Darul vieţii consacrate

Scrisoarea Pastorală a PS Florentin Crihălmeanu, Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla, la mărita Sărbătoare a Naşterii după trup a Domnului şi Dumnezeului şi Mîntuitorului nostru Isus Hristos

 Iubiţi credincioşi,

Sărbătoarea Naşterii Domnului este, în fiecare an, marea bucurie a darurilor primite de la cei dragi şi oferite celor dragi, în căldura căminului familial, pe versul melodios al colindelor de Crăciun.

Adeseori, în această «lună a cadourilor», ne întrebăm, care este cel mai mare dar şi cui l-am putea oferi? De asemenea, ne întrebăm, care este cel mai mare dar pe care l-am primit şi cine ni l-a oferit?

Fără îndoială, cel mai mare dar primit este Darul Vieţii. Acela care ni l-a oferit este Tatăl Creator, prin harul Spiritului de viaţă Dătător, la venirea pe lume a Fiului Său, Isus Hristos, născut pentru mântuirea noastră.

Cei dintîi cunoscători ai planului mîntuirii au fost, acele fiinţe create dintru începuturi ca spirite nevăzute, netrupeşti, denumite, în virtutea funcţiunii lor, îngeri.

Ei au fost şi cei dintîi vestitori ai darului vieţii. Scriptura ne învaţă despre Arhanghelul Gabriel şi ceilalţi îngeri care au adus oamenilor vestea cea bună a Naşterii Mîntuitorului.

Sfîntul Părinte Papa Francisc a decis ca la aniversarea a 50 de ani de la promulgarea a două documente importante pentru viaţa consacrată (Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium şi Decretul Perfectae Caritatis despre reînnoirea vieţii călugăreşti) să dedice un an pastoral vieţii consacrate deoarece «viaţa consacrată este un dar oferit Bisericii, se naşte în Biserică, creşte în Biserică şi este orientată în întregime spre Biserică». De aceea, în acest An al Vieţii Consacrate, Biserica Catolică este invitată să mediteze asupra acestui mare dar oferit ei, să-l reînnoiască, pentru a putea răspunde cît mai bine chemării divine.

Atunci cînd vorbim despre darul Vieţii Consacrate, adeseori, ne gîndim doar la Fiul lui Dumnezeu, «Cel consacrat din veşnicie», şi la Preasfînta Fecioară Maria consacrată prin adumbrirea Spiritului Sfînt, sau la cetele îngereşti şi la mulţimea sfinţilor care se află în bucuria fericirii veşnice, ne mai gîndim şi la persoanele consacrate, călugări şi călugăriţe, care urmînd lui Hristos au dorit să-şi ofere viaţa laudei şi slujirii lui Dumnezeu. Să nu uităm, însă, că suntem cu toţii consacraţi prin Taina Sfîntului Botez, deci, am primit darul Vieţii Consacrate şi suntem rînduiţi cu toţii să-L lăudăm şi să-L slujim pentru a dobîndi un loc în veşnica fericire a laudelor îngerilor şi sfinţilor, aduse Tatălui pentru Fiul în bucuria Spiritului Sfînt.

1. Îngerii buni consacraţi pentru veşnicie laudei şi slujirii Domnului

«Mihail şi îngerii lui au pornit război cu balaurul» (cf. Apoc. 12,7)

Misterul întrupării şi al naşterii Domnului constituie pentru noi, astăzi un motiv de bucurie. Din cartea Apocalipsului, însă, înţelegem că la început tocmai acest mister a constituit motivul unui înverşunat război între îngerii din ceruri, care s-a încheiat cu alungarea îngerilor răi şi cu declararea victoriei definitive: «Acum s-a făcut mîntuirea şi puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpînirea Hristosului Său» (cf. Apoc 12,10). Ne întrebăm cînd au avut loc acestea şi cine sunt aceşti îngeri deoarece din Cartea Genezei nu aflăm nimic despre crearea lor.

În prima carte a Sfintei Scripturi citim cum în prima zi Dumnezeu a creat Lumina şi a văzut că era bună, iar apoi a despărţit-o de întuneric (cf. Gen 1,3-4). Ştim că această Lumină dintru început nu provenea de la soare pentru că aştrii nu fuseseră creaţi, deci e vorba de o Lumină pur spirituală, acea Lumină era Cuvîntul (cf. Io 1,9). Sf. Augustin, în scrierile sale, consideră că îngerii au fost creaţi deodată cu acea Lumină şi au fost făcuţi părtaşi Luminii veşnice a Cuvîntului divin. Din această Lumină divină provine misiunea îngerilor. Ei vestesc ceea ce doreşte Dumnezeu, sunt trimişi la cei pe care Dumnezeu îi rînduieşte şi spun ceea ce aud de la El, prin Cuvîntul Său. Fiind puşi mai presus de făpturile trupeşti (cu excepţia Preasfintei Fecioare Maria), îngerii cunosc lucrurile create în Lumina divină şi le raportează în totalitate laudei Cuvîntului, transformînd creaţia materială în moment sau mijloc de preamărire a Cuvîntului. Deci, îngerii sunt acele spirite pure, fiinţe netrupeşti, dăruite cu strălucitoare inteligenţă, profundă cunoaştere şi voinţă liberă, care se află mereu în Lumina prezenţei lui Dumnezeu în laudă şi adoraţie continuă, rămînînd disponibili pentru a-L sluji, spre binele oamenilor.

În decursul timpului, părinţii Bisericii afirmă că există o ierarhie îngerească în care ei sunt deosebiţi, după gradul de iluminare şi rangul lor, în nouă coruri îngereşti. Între ei se stabileşte o comunicare ierarhică de lumină şi cunoaştere divină, proporţională cu apropierea lor de Dumnezeu.

Sf. Bonaventura şi alţi teologi susţin că Dumnezeu, după ce i-a creat pe îngeri, înzestrîndu-i cu toate calităţile naturale şi supranaturale, le-a făcut cunoscut şi misterul Întrupării Cuvîntului în natura umană, poruncindu-le să-L adore şi să-L recunoască drept Domn în umanitatea Sa şi să-I slujească Lui. Fidelitatea faţă de această poruncă a constituit criteriul suprem pentru dobîndirea fericirii veşnice sau a osîndei veşnice.

Lucifer, îngerul purtător de lumină, nu a acceptat să se supună acestei porunci, motivînd că nu va sluji unei creaturi umane, considerînd-o inferioară lui. Nesupunerea lui a atras un număr mare de îngeri care au refuzat să primească porunca lui Dumnezeu. Atunci, s-a dat acea luptă în Ceruri care a produs o separare şi o parte din îngeri au devenit îngeri ai răului. Însă, majoritatea îngerilor, în frunte cu Arhanghelul Mihail, au rămas fideli poruncii lui Dumnezeu şi, astfel, au păstrat strălucirea sfinţeniei şi bucuria gloriei divine. Numele Arhanghelului care a condus lupta îngerilor buni a rămas în tradiţie după întrebarea pe care el a pus-o îngerilor care s-au opus poruncii divine: «Cine este ca Dumnezeu?» (MichaEl).

Aşadar, îngerii buni au rămas în Lumina lui Dumnezeu, gustînd întreaga sfinţenie divină şi fericirea veşnică. Îngerii răi au fost alungaţi din Cer şi au rămas cuprinşi de mîndrie, judecînd mereu realitatea în raport cu ei, complăcîndu-se în ei înşişi şi devenind întuneric, deoarece au refuzat adevărata Lumină ce provenea numai de la Cuvîntul divin. Prin urmare, în lumea îngerească, explică Sf. Augustin, apare simbolic separarea în două «cetăţi» (Babilonul şi Ierusalimul), izvorîte din două iubiri: «iubirea lui Dumnezeu pînă la dispreţul de sine şi iubirea de sine pînă la dispreţul lui Dumnezeu».

Iată cum, deşi îngerii au fost creaţi dintru început buni, o parte dintre ei, prin voinţă proprie, au devenit răi. Aceştia au refuzat în mod radical şi irevocabil pe Dumnezeu şi împărăţia Lui, făcînd o alegere definitivă izvorîtă din natura lor de spirite pure, care aleg instantaneu. Păcatul lor nu poate fi iertat datorită caracterului irevocabil al opţiunii îngerilor (cf. CBC 391-393). «După cădere, nu mai există căinţă pentru ei, aşa cum, nici pentru oameni nu mai există căinţă după moarte» (Sf. Ioan din Damasc, Sf. Toma de Aquino). În consecință, noi oamenii, spre deosebire de îngerii căzuţi, mai avem încă o perioadă de convertire şi alegere a lui Dumnezeu, timpul vieții.

Răzvrătirea îngerilor se va reflecta negativ asupra oamenilor. Îngerii întunericului vor încerca acum să-i asocieze pe oameni, prin ispite, la nesupunerea lor faţă de Dumnezeu, pentru că, «nu s-a mai găsit loc în Cer pentru ei şi îngerii răi au fost aruncaţi pe pămînt» (cf. Apoc 12, 8-9). Astfel, putem afirma că noul cîmp de luptă, între îngerii binelui şi ai răului, este acum pămîntul, dar nu ca un loc material, căci e o luptă spirituală ce se dă acum în sufletul omului şi pentru sufletul omului. Această luptă se regăseşte încă de la începuturile omenirii, tot în Cartea Genezei. Adam şi Eva primiseră de la Domnul o singură poruncă de ascultare, a nu gusta din pomul cunoaşterii binelui şi al răului. Îngerul răului, îi ispiteşte spre neascultare prin mîndrie, promiţîndu-le că «vor fi ca Dumnezeu». (cf. Gen 3,5). Atunci, omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, care trăia în pace, armonie şi ascultare faţă de Cuvîntul Domnului, primeşte cuvîntul diavolului, încalcă porunca divină şi este alungat din Paradis. Neascultarea faţă de porunca lui Dumnezeu conduce la pierderea harului sfinţeniei originare, îndepărtarea de Tatăl Creator şi distrugerea echilibrului spiritual interior, precum şi a armoniei cu întreaga creaţie. Consecinţa cea mai gravă, însă, este pedeapsa prevestită de Dumnezeu omului în cazul neascultării poruncii Sale, şi anume, moartea. Abia atunci cînd este alungat din rai de către heruvimii cu sabie de foc (cf. Gen 3,24), omul înţelege că, fiind o creatură, trebuie să recunoască dependenţa lui faţă de Creator, să se supună legilor creaţiei şi normelor morale ce reglementează folosirea libertăţii lui (cf. CBC 396-400). Astfel, prin păcatul de neascultare de la început, moartea apare ca un hotar de netrecut, opus vieţii. Așadar, printr-un om, moartea îşi face intrarea în istoria omenirii (cf. Rm 5,12), însă, păcatului şi morţii din lume i se opune Darul Vieţii, prin mîntuirea adusă de Domnul Isus Hristos, aşa cum scrie Sf. Apostol Pavel: «precum prin greşeala unuia a venit osînda pentru toţi oamenii, aşa şi prin îndreptarea adusă de Unul a venit pentru toţi oameni îndreptarea care dă viaţă» (cf. Rm 5,18).

Omul se naşte marcat de păcatul originar, în natura sa umană, fără a-l fi săvîrşit ca un păcat personal. De aceea, Biserica administrează Sf. Botez pentru iertarea păcatelor, chiar şi copiilor care nu au săvîrşit vreun păcat personal (CBC 402-404).

Iubiţi credincioşi, după cum am văzut, atît separarea îngerilor în ceruri, precum şi alungarea din Paradis a primilor oameni, au la originea lor o alegere liberă împotriva poruncilor lui Dumnezeu. Neascultarea, sau nesupunerea, provine din mîndria sau orgoliul unei voinţe libere ce ia o decizie împotriva voinţei lui Dumnezeu sau a rînduielilor sale şi este de fapt o negare a prerogativelor divine. De aceea, pe lista păcatelor capitale, cel dintîi, figurează mîndria.

Ca urmare vă invit să ne întrebăm dacă avem momente de mîndrie, de revoltă împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor Sale, sau împotriva altor persoane (în familie, în comunitate sau în societate, etc.) ? Avem puterea de a ne recunoaşte greşelile, de a cere sau de a oferi iertare din tot sufletul? Cum încercăm să cultivăm smerenia, discernămîntul, echilibrul şi libertatea interioară prin deciziile noastre?

2. Îngeri vestitori şi oameni consacraţi slujirii Pruncului Divin

«Eu sunt Gabriel cel ce stă înaintea lui Dumnezeu şi am fost trimis să-ţi vorbesc şi să-ţi binevestesc acestea» (cf. Lc 1,19)

Îngerii cerului, fiind primele fiinţe care au cunoscut misterul Întrupării Cuvîntului, au fost trimişi să-l vestească şi oamenilor. La timpul rînduit, prima persoană de pe pămînt care primeşte Vestea cea Bună este tînăra Fecioara Maria din Nazaretul Galileii.

Evanghelia de la Luca, istoriseşte această tainică întîlnire şi dezvăluie identitatea mesagerului ceresc trimis în această excepţională misiune. «Eu sunt Gabriel cel ce stă înaintea lui Dumnezeu şi am fost trimis să-ţi vorbesc şi să-ţi binevestesc acestea» (cf. Lc 1,19), explică Arhanghelul preotului Zaharia, în templul din Ierusalim. Apoi, el va fi trimis spre Nazaret, la Fecioara care fusese aleasă, printr-o zămislire neprihănită, ca mamă, tabernacol viu, al Cuvîntului Întrupat.

Era firesc ca pentru această misiune să fie trimis unul dintre cei mai mari îngeri, pentru că purta cea mai mare veste, scrie Sf. Grigorie cel Mare, de aceea, la Fecioara Maria nu a fost trimis un înger oarecare, ci tocmai Arhanghelul Gabriel, adică «Puterea lui Dumnezeu», ca noi să înţelegem că, împreună cu vestea misiunii, el aduce în dar şi puterea împlinirii ei.

Arhanghelul Gabriel coboară pe pămînt la locul indicat, purtînd mesajul Cuvîntului divin. Pare că veşnicia se restrînge în timp, la porunca divină, pentru a duce Mariei «cel mai important mesaj al istoriei» (Fer. Paul VI). Dumnezeul Cel Preaînalt îl caută pe om pentru a se limita la dimensiunea umană şi a intra în cursul istoriei, printr-o Fecioară modestă şi smerită.

«Bucură-te cea plină de har, Domnul este cu tine!» (cf. Lc 1,28), salută Arhanghelul ceresc invitînd-o la bucurie pe Maria. Este bucuria spirituală ce învinge teama lumească şi deschide sufletul pentru a primi Cuvîntului divin. Apoi, îngerul o cheamă cu un alt nume, acel nume pe care numai Dumnezeu îl cunoştea şi care reflectă şi noua ei misiune, «cea plină de har». Maria fusese aleasă dintru începuturi ca Mamă a Cuvîntului Întrupat şi primise, în vederea misiunii ei, acel unic privilegiu de a rămîne neatinsă de păcat, fiind plăsmuită de Spiritul Sfînt ca o făptură nouă (cf. LG 56).

În Cartea Genezei, citim cum Dumnezeu se plimba prin Rai în răcoarea serii (cf. Gen 3,8). O frumoasă imagine ce simbolizează comuniunea dintre Creator şi creatura umană, un Dumnezeu printre oameni. Prin păcat această comuniune fusese distrusă, dar acum se reînnoieşte în sufletul neprihănit al Fecioarei. Acest salut îngeresc ne arată că Maria este privită de Dumnezeu deja ca o persoană consacrată, plină de har, în comuniune cu Dumnezeu, aleasă de Domnul şi «binecuvîntată între femei».

Tînăra Fecioară rămîne uimită şi tulburată în faţa acestei revelaţii surprinzătoare. «Pare a fi înger, dar vorbeşte ca un om, îi văd chipul strălucind mai puternic decît lumina zilei, văd un tînăr netrupesc călcînd pămîntul fără să lase urme, nu are grai, dar îmi strigă: „Bucură-te!” Buzele sale nu se mişcă, dar el mă salută ca şi profeţii» (Sf. Proclu). Maria vede arătarea îngerească şi îi aude cuvîntul, dar totul pare că vine dintr-o altă sferă, de dincolo de lume şi lumesc. De fapt, totul se desfăşoară pe plan spiritual, interior. Maria se întreabă uimită «ce fel de salut poate fi acesta?» (cf. Lc 1,29), iar îngerul, citindu-i gîndul, o linişteşte cu acel cuvînt pe care Dumnezeu îl adresează aleşilor săi la vestirea unor misiuni, în întreaga Scriptură, «Nu te teme!». Apoi, Arhanghelul îi descoperă Mariei mesajul divin, conducînd-o într-o sferă mai profundă a cunoaşterii voinţei dumnezeieşti. Fecioara ascultă cu uimire glasul netrupesc ce-i dezvăluie planul divin şi rolul ei în acest plan: «vei zămisli şi vei naşte un fiu şi Îi vei pune numele Isus» (cf. Lc 1,31).

Fiind fecioară consacrată Domnului încă din fragedă pruncie şi instruită în cunoaşterea Scripturilor, Maria înţelege că ea este cea chemată să devină mama Fiului Celui Preaînalt, a Celui rînduit să primească tronul lui David (cf. Lc 1,32-33). Ce impresionantă şi cutremurătoare misiune, o tînără copilă chemată să devină Născătoare de Dumnezeu! Este o misiune ce împreunează într-o persoană Cerul şi pămîntul, Divinitatea şi umanitatea.

Acum, tînăra Fecioară este şi mai profund impresionată, simţindu-se atît de mică, infimă, în faţa măreţiei planului divin revelat de înger, dar apare o altă nelămurire, cum ar putea face faţă acestei noi misiuni de mamă, rămînînd fidelă votului făcut. Aşadar, întrebarea pe care o pune: «Cum se va înfăptui aceasta deoarece eu nu cunosc bărbat?» (cf. Lc 1,34), nu vine nici din îndoială, nici din dorinţa de a cere un semn, ci din dorinţa de a primi şi împlini misiunea revelată de înger.

Arhanghelul o linişteşte din nou, dezvăluindu-i misterul intervenţiei divine ca o lucrare a Spiritului Sfînt şi a puterii Celui Preaînalt. El îi oferă ca exemplu o altă intervenţie divină, tăinuită de ruda sa Elisabeta, pentru a-i arăta că «la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă» (cf. Lc 1,37). Acest ultim cuvînt al îngerului va constitui fundamentul consacrării pe viaţă a Mariei. Domnul Creator este şi Unicul Izvor al darului vieţii consacrate, este puterea care lucrează în slăbiciune, în smerenia şi curăţia celui ales de Dumnezeu, dacă acesta are încredere că puterea divină se desăvîrşeşte în slăbiciunea umană (cf. 2Cor 12,9).

Urmează acea tăcere meditativă nemenţionată în Scripturi, momentul discernămîntului Mariei. O clipă cît o veşnicie, aşteptată cu bucurie de îngerii buni, dar temută cu înfricoşare de îngerii răi.

«Iată sunt slujitoarea Domnului, fie mie după cuvîntul tău» (cf. Lc 1,38), răsună limpede răspunsul Mariei afirmînd cu putere dorinţa liberă de a sluji Domnului. Astfel, prin opoziţie cu îngerul Luminii, Lucifer, care s-a opus planului divin, spre deosebire de Eva, care a cedat ispitei îngerului răului, Maria acceptă să devină slujitoarea smerită a Domnului ei. Ea face acum două angajamente în faţa divinului mesager (două «voturi»). Acela de a sluji Domnului în feciorie şi acela de a fi mereu la dispoziţia Cuvîntului Său, disponibilă pentru orice misiune. Prin acest răspuns, Maria se consacră pe viaţă lui Dumnezeu, primind harul şi puterea Cuvîntului divin.

Arhanghelul vestitor se întoarce acum plin de bucurie căci misiunea primită a fost îndeplinită cu succes, Cuvîntul divin S-a întrupat în istoria omenirii prin Fecioara din Nazaret.

O pagină nouă a istoriei vieţii Mariei începe acum, dar şi o pagină nouă pentru istoria omenirii. La răspunsul Mariei, Cuvîntul veşnic născut din Tatăl coboară în timp pentru a primi trup din trupul neprihănit al Fecioarei. Prin consacrarea Mariei în slujba Cuvîntului divin, Dumnezeu se poate consacra slujirii mîntuitoare a omului. Acum Dumnezeu va putea dezvălui oamenilor chipul iubirii Sale paterne prin Isus, fiul Mariei.

«Un cuvînt, o silabă a Mariei din Nazaret, deschide intrarea Cuvîntului lui Dumnezeu în lume. Acel „Fie” a sădit iubirea mîntuitoare a lui Dumnezeu în cîmpul uman, rînduiala cerească în cea pămîntească, voinţa divină în voinţa umană şi, astfel, s-a realizat întruparea şi a început răscumpărarea» (Fer. Paul VI).

Prin trăirea darului vieţii consacrate, Preasfînta Fecioară Maria s-a înălţat mai presus de îngeri, pentru că, în trup fiind, s-a ridicat deasupra neputinţelor trupeşti, aducînd prinosul ei de suferinţă cu Hristos şi pentru Hristos, avînd şi harul de a participa nemijlocit la misterele vieţii Lui. Astfel, Maria a devenit, cea mai apropiată colaboratoare a Domnului la planul mîntuirii. De aceea, Biserica o laudă ca fiind «mai cinstită decît Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decît Serafimii, aceea care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvîntul l-a născut». De atunci şi pînă în zilele, noastre Maria a rămas mamă şi mijlocitoare a darului vieţii pentru familii, Regina familiilor, dar fiind Fecioară consacrată slujirii lui Dumnezeu, a devenit şi mamă şi mijlocitoare a persoanelor consacrate.

Să ascultăm vocea inocentă a Mariei, care şi astăzi ne invită prin exemplul ei să nu ne temem să primim Cuvîntul divin şi să-L lăsăm să se întrupeze în viaţa noastră. Care sunt «grijile lumeşti» ce ne împiedică să răspundem chemării divine? Care sunt ataşamentele inimii noastre? Pe ce loc este Dumnezeu în viaţa noastră? Să facem ordine în viaţa noastră şi să trăim în curăţie sufletească, ferindu-ne de prietenii, fapte sau imagini necurate.

3. «Îngeri în trup», persoane consacrate slujirii lui Hristos

«Au venit şi au aflat pe Maria, pe Iosif şi pe Prunc, culcat în iesle, şi văzîndu-L au vestit cuvîntul spus lor despre acest Copil» (cf. Lc 2, 16-17)

În liniştea şi frigul nopţii din sătucul Bethleem, într-un adăpost de animale, Maria a născut pe Fiul ei, L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle (cf. Lc 2,7). Acolo în sărăcia grotei păstorilor, în ieslea animalelor, a venit pe lume Cel numit de Arhanghelul Gabriel «Fiul Celui Preaînalt, Cel Sfînt, care se va numi Fiul lui Dumnezeu» (cf. Lc 1, 32-35). Este marele mister al Dumnezeului, care a dorit să se nască în sărăcie împărtăşind condiţiile modeste ale păstorilor. Acest mister al «sărăciei lui Dumnezeu» este frumos explicat de Sf. Pavel: «El (Dumnezeu), bogat fiind, pentru voi a sărăcit, ca voi cu sărăcia Lui să vă îmbogăţiţi» (cf. 2Cor 8,9).

Cuvîntul divin, Cel fără de-nceput şi fără de sfîrşit, se coboară acum în timp, îmbrăcînd «haina omenească», pentru ca să ne împărtăşească «haina divinităţii Sale». Creatorul Atotputernic se face simplă creatură!

Cei dintîi care au cunoscut şi au vestit oamenilor misterul Naşterii Domnului au fost îngerii cerului.

Evanghelia de la Luca ne spune cum au primit vestea îngerească a Naşterii Mîntuitorului, păstorii, acei oameni săraci, simpli slujitori, pe cîmpul de lîngă Bethleem. Ei sunt cei aleşi de Domnul pentru a primi şi a răspîndi vestea ce va aduce bucurie întregului popor. Acolo, pe cîmpul unde-şi păzeau turmele, în plină noapte, locul se luminează, le apare Mesagerul divin şi sunt învăluiţi în strălucirea slavei Domnului. Păstorii se înfricoşează de această revelaţie divină uluitoare. Este teama sfîntă a celui care se ştie mic, umil şi sărac, dar care se simte ales şi chemat la împărtăşirea unui mare şi fascinant mister. Uimirea şi tăcerea lor, în faţa Îngerului luminos, reprezintă momentul în care sufletele se deschid pentru a primi cuvîntul mesagerului divin: «astăzi vi S-a născut vouă (un) Mîntuitor care este Hristos Domnul» (cf. Lc 2,11). El le oferă şi un semn, «veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle» (cf. Lc 2,12). Este semnul sărăciei şi al iubirii divine.

Apoi, revelaţia continuă, cerurile se deschid, dezvăluind o altă lume în care mulţime mare de oşti cereşti laudă pe Dumnezeu (cf. Lc 2,13). Sunt fiinţele netrupeşti care au ales să slujească Cuvîntului întrupat în misiunea Lui mîntuitoare, iar primul lor act de slujire faţă de Pruncul divin născut în grota păstorilor este o cîntare de laudă: «Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pămînt pace, între oameni bună învoire» (cf. Lc 2,14). Este imnul ce reflectă misiunea îngerilor buni, a-L preamări şi adora pe Dumnezeu în ceruri şi a-L sluji, aducînd pace şi bună înţelegere între oameni, pe pămînt. Această cîntare îngerească a rămas pînă astăzi în tradiţia Bisericii, împodobind rugăciunea liturgică zilnică.

Primind semnul de la îngeri, păstorii se îndreaptă grăbiţi spre Bethleem dorind să vadă Cuvîntul vestit de ei. Acolo, în faţa grotei în care se află Maria, Iosif şi Pruncul culcat în iesle, vestea primită se adevereşte, devine realitate şi păstorii îngenunchează în adoraţie. In rugăciune, ei primesc harul bucuriei de a vesti oamenilor Naşterea Mîntuitorului, devenind mesageri ai Cuvîntului divin şi continuatori ai misiunii îngereşti. Adoraţia, întîlnirea personală a Cuvîntului întrupat în rugăciune, este pentru ei izvorul slujirii lui Dumnezeu.

Păstorii au primit Cuvîntul în sufletele lor şi, apoi, l-au vestit tuturor cu bucurie. Încheindu-și misiunea, se întorc preamărind şi lăudînd pe Dumnezeu pentru tot ce au văzut şi au auzit. Acum, cuvîntul Mesagerului divin a devenit trup şi în viaţa lor.

Acolo, în faţa ieslei, devenită izvor de viaţă şi iubire, se ia decizia de a-L primi sau a-L refuza pe Cel care vine să se ofere pentru a dărui pacea şi mîntuirea sufletelor. Să-L primim, deci, şi noi pe Cel venit «pentru a noastră mîntuire», să păstrăm prezenţa Lui în «ieslea» sufletelor noastre, pentru a deveni şi noi vestitori ai Cuvîntului între oameni, cu acea bucurie a îngerilor şi a păstorilor.

Suntem chemaţi să răspîndim vestea cea bună a Evangheliei, să primim darul vieţii cu încredere şi recunoştinţă, să trăim un mod de viaţă cumpătat, care să lase loc gratuităţii iubirii, o iubire concretă care devine slujire. Doar atunci cînd omul a dăruit tot ce avea, din iubire, începe dăruirea de sine. Avem cu adevărat un mod echilibrat de viaţă (îmbrăcăminte, hrană, locuinţă, etc.), trăind în spiritul sărăciei? Cum cultivăm caritatea, ospitalitatea, voluntariatul, faţă de cei sărmani?

Iubiţi credincioşi,

În acest An al Vieţii Consacrate se cuvine să ne amintim că persoanele consacrate sunt cei care primesc de la Dumnezeu harul de a trăi pe pămînt asemănarea îngerilor, urmînd şi imitînd modelul lui Hristos şi al Mariei. De aceea, locuiesc împreună în comunităţi mănăstireşti, închinîndu-și viaţa laudei, adoraţiei, slujirii lui Dumnezeu şi aproapelui, după propriile reguli.

Persoanele consacrate îşi asumă cele trei sfaturi evanghelice (ascultarea, castitatea şi sărăcia), trăind o viaţă de rugăciune şi apostolat menită să-i transforme în «îngeri pămînteşti».

Numeroşi Părinţi ai Bisericii considerau fecioria trăită din iubire pentru Dumnezeu o imitaţie a fecioriei spiritelor cereşti, iar privegherea continuă şi lauda neîncetată adusă lui Dumnezeu, din partea călugărilor, o participare la sfinţenia şi lauda îngerilor cerului. Se poate afirma, deci, că aceste persoane trăiau în lume, dar nu asemenea lumii, trăiau în trup, dar nu după trup.

Imnografia bizantină aseamănă adeseori viaţa sfinţilor cu viaţa îngerilor, numindu-i oameni «care în trup fiind, au arătat viaţa îngerească», sau «care au urmat vieţii celor fără de trup, fiind încă în trup».

Iubiţi credincioşi,

Aşa cum am văzut, încă de la început, îngerii cerului, apoi, Preasfînta Fecioară Maria, mulţimea sfinţilor şi a persoanelor consacrate, fiecare la timpul şi locul rînduit, au ales să-I slujească lui Dumnezeu prin viaţa lor.

El ne cheamă şi astăzi să reînnoiască în sufletele noastre darul vieţii consacrate. Fiecare nouă zi înseamnă o nouă misiune în pelerinajul nostru pămîntesc, căci, în fiecare zi putem răspunde «da» voinţei divine şi să-L «întrupăm» spiritual pe Isus, să-L naştem în lume, sau să rămînem închişi în egoismul dorinţelor noastre. Dumnezeu ne oferă libertatea deplină, la fel ca îngerilor. Putem răspunde «nu slujesc!», sau putem pune la îndoială puterea Cuvîntului Său. Avem, însă, şi libertatea ca, după exemplul Preasfintei Fecioare Maria şi al îngerilor buni, să primim cu bucurie Cuvîntul Său şi să trăim viaţa consacrată prin Botez, întrupîndu-L în lume şi împlinind misiunile planului Său divin.

De aceea, să ne aşezăm şi noi alături de păstori, în faţa ieslei din peştera Bethleemului şi să privim cu bucurie spre Pruncul născut pentru mîntuirea noastră şi să ne reînnoim consacrarea, lăsînd să răsune în sufletul nostru promisiunile de la Sf. Botez: «Te uneşti cu Hristos? – Mă unesc!; Şi crezi Lui? – Cred Lui ca unui Împărat şi Dumnezeu!».

Fie ca Maria, Născătoarea de Dumnezeu, Mama Cuvîntului Întrupat, Mama persoanelor consacrate şi Regina familiilor, să ne mijlocească harul de a putea răspunde mereu chemării lui Dumnezeu cu bucurie.

«Biserica are nevoie şi astăzi de sfinţi», spunea Fer. Tereza de Calcutta, «de aceea, nu vă plîngeţi că astăzi în Biserică sunt puţini sfinţi, mai degrabă ajutaţi-o,…şi deveniţi voi sfinţi!». Iubiţi credincioşi, să educăm copiii şi tinerii ajutîndu-i să recunoască de mici glasul chemării divine şi să-i învăţăm cum să răspundă cu bucurie lui Dumnezeu. Astfel, atît în cadrul familiei, cît şi în cadrul vieţii călugăreşti, viaţa noastră consacrată prin Botez va deveni izvor de viaţă pentru ceilalţi.

La încheierea acestui an să-i mulţumim Domnului pentru toate darurile primite, pentru preoţii şi diaconii hirotoniţi, pentru familiile întemeiate, pentru copiii şi tinerii în formare, pentru copiii botezaţi, pentru bisericile binecuvîntate şi cele care sunt în construcţie, pentru şcolile care s-au deschis, pentru cei dragi conduşi pe ultimul drum. Să-i mulţumim în mod particular pentru darurile primite prin rugăciunile şi apostolatul persoanelor consacrate şi pentru toate mănăstirile şi comunităţile de pe teritoriul Eparhiei noastre, cu acele cuvinte ale Sf. Apostol Pavel: «Mulţumesc totdeauna Dumnezeului meu pentru voi, pentru harul lui Dumnezeu dat vouă în Hristos Isus, căci în El v-aţi îmbogăţit deplin întru toate, astfel mărturia lui Hristos s-a întărit prin voi» (cf. 1Cor 1,4-6).

Fie ca această bucurie a reînnoirii consacrării noastre prin Botez să dea un nou elan sfînt trăirii noastre creştine şi mîngîiere sufletească de Sfintele Sărbători ale Naşterii Domnului pentru a putea cînta cu îngerii colindători: «Mărire întru cele-nalte / Toate stelele să salte! / Salte cerul şi pămîntul / Şi să laude Cuvîntul! / Întru cei de sus mărire / Şi pe pămînt păciuire / La toţi oamenii să fie / De acum pînă-n vecie!…».

Vă doresc Sărbători sfinte şi binecuvîntate cu bogate haruri cereşti şi minunate cîntări îngereşti!

Întru mulţi ani sfinţi cu bucurie şi cu sănătate!