De la tradiţia istorică la afirmarea principiului autodeterminării naţionale. Basarabia 27 martie 1918 (I)

Proiectul editorial realizat de ziarul Făclia de Cluj şi Universitatea „Babeş-Bolyai” în contextul celebrării Centenarului Marii Uniri continuă cu o analiză privind unirea Basarabiei cu România. Pentru a ajunge la actul unirii de la 27 martie 1918, Basarabia a parcurs un drum anevoios presărat cu multe obstacole. În ediţia de astăzi, istoricul dr. Florin Nicolae Ardelean din cadrul Direcţiei Patrimoniu Cultural Universitar a UBB prezintă contextul care a făcut posibil unirea Basarabiei cu România.

În anul 1916, România a intrat în Primul Război Mondial cu scopul declarat de a elibera teritoriile româneşti aflate sub stăpânire străină. Alegerea alianţei nu a fost deloc simplă. Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul şi Bucovina erau stăpânite de Austro-Ungaria, membră a Triplei Alianţe (Puterile Centrale). Basarabia se afla, din anul 1812, în componenţa Imperiului Rus care, alături de Franţa şi Marea Britanie, alcătuiau Tripla Înţelegere (Antanta). Opţiunea pentru Antanta, exprimată de majoritatea elitei politice şi cu o largă susţinere în rândul opiniei publice, indica, cel puţin în aparenţă, o importanţă secundară acordată Basarabiei. Nimeni nu putea să intuiască atunci (în anul 1916) evoluţia neaşteptată a evenimentelor din ultimul an al războiului şi faptul că Basarabia urma să fie prima provincie istorică unită cu România, încă din primăvara anului 1918.

La întrebarea „De ce s-a unit Basarabia cu România în anul 1918?”, unul dintre cele mai elocvente şi mai bine argumentate răspunsuri l-a dat reputatul istoric Gheorghe I. Brătianu, într-o lucrare publicată în anul 1943, intitulată „Basarabia. Drepturi naţionale şi istorice”. Brătianu a identificat trei temeiuri fundamentale ale acestei unificări: tradiţia istorică comună, conştientizarea clară a comunităţii naţionale şi imposibilitatea menţinerii independenţei Republicii Moldoveneşti în contextul evenimentelor din anul 1918.

Denumirea acestei provincii istorice româneşti, Basarabia, se explică prin extinderea stăpânirii Ţării Româneşti (întemeiată de Basarab I) la nord de gurile de vărsare ale Dunării. Cu trecerea timpului, limitele geografice ale acestei provincii s-au schimbat. În secolul al XVI-lea, Basarabia desemna zona situată între cursurile inferioare ale Prutului şi Nistrului. Acest teritoriu, cunoscut în epocă şi sub denumirea de Bugeac, a fost cucerit de otomani (Chilia, Cetatea Alba, Tighina) şi lăsat în stăpânirea tătarilor, care erau vasalii lor.

Domnii Moldovei nu au renunţat niciodată la aceste teritorii. Astfel, în anul 1656, domnitorul Gheorghe Ştefan a încheiat un tratat de alianţă cu ţarul Rusiei, ce menţiona recuperarea acestei zone sud-estice a Moldovei (Basarabia). Problema Basarabiei a fost prezentă şi în cadrul tratatului semnat între Dimitrie Cantemir şi ţarul Petru cel Mare, în anul 1711. Prin acest tratat, fondatorul Rusiei moderne recunoştea Nistrul ca graniţă răsăriteană a Moldovei. Limitele geografice actuale ale Basarabiei au fost stabilite în cadrul tratatului de pace de la Bucureşti, din 1812, atunci când această provincie a intrat în stăpânirea Rusiei.

Mai bine de 100 de ani, Basarabia s-a aflat la frontiera apuseană a marelui imperiu al ţarilor. În acest timp, s-au produs schimbări semnificative în structura etnică a populaţiei. Nicăieri în lume graniţele politice ale statelor nu au coincis şi nu vor coincide cu graniţele etnice. Această situaţie se datorează mobilităţii populaţiei, proces istoric specific umanităţii încă din preistorie. În anumite contexte, mobilitatea naturală a populaţiei a fost încurajată sau chiar forţată de diverşi factori. Marile imperii au dus în general o politică de încurajare a colonizărilor, din dorinţa de a fragmenta grupurile etnice, de a amesteca popoarele, în speranţa că astfel supuşii împăraţilor vor renunţa la identitatea lor etnică. Acest proces s-a desfăşurat, la un grad ridicat de intensitate, şi în Basarabia, între anii 1812-1918. Rezultatele colonizărilor încurajate de administraţia rusească au fost observate de ofiţerul transilvănean Elie Bufnea, care se afla la începutul anului 1920 în Extremul Orient Rusesc, la Vladivostok. Aici, pe ţărmul rusesc al Mării Japoniei, Bufnea remarcă existenţa unui număr mare de localităţi cu denumiri româneşti, ale coloniştilor români din Basarabia, dar şi din Dobrogea. Bufnea estimează numărul coloniştilor români din această regiune la 35.000 de oameni. În relatarea lui menţionează şi o iniţiativă a statului român de a repatria o parte din aceşti români, exilaţi în celălalt capăt al lumii, o iniţiativă de care au beneficiat însă doar câteva sute de familii.

În ciuda colonizărilor şi a altor măsuri luate de administraţia rusească, populaţia românească din Basarabia era majoritară la sfârşitul Primului Război Mondial. Astfel, în contextul favorabil creat prin dezintegrarea monarhiei ţariste, în Basarabia s-au desfăşurat o serie de evenimente ce au dus, în cele din urmă, la unirea cu România.

Revoluţia rusească, din martie 1917, a favorizat intensificarea luptei pentru drepturile naţionale în întregul imperiu. O mobilizare exemplară s-a produs atât în rândul elitelor, cât şi a populaţiei obişnuite. Aceste evoluţii nu au ocolit nici Basarabia. În perioada martie-aprilie 1917, a luat fiinţă Partidul Naţional Moldovenesc. În comitetul de conducere se aflau mari personalităţi ale culturii basarabene precum Vasile Stroescu, Pavel Gore, Pantelimon Halippa şi Onisifor Ghibu. Programul politic era bazat pe valori naţionale şi democratice, punând un accent deosebit pe asigurarea învăţă-mântului şi a slujbei religioase în limba română, precum şi pe implementarea unei reforme agrare.

Lupta pentru drepturile naţionale şi democratice nu s-a limitat doar la elita politică şi culturală. Inţiative similare s-au produs şi în rândul unor grupuri sociale şi profesionale mai largi dintre care amintim: Congresul celor 10 000 de soldaţi moldoveni din armata rusă (18 aprilie/1 mai 1917), Congresul ţăranilor din Basarabia (Chişinău, 8-10/21-23 mai 1917) şi Congresul corpului didactic din Basarabia (Chişinău, 12-15/25-28 mai).

În contextul anarhiei generate de Revoluţia bolşevică, soldaţii basarabeni au luat iniţiativa de a se organiza în vederea apărării drepturilor populaţiei româneşti din această provincie. În toamna anului 1917 (20 octombrie/2 noiembrie) a fost convocat Congresul Soldaţilor Moldoveni, la care au participat 800 de delegaţi, reprezentând cei aproximativ 200 000 de soldaţi basarabeni. Principala realizare a acestui congres a fost unificarea eforturilor politice şi alcătuirea unui program politic coerent, ale cărui principale prevederi erau: autonomie teritorială şi politică în cadrul Rusiei, constituirea unităţilor militare moldoveneşti, naţionalizarea învăţământului, reforma agrară şi respectarea drepturilor naţionalităţilor. Tot în cadrul acestui congres s-a hotărât alcătuirea Sfatului Ţării.

Sfatul Ţării şi-a început activitatea la data de 21 noiembrie/4 decembrie 1917, sub conducerea lui Ion Inculeţ, care a mulţumit cu această ocazie pentru onoarea de a fi ales preşedinte al „celui dintâi parlament basarabean”. În componenţa acestei instituţii intrau 150 de membri, dintre care aproximativ 30% erau reprezentanţii minorităţilor etnice din Basarabia (ruşi, ucrainieni, bulgari, evrei, polonezi, armeni şi germani).

La 2/15 decembrie 1917, Sfatul Ţării a proclamat Republica Populară Moldovenească autonomă, ca parte a unei federaţii de state născute pe ruinele Imperiului rus. Acest proiect însă nu s-a materializat.

Situaţia din Basarabia s-a agravat după încheierea armistiţiului de la Brest-Litovsk (27 ianuarie/9 februarie 1918) din cauza grupurilor numeroase de soldaţi ruşi ce părăseau frontul. În aceste condiţii a avut loc intrarea armatei române în Basarabia, începând cu ziua de 10/23 ianuarie 1918, la solicitarea autorităţilor legitime de la Chişinău. Consiliul directorilor generali (autoritatea executivă basarabeană) a adresat o cerere de sprijin generalului Scerbacev, comandantul trupelor ruseşti de pe frontul românesc. Generalul rus a fost cel care a adus la cunoştinţa Guvernului Român cererea autorităţilor de la Chişinău. Armata română era singura forţă militară capabilă să menţină ordinea în regiunea Basarabiei. Decizia de a introduce trupe româneşti în Basarabia a fost aprobată de reprezentanţii puterilor aliate. Raţiunile acestei intervenţii au fost de ordin strategic, dictate de necesitatea menţinerii stabilităţii în spatele frontului. Ca răspuns la acţiunea armatei române, guvernul bolşevic de la Petrograd a rupt relaţiile diplomatice cu România şi a confiscat tezaurul românesc aflat la Moscova.

Intrarea trupelor româneşti în Basarabia, în contextul politic al anului 1918, nu a fost un eveniment izolat sau fără precedent. Şi alte state tinere, formate pe ruinele Imperiului rus, au solicitat sprijin militar extern. Belarus şi Ucraina, spre exemplu, au cerut ajutorul militar al Germaniei.

La data de 24 ianuarie/6 februarie 1918, Sfatul Ţării a proclamat independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti, condusă de preşedintele Ion Inculeţ şi primul ministru Daniel Ciugureanu. Tânăra republică era ameninţată de presiunile politice ale Puterilor Centrale, precum şi de pretenţiile teritoriale ale Ucrainei.

Dr. Florin Nicolae ARDELEAN

Bibliografie:

Gheorghe I. Brătianu, Basarabia. Drepturi naţionale şi istorice, Bucureşti, 2004.

Gheorghe E. Cojocaru, Integrarea Basarabiei în cadrul României (1918-1923), Bucureşti, 1997.

Gheorghe E. Cojocaru, Sfatul Ţării. Itinerar, Chişinău, 1998.

Sursa fotografiilor:

Alexandru Marghiloman – www.marelerazboi.ro

Clădirea Sfatului Ţării – istoria.md

Ion Inculeţ – www. istoria.md