghie, de armonizarea unei clădiri cu alta, de aşezarea acesteia în spaţiu etc. etc. Fără să urmărească mersul lucrărilor aprobate. În fond, patrimoniul nu e altceva decît o cifră de inventar!

Dacă patronul X zice că faţada pe care „o vrea muşchii lui” e identică cu cea văzută în Paris sau Amsterdam, musai nevoie mare să ridicăm şi Dejul la standardele pariziene! Atîta doar că Parisul este celebru pentru unitatea sa de stil impusă de Haussman. Datorită reglementărilor foarte stricte referitoare la lărgimea străzilor şi a trotuarelor şi la înălţimea clădirilor aferente, majoritatea construcţiilor din Paris sînt uniforme ca stil şi mărime. Iar reglementările şi mai stricte aplicate faţadelor susţin imaginea echilibrată şi implicit armonioasă a oraşului. Pentru că frumuseţea înseamnă, într-o proporţie covîrşitoare, echilibru şi armonie. Aşa că, mai avem cale lungă pînă să devenim parizieni… Şi, pînă să ajungem acolo, ar fi bine să devenim întîi cetăţeni. Oameni ai cetăţii, ai oraşului, ca să fie mai uşor de priceput. Pentru că nu sîntem. A locui într-un oraş nu te face automat şi cetăţean!

Învăţarea civismului este cu atît mai anevoioasă cu cît are de luptat cu o explozie a individualismului. Mulţi visează o casă proprie, pe pămînt, iar în momentul în care, în sfîrşit, şi-o permit, o fac cît mai ostentativă. Se construiesc imobile extravagante, enorme, pline de coloane, colonade, turnuri şi zorzoane. Urîte. O etapă pe care dejenii, românii în general, o vor  depăşi cu greutate, dacă nu sînt învăţaţi cum s-o facă.

„De gustibus non disputandum” este, totuşi, rezultatul educaţiei şi al climatului cultural în care trăieşte omul.

Vreau o ţară ca afară!

Aşadar, în afară de faptul că am putea să ne păstrăm ţara curată şi îngrijită, am putea să învăţăm despre bunul simţ în construcţii. De la Occidentul pe care unii îl flutură ca model, dar în care, cei lipsiţi de o educaţie estetică primară, văd doar ceea ce au fost învăţaţi să vadă. În nici un caz faptul că, acolo, casele respectă un stil architectural şi au dimensiuni rezonabile, că acolo totul emană bun simţ şi responsabilitate. Că legile chiar se aplică. Adică, nu poţi să-ţi tragi o vilă roz chiloţiu, mare cît un mall, într-o zonă de P+1, doar fiindcă aşa vrei tu sau fiindcă ai bani sau eşti prieten cu primarul sau cu cineva de la Inspectoratul de Construcţii!

Pregătind acest material, fotografiind ici şi colo noile minuni arhitectonice din oraş, am înţeles însă un lucru: deşi sînt mulţi cărora nu le place ceea ce văd de jur împrejur, o parte dintre dejeni se arată încîntaţi de apariţia acestor construcţii kitsch, iar ce e mai grav, mulţi sînt total indiferenţi şi nu le pasă de urbea în care trăiesc. Trist.

Cu toate acestea, la Dej apar şi timide, dar binevenite semne de însănătoşire. Centrul de Afaceri din vecinătatea fostului cinematograf „Arta” este o dovadă în acest sens şi în contrast evident cu un alt centru de afaceri, supărător de urît, înghesuit între două clădiri de pe strada Ecaterina Teodoroiu. De asemenea, modul în care a fost renovat restaurantul „Dacia”, poate fi o altă sursă de inspiraţie pentru cum şi ce se poate face bine.

Arhitectul Şerban Ţigănaş, preşedintele Ordinului Arhitecţilor din România, spunea despre cultura arhitecturii, că aceasta se naşte, se dezvoltă şi se menţine cu eforturi şi contribuţii. „Calitatea, educaţia şi performanţa nu sînt atribute care apar de la sine, nu sînt forme de supravieţuire sau direcţii fireşti spre care o comunitate tinde prin mecanisme de autoreglare similare evoluţiei speciilor. Arhitectura de valoare se formează şi se extinde greu, dar se distruge uşor, deşi este expresia cea mai evidentă a culturii unei comunităţi”.

Într-un cuvînt, arhitectura este expresia şi sinteza evidentă a nivelului civilizaţiei într-un punct spaţial şi temporal. Cît priveşte partea cu distrugerea, aici sîntem specialişti!

M. Vaida