Dacă de la Dumnezeu este…

Alegerea ÎPS Ioan al Covasnei şi Harghitei ca arhiepiscop al Timişoarei şi mitropolit al Banatului, în pofida unor sforării care se practică tot mai la vedere în Biserica Ortodoxă, mi-a adus în memorie o declaraţie a acestuia din 2008, cînd fusese nominalizat drept candidat pentru scaunul de mitropolit al Moldovei:

„Niciodată, nici patriarhului Teoctist, care s-a stins, nici actualului patriarh nu i-am înaintat vreun referat sau vreo cerere şi nici n-am ridicat vreodată mîna că aş dori să plec undeva, că aş vrea vreo funcţie. Dacă Biserica Ortodoxă, însă, are nevoie de experienţa mea, de viaţa mea în altă parte decît aici, mă voi duce, iar dacă nu, eu rămîn aici pînă la apusul vieţii mele. Nu sînt un om de fugit după scaune, de fugit după alte demnităţi, pentru că înaintea lui Dumnezeu contează, întîi de toate, smerenia şi munca. Eu sînt călugăr şi ştiu ce voturi am depus cînd m-am făcut călugăr. Chiar dacă sînt astăzi ierarh, încerc să mă ţin de rasa călugărească, aceea cu care cred că voi putea să trec marea acestei vieţi, dincolo, la Dumnezeu” – declara, în ziarul Făclia, la sfîrşitul lui februarie 2008, pe atunci episcopul Ioan Selejan.

Adăugînd, ca răspuns întrebării mele şi întrebării pe care şi-o puneau mulţi dintre cei cărora le păsa atunci şi le pasă, cu siguranţă, şi acum, de ce se va alege de românii din această zonă a ţării: „Dacă de la Dumnezeu, şi nu de la oameni, va fi să plec pentru a păstori în (alte) ţinuturi, înseamnă că tot Dumnezeu va găsi mielul de jertfă pentru aici. Vedeţi, aici nu a fost, înainte de venirea mea, un ierarh, o episcopie, şi m-a găsit Dumnezeu tocmai pe malul Iordanului! Şi de acolo m-a adus aici! Mă gîndesc că acum, cînd Sinodul nostru are aproape 50 de ierarhi, oricînd se poate găsi o persoană binecuvîntată de Dumnezeu care să fie om al Păcii, al Înţelegerii, al echilibrului interetnic şi interreligios în aceste ţinuturi, ale Harghitei şi Covasnei”.

Dacă de la Dumnezeu a fost, şi nu de la oameni, vom înţelege, poate, atunci cînd „Ioan al Covasnei şi Harghitei” nu va mai fi în Covasna şi în Harghita. Ştiind, unii dintre noi, că fără acest călugăr, astăzi, limba română, acolo, ar fi o limbă MOARTĂ.

Pentru cei care nu ştiu sau pentru cei care au uitat, reluăm un interviu cu, pe atunci episcopul Ioan Selejan, publicat în Adevărul de Cluj (astăzi, Făclia) din 7 decembrie 2005 (PS Ioan SELEJAN, episcopul Covasnei şi Harghitei: „Noi, românii, sîntem cei care am fi îndreptăţiţi să cerem o lege specială pentru a ne proteja”). Un interviu preluat atunci de multe publicaţii şi agenţii de presă:

                                                                                                                    ***

Îşi justifică implicarea în fiecare acţiune a comunităţii româneşti pe care o reprezintă prin aceea că această implicare, această prezenţă “este normalitatea vieţii pastorale a unui ierarh”. “Dacă nu eşti lîngă turmă – spune PS Ioan Selejan -, dacă nu eşti în mijlocul turmei, nu mai eşti păstor”. Ca orice bun păstor, şi-a exprimat, de curînd, reţinerile în privinţa unui proiect de lege care pare să-i ameninţe turma. De aceea, printre vocile adesea interesate ale politicienilor, am considerat că vocea arhiereului Ioan merită şi trebuie ascultată şi în această parte a Transilvaniei.

– V-am auzit, cu puţin timp în urmă, încercînd să interveniţi într-o emisiune TV în care doi politicieni, unul român şi unul maghiar, discutau despre proiectul Legii privind statutul minorităţilor naţionale. Din păcate, emisiunea era la sfîrşit, astfel că nu aţi mai avut posibilitatea să spuneţi ceea ce aţi fi dorit. Am remarcat atunci mîhnirea din glasul dvs. N-am apucat să înţeleg şi nici alţii care au urmărit acea emisiune n-au aflat ce anume vă frămîntă, pentru ce vă mîhneşte această lege, de altfel tot mai contestată în ultima vreme.

– Proiectul Legii privind statutul minorităţilor naţionale este cunoscut mai cu seamă de populaţia transilvană, pentru că celelalte provincii nu simt atît de mult problemele de aici.

Eu, cînd am venit în zonă, am luat contact cu oameni şi din zona Braşovului, care conduceau anumite instituţii, pentru a mă sprijini în activitatea de refacere a bisericilor distruse în timpul Diktatului de la Viena, pentru că am găsit aici biserici în care crescuseră copaci! Deci, eu nu am fost primit aici cu pîine şi sare, n-am fost primit, ca orice vlădică, cu Evanghelia la intrarea în biserică. Au fost duminici în care nu am apucat să particip la o Sfîntă Liturghie, deşi eram episcop, şi orice episcop, oricît ar fi el de ocupat cu problemele de administraţie, măcar duminica intră într-o Sfîntă Biserică.

Mi-aduc aminte că într-o duminică am trecut prin nouă localităţi şi nu am găsit nici un preot. Era în jurul orei 11:00, cînd este momentul important în Liturghiile din toată ţara, şi mă aflam într-o biserică, singur. Biserica nu avea acoperiş, era o ruină şi devenise, practic, lada de gunoi a satului respectiv. De acolo am scos la un moment dat opt camioane de gunoi, de la celebrele cutii de conserve cu inscripţie rusească pînă la cutiile de Coca-Cola de astăzi. În biserica aceea stînd, m-am uitat şi am văzut că se păstrase încă pictura, deşi plouase pe ea aproape 60 de ani. Şi am zis: “Doamne, chiar m-ai lăsat singur aici?”.

– Cînd se întîmpla asta?

– În 1995, poate 1996…

Şi stînd aşa, crezîndu-mă chiar singur, a apărut pe deasupra unui zid, dinspre cupola bisericii, a apărut o pasăre care a început să cînte. Am zis atunci că numai eu şi poate pustnicii de prin păduri am mai avut această… şansă: ei, să facă Sfînta Liturghie cu păsările codrilor, iar eu cu pasărea pe care o trimisese Dumnezeu ca să nu mă lase chiar singur în acea biserică.

… Toate aceste chestiuni au fost răni care n-au fost vindecate. Aproape 60 de ani au dat mărturia unei uri fără precedent împotriva populaţiei româneşti, aceste localităţi care au trebuit să treacă la… alte confesiuni şi de alt grai decît cel românesc. Această stare de fapt am găsit-o aici şi aceasta mă face şi să mă îngrijorez, şi nu numai eu, ci şi credincioşii, cînd e vorba de tot felul de proceduri, de intenţii legislative care ar conduce la o oarecare enclavizare a acestei zone.

… Încă trăiesc printre noi români care spun că în perioada Diktatului nu li s-a permis să mai înveţe şcoală în grai românesc. Am vorbit mult cu oamenii de aici. Unul mi-a spus că a fost bătut de învăţător pentru că el şi cu fratele lui, într-o recreaţie, şi-au permis să vorbească româneşte. Alţii mi-au povestit cum a stat un cîntăreţ bisericesc, sfîrtecat, trei zile pe gunoi, şi abia după trei zile li s-a permis rudelor să-l înmormînteze.

– Se poate replica aici că aceste lucruri s-au întîmplat demult…. Că a trecut mult timp de atunci…

– Pentru toate aceste chestiuni încă avem mărturii vii. Sînt lucruri care încă nu s-au scris, dar care încă mai sînt în inimile oamenilor; cei care le-au trăit le-au transmis copiilor lor, nepoţilor lor, şi de aici această îngrijorare.

Relativ, în acest moment este pace. Dar totuşi, totuşi, totuşi…

Iată că s-a întîmplat nu demult, nu în ’40, în timpul unui regim horthyst, ci după ’89. Nu eram încă aici, dar dacă veţi lua legătura cu intelectualii români, cu cei care au mai rămas în această zonă, vă vor spune cum au fost trataţi. Pînă în ’89 erau şcolile mixte, copiii români şi copiii maghiari învăţau împreună şi, chiar dacă erau în clase paralele, în pauze se întîlneau pe coridoare, legau prietenii şi toată lumea ştie că cele mai lungi şi mai profunde prietenii se leagă în anii de şcoală. Totuşi, nu “atunci”, nu putem da mereu vina pe “atunci”, nu este vorba de un “atunci” foarte îndepărtat, ci este vorba de un “atunci” aproape de “ieri” cînd profesorii români au fost scoşi din aceste şcoli care fuseseră mixte, cînd li s-a spus “români, plecaţi de aici”! A fost, deci, o experienţă pe care am auzit-o de la cei care au trăit-o în ’40, dar iată şi o altă experienţă aproape similară, fiindcă la Tîrgu Secuiesc, la Odorheiu Secuiesc şi în alte părţi au fost ucişi în mod cu totul bestial cei care au lucrat în Poliţie.

Aşadar, aceste chestiuni ne îngrijorează pe noi: Care vor fi drepturile noastre aici? În ce limbă vom vorbi? În ce limbă vom vorbi dacă, astăzi, la anumite instituţii ai acces doar dacă ştii limba maghiară? Ar fi interesant să urmăriţi şirul anunţurilor publicitare, unde se spune că se angajează oameni de diferite meserii cu condiţia să ştie… limba maghiară! Mi-au fost arătate anunţuri de angajare a unor muncitori necalificaţi, dar şi aici condiţia era cunoaşterea limbii maghiare!

Vedeţi, noi nu putem trăi aici, în Covasna şi Harghita, în două lumi paralele. Eu niciodată n-am militat pentru separatism. Cînd am solicitat guvernanţilor să trimită fonduri pentru drumuri, de exemplu, niciodată n-am spus: “Faceţi un drum pentru români şi pentru acela daţi bani, iar pentru cel pe care merg ungurii nu daţi bani!”. Niciodată! Anul trecut, în 2004, am adus produse alimentare din Grecia, în valoare de

4,5 miliarde. Aceste produse nu au fost distribuite numai românilor. Martori pot fi directorii de la toate spitalele şi de la orfelinatele din cele două judeţe, căci fiecare a fost întrebat de ce are nevoie şi cît poate să absoarbă. Nu am pus problema că… acolo este un director maghiar şi nu trimit sau acolo este o populaţie masiv maghiară şi nu trimit.

– La fel a procedat şi Biserica Catolică?

– Nu cunosc cît a adus şi ce a adus şi cum a procedat.

… Anul acesta au fost inundaţii. Au fost lovite aproape toate teritoriile româneşti, iar ultima viitură a venit spre judeţul acesta, Harghita, care a fost şi el foarte greu încercat. Ei bine, cu toată dragostea şi cu toată consideraţia pe care o am faţă de orice om, din banii pe care i-am adunat noi, la nivelul episcopiei noastre, o jumătate de miliard au fost canalizaţi către localităţile unde efectiv nu este nici un român.

Eu văd aici problema unei convieţuiri paşnice, pentru că am umblat prin lumea aceasta, chiar pe mai multe continente, şi văd că, totuşi, în relaţiile germano-franceze, de exemplu, s-a depăşit… situaţia din timpul celui de-al doilea război mondial. Că doar şi acolo au fost răni, şi nu adînci, ci foarte adînci. Aici însă…, totuşi, încă mai există… ceva. Încă, încă mai sînt răni şi, din nefericire, unele au fost deschise.

– Şi dinspre partea maghiară se vorbeşte de răni. Pierderea Transilvaniei prin Tratatul de la Trianon, din 1920, este prezentată, în diverse materiale maghiare de propagandă, ca o mare durere, o rană mereu deschisă pentru populaţia de această etnie.

– Este foarte clar că o vreme acest spaţiu a fost alipit Imperiului Austro-Ungar. Dar este la fel de clar că în toate tratatele de istorie se vorbeşte, aici, de daci! Şi nu cred că există în ţară la noi un judeţ care să aibă o densitate mai mare de cetăţi dacice ca acestea! Dar să lăsăm mileniile şi să venim mai aproape. Se ştie că orice recensămînt făcut în perioada austro-ungară a demonstrat că în Transilvania mai mulţi sînt români decît maghiari. De exemplu, după un recensămînt făcut de regimul austro-ungar în 1902, în localitatea Micfalău trăiau 1.818 români. Întrebaţi-mă cîţi mai sînt astăzi.

– Chiar vă întreb!

– Sînt sub 200! Or, din 1.818 de suflete într-o localitate, la începutul secolului XX, mergînd pe sporul demografic al ţării noastre, la această oră ar trebui să fie cîteva mii bune! Ar trebui ca în Micfalău să fie cel puţin 4 – 5.000 de suflete! Şi n-am găsit niciodată în istoria localităţii şi a zonei să fi fost o… ciumă, care i-a înghiţit numai pe români; sau că a crăpat pămîntul şi i-a înghiţit pe români şi-au rămas numai maghiarii.

Oamenii din localitatea aceea vorbesc foarte greu limba română, însă au preot, vor să-şi menţină credinţa, slujbele, rînduiala lor. Într-o duminică am mers acolo şi nu îmi pusesem în gînd să le ţin o predică teologică foarte înaltă, voiam mai mult să vorbesc cu ei. Am cîntat în strană… Mai erau două persoane care încă ştiau să cînte slujba bisericească în limba română. Am cîntat cu ei, iar după aceea i-am adunat pe toţi lîngă mine şi am vorbit despre necazurile lor. I-am întrebat ce s-a întîmplat în satul acela, ce au păţit? Şi atunci mi-au spus marea lor durere, care se perpetuează şi astăzi: “Părinte, noi sîntem fiii vitregi ai României. Cînd am fost sub unguri, aceştia ne-au tratat ca pe oameni de alt rang şi de altă calitate. Cînd au venit românii la putere şi în ’62 ne-au luat pămînturile prin colectivizare, am trecut din nou printr-o tragedie şi ne-au spus ungurii: «Ei, sub care regim v-a fost mai bine? Sub regim maghiar, cînd aţiavut pămînturile voastre şi animalele voastre, sau acuma, sub români?»”.

Am înţeles că aceşti oameni n-au avut aproape niciodată mamă. Trăiesc printre ei, în acest spaţiu, din ’94, şi parcă am început să mă simt şi eu fără mamă.

– De ce, Preasfinţite?

– Sînt de atîtea ori abandonat aici, cu promisiuni că voi fi ajutat… N-aş vrea să se creadă însă că românii de aici doresc să fie răsfăţaţi, să aibă un alt regim decît românii din celelalte părţi ale ţării. Nu cerem asta! Oamenii de aici sînt harnici, îşi văd de ale lor, de familie, de viaţă. Sînt blînzi, sînt cuminţi. În zonele acestea au fost cele mai puţine greve, cele mai puţine mişcări sociale. Problema, însă, este că statul român nu are o strategie pentru această zonă. Cel puţin de cînd sînt eu aici, din ’94, nu am văzut o strategie foarte clară pentru acest spaţiu, pentru populaţia românească de aici. Nu am văzut o strategie de integrare totală a acestui spaţiu în România. Parcă n-am fi integraţi încă în România!

– Adică…?

– Să vedeţi, de exemplu, şcolile româneşti de aici şi… alte şcoli care sînt tot aici. Să faceţi apoi o comparaţie între şcolile româneşti de aici şi şcolile româneşti din alte zone ale ţării.

– Să înţeleg că şcolile româneşti de aici au fost mai puţin sprijinite?

– Mai puţin sprijinite, da.

Eu, de exemplu, am făcut o strategie pentru Biserică. Primul lucru pe care l-am făcut după ce am venit aici a fost să trimit copii din această zonă la Teologie. Dintre preoţii care au fost în zona aceasta, cred că… 99 la sută erau de prin alte părţi. Veneau, stăteau o lună sau un an şi plecau. Mi-am zis că, totuşi, trebuie să fie preoţi din zona aceasta, care cunosc cutumele, obiceiurile locului. Cei din satele mixte să cunoască un pic şi limba maghiară, fiindcă atunci se poate comunica. Ei bine, la această oră sînt preoţi români care slujesc la 20 – 30 de familii! Şi vă întreb: are statul român o strategie asemănătoare în domeniul… sănătăţii, de exemplu? Avem oare medici, la ora actuală, în localităţi de 1.500 – 2.000 de suflete? Nu! Nu avem.

Dar problemele sînt însă foarte delicate, aici. Gîndiţi-vă ce se întîmplă cu copiii unui preot care ajung la vîrsta grădiniţei sau a şcolii? Această zonă are un caracter cu totul deosebit. Intervenţiile statului, strategiile economice pot duce la detensionarea relaţiilor interetnice. Pentru că n-am văzut, n-am auzit ca un român şi un ungur să se certe atunci cînd lucrau la aceeaşi… maşină. Au fost celebre minele din oraşul Bălan. Acolo, în întunericul pămîntului, au lucrat şi români şi maghiari şi n-am auzit ca vreodată doi ortaci, unul român şi unul maghiar, să fi făcut ceva să se prăbuşească ori pe român o stîncă, ori pe maghiar o stîncă. Din contră, acolo, în adîncuri, s-au legat poate prietenii pe viaţă, românii şi ungurii şi-au salvat de multe ori unul altuia viaţa şi împreună şi-au cîştigat o pîine pentru familie.

Aici, în Harghita şi Covasna, situaţia este mai sensibilă şi statul român ar fi trebuit să gîndească o strategie. Să afle, mai întîi, guvernanţii: ce doresc maghiarii din zonă? ce doresc românii? care sînt greutăţile lor?, pentru a putea merge mai departe pe linia convieţuirii paşnice.

– Îi cunoaşteţi bine pe românii şi pe maghiarii din zonă. Oare populaţia maghiară de aici chiar doreşte separatism? Chiar doresc maghiarii să stea departe de români?

– Nu. Mi-au spus mai mulţi oameni că efectiv li se… induce o separare, li se induce în

permanenţă o stare de… altceva. Spuneam că nu există strategii pentru această zonă. Altfel, cum vă explicaţi dvs că în această mică Siberie românească nici pînă astăzi n-au ajuns conductele de gaz? Mereu se anunţă la televiziune recordurile minime de temperatură la Întorsura Buzăului, o zonă… românească – românească. N-au ajuns nici astăzi conductele de gaz! Se aude de temperaturile foarte scăzute de la Joseni şi de la Topliţa. Abia acum pe undeva parcă se lucrează, dar încă n-a ajuns gazul nici acolo!

Dacă românul nu mai are cui să se plîngă şi se mulţumeşte cu situaţia aceasta… milenară, pe care o trăieşte, maghiarul iată că are unde se plînge: dincolo de Tisa! Şi spune: Iată cum trăim aici!

Ţara se reface greu, dar de ce în unele regiuni ale ţării lucrurile sînt mai bine puse la punct, drumurile sînt mai bune, iar aici lipseşte ceva elementar: gazele naturale, care sînt scoase tocmai din ţinutul transilvan?! Aşa, gîndiţi-vă dvs că ungurul poate să fie nemulţumit. Şi nemulţumirea lui se manifestă într-un procent şi într-un grad mult mai mare decît a românului care este mai… răbdător, de felul lui.

– Să revenim asupra proiectului Legii privind statutul minorităţilor naţionale. Spuneţi-mi, v-a căutat, v-a consultat vreodată vreun politician în această chestiune?

– N-aş fi aşteptat să fiu consultat eu, ca om al Bisericii. Dar! Vorbindu-se acum de “autonomie culturală”, este evident că iniţiatorii acestei legi sînt din partea maghiară. Şi oare s-a pus corect problema? Aici, nici o lege nu se poate face fără consultarea ambelor părţi, pentru ca nu cumva, ajutînd-o pe una, să o frustrezi pe cealaltă de anumite drepturi.

Toată lumea ştie că, de fapt, aici autonomia culturală există. De exemplu, inspectorii şcolari generali sînt maghiari. Şi, dat fiind faptul că majoritatea şcolilor sînt în limba maghiară, n-am auzit ca la vreo schimbare de guvern să vină cineva şi să-i înlocuiască cu români.

Iată, au fost desfiinţate muzeele judeţene. În Covasna şi Harghita existaseră muzee judeţene, care însă au fost transformate în muzee secuieşti. Cînd eu am venit aici, n-am găsit decît un singur muzeu românesc, dar şi acela adăpostit în chiliile călugărilor din Mînăstirea Topliţa. Întrebaţi-mă dacă am mai găsit vreun cercetător, vreun arheolog român în cele două judeţe! N-am găsit! Prin bunăvoinţa celor de la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, a d-lui Gheorghe Lazarovici şi a altor cercetători, s-a înfiinţat la Sf. Gheorghe Muzeul Carpaţilor Răsăriteni! S-a înfiinţat aici, dar este încă în fază de organizare un Muzeu al Mureşului şi al Oltului Superior. S-au mai înfiinţat între timp două centre culturale româneşti, la Sf. Gheorghe şi Miercurea Ciuc…

Noi nu cerem autonomie culturală, dar cerem statului român sprijin pentru a ne păstra şi noi identitatea. Noi sîntem cei care am fi îndreptăţiţi să cerem o lege specială pentru a ne proteja, fiindcă, evident, forţa culturală este mai puternică decît forţa armelor. Se ştie că peste tot în şcoli, în grădiniţe, cînd copilul a fost născut de mamă maghiară, el cîntă, se roagă în limba maghiară. În alte state, în Franţa, în Statele Unite, în Germania, dacă nu ştii limba statului respectiv eşti efectiv eliminat! Or, la noi limba maternă este folosită inclusiv în administraţie!

A rămîne român în Franţa, depinde de tine! A rămîne român în Italia sau în Spania, depinde de tine! Dacă vorbeşti în familie limba ta, dacă-ţi educi copiii în limba ta, depinde de tine.

– Apropo de asta: cum se simte, cum se… poartă sau cum se trăieşte românitatea într-un spaţiu ca acesta din Harghita şi Covasna?

– Nu uşor. Pentru că, imaginaţi-vă, sînt sate unde românii nu mai vorbesc româneşte, decît cîntă. Şi cîntă româneşte doar în biserică. Cîntă la biserică toată slujba în limba română, înţeleg limba română, dar după ce ies din biserică gîndesc în limba maghiară. Cum credeţi că este pentru un asemenea om care, în ţara lui fiind, nu mai ştie să comunice cu copilul pe care l-a născut în limba strămoşilor săi? Efectiv, omul acesta este un deportat! Şi sînt aici sate întregi de… deportaţi! De oameni care ştiu că acolo, în cimitir, sînt mamele şi taţii lor care au vorbit româneşte, dar ei nu mai cunosc această limbă!

– Şi… conştiinţa? Cui, cărui neam se revendică aceşti oameni?

– Sînt conştienţi că sînt români şi asta se manifestă în biserică, se manifestă prin aceea că vor să-şi păstreze credinţa. Doar credinţa a mai rămas din ceea ce pentru ei înseamnă “român”; şi pămîntul pe care îl au şi pe care trăiesc. Limba le-a fost furată. Sufletul, doar, le-a rămas român. Adică ortodox.

Ştiu că unii nu agreează această sintagmă, că a fi român înseamnă pe undeva a fi ortodox; dar ei, cei de aici, prin asta îşi manifestă apartenenţa la neamul românesc, fiindcă limba le-a fost… tăiată.

Repet: cîntă, în biserică, în limba română, dar vorbesc în limba maghiară.

M. TRIPON