Cum conduc lumea agenţiile de rating

The Guardian

Fitch, Standard&Poor’s (S&P) şi Moody’s sînt cele trei mari agenţii de rating, unii dintre cei mai puternici protagonişti din lumea finanţelor. Concret, evaluează “bonitatea” companiilor şi monedelor. AAA este cel mai mare rating acordat de Moody’s. Apoi vine AA1 şi scara se duce în jos pînă la C. Orice aflat la sau sub BBB este cunoscut sub numele de “junk” (gunoi). De asemenea, cu cît perspectivele acordate de ele sînt mai reduse, cu atît cred mai mult agenţiile de creditare că un guvern este în incapacitate de plată a datoriilor sale şi cu atît este mai puţin probabil ca creditorii să dorească să-i împrumute bani. Creditorii care rămîn vor fi mai nervoşi cu privire la perspectivele de a obţine banii înapoi – şi astfel vor percepe rate mai ridicate ale dobînzii. Cu cît sînt mai mari ratele dobînzilor, cu atît sînt mai abrupte rambursările datoriei guvernului şi cu atît este mai probabil de a intra în incapacitate de plată.

Este un ciclu escherian (posibil numai pe hîrtie, n.red) şi unul în care agenţiile de rating joacă un rol mult prea puternic. “Nu sînt fan al teoriilor conspiraţiei”, a declarat Rainer Brüederle, fost ministru german al economiei. “Dar uneori este greu să respingi impresia că unele agenţii de rating americane şi manageri de fonduri acţionează împotriva zonei euro”, a precizat el.

Europenii nu sînt singurii furioşi. “S&P a arătat o uluitoare lipsă de cunoştinte despre matematica fiscală de bază a SUA”, a declarat ministrul american de finanţe, Timothy Geithner, după ce S&P a retrogradat ratingul de credit AAA al SUA în luna august.

Poate că mai multe persoane ar avea încredere în agenţii dacă acestea nu ar fi ajuns să greşească atît de mult în ultima vreme. În 2009, Moody’s a emis un raport întitulat “Temerile investitorilor cu privire la proasta amplasare a lichidităţii guvernului grec”. În termen de şase luni, ţara era în căutarea unui plan de salvare. Între timp, echipa S&P privind datoriile suverane a calculat greşit datoria SUA de 2 trilioane de dolari atunci cînd a retrogradat ratingul de credit al Americii. Nu este de mirare că presa l-a numit pe şeful de atunci al echipei “cel mai puternic om din lume, despre care nu aţi auzit niciodată”.

În ceea ce priveşte deciziile recente, puţini cred că agenţiile greşesc, dar unii cred că ele greşesc pentru că vorbesc cu voce tare. Prin evidenţierea gravităţii situaţiei, miniştrii de finanţe susţin că agenţiile înrăutăţesc lucrurile, din cauza efectului de răcire pe care-l au retrogradările lor asupra investiţiilor. “Agenţiile de rating au alimentat criza din 2008 – a tunat Christian Noyer, guvernatorul Băncii Franţei, în decembrie – şi ne putem pune întrebarea dacă nu nu fac acelaşi lucru în criza actuală”.

Opinia lui Noyer evidenţiază poziţia paradoxală în care au ajuns agenţiile de rating. Astăzi, se spune că ar fi prea rapide în a retrograda obligaţiunile guvernamentale. Cu cinci ani în urmă, dimpotrivă, au fost prea lente pentru a declasa datoriile toxice care au provocat criza financiară.

O parte a problemei este că agenţiile de rating sînt finanţate de companiile pe care le evaluează. Dacă vrei să fii evaluat trebuie să plăteşti o agenţie cu o sumă între 1.500 şi 2.500.000 dolari pentru acest privilegiu, în funcţie de mărimea companiei. Teoretic, acest lucru creează un conflict de interese, deoarece acordă agenţiei un stimulent de a oferi companiilor ratingul pe care îl doresc. Concluzia este clară: agenţiile sînt la fel de eficiente pe cît sînt clienţii lor de sinceri.

Există şi reversul medaliei. Pe de o parte, se spune că agenţiile nu procedează suficient de robust cu companiile care le plătesc. Pe de altă parte, se spune că sînt prea agresive cu companiile care nu o fac.

Există peste 150 de agenţii de rating în întreaga lume, dar pentru a avea credibilitate companiile au nevoie ca cel puţin una dintre cele trei mari să fie de partea ei, preferabil toate trei. Primele două controlează fiecare aproximativ 40% din piaţă. Fitch are circa 15% şi este de obicei angajată atunci cînd S&P şi Moody’s nu sînt de acord în mod semnificativ cu privire la solvabilitatea unei datorii. Acest lucru se întîmplă deoarece, în general, S&P măsoară cît de pasibil este un debitor de default, în timp ce Moody’s evaluează cît timp este probabil să dureze default-ul.

Toate cele trei îşi au încă sediul în America, dar au birouri în sute de ţări, datorită tacticii expansioniste rapide pe care Hannover Re a experimentat-o pe propria piele.

Pentru ţări precum Marea Britanie, SUA şi Franţa, ameninţarea unei retrogradări nu este la fel de serioasă pe cît este pentru alte ţări europene, dar în multe alte domenii ale sistemului financiar, agenţiile de rating au încă o putere extraordinară şi mulţi cred că aceasta ar trebui reglementată mai mult.

“Soluţia evidentă ar fi să se ia acest serviciu public în mîini publice. Să existe o agenţie de rating condusă de ONU, finanţată de contribuţiile cumulate de la creditori şi debitori. Să facem din afacerea de rating o utilitate, mai degrabă decît un semi-cartel care intimidează politicienii aleşi şi adună profituri în exces. Este timpul să se anihileze această agresiune.

Alţii sînt mai pesimişti cu privire la efectul pe care l-ar avea reglementarea. Problema mai importantă este acurateţea tehnicilor de modelare a riscului. Cu alte cuvinte, problema ridicată de agenţiile de rating nu constă atît de mult în pretinsa malpraxis, ci în imposibilitatea credibilităţii absolute a ratingului. Este o problemă care derivă din diferenţa dintre cuantificarea riscurilor şi estimarea incertitudinii. Agenţiile de rating nu sînt rele în a face cuantificarea, dar sînt rele în a prezice imprevizibilul.