Cu prof. univ. dr. Ciprian MANOLESCU (UCLA – SUA), despre: Plăcerea de a face matematică

Invitatul VIP al Olimpiadei Internaționale de Matematică, de la Cluj, prof. univ. dr. Ciprian Manolescu, de la Universitatea statului California, din Los Angeles (UCLA), vorbește, în exclusivitate pentru ziarul Făclia, despre experiența sa la cele trei competiții internaționale la care a obținut punctaj maxim, despre rolul acestora în devenirea sa profesională de mai târziu și despre „plăcerea de a face matematică”

 – În istoria olimpiadelor internaţionale de matematică, sunteți singurul care a câştigat trei ediţii consecutive – medalii de aur, cu punctaj maxim,  în 1995, 1996 şi 1997. În ce măsură aceste reușite, aceste performanțe obținute în perioada liceului au marcat devenirea dvs profesională?

– La vremea respectivă, rezultatele de la olimpiadă m-au ajutat să obțin bursa de studiu la Universitatea Harvard, de unde mai apoi m-am lansat în cariera de cercetare. În cei 20 de ani care au trecut de atunci, faptul de a fi avut aceste succese la olimpiadă m-a impins de la spate, într-un fel, spre a dovedi că pot să mă fac cunoscut și ca cercetator, nu doar ca fost elev olimpic.

– Primul premiu I la o Olimpiadă Internațională de Matematică (IMO) l-ați obținut în 1995, în Canada, pe când erați elev în clasa a X-a. Vă mai amintiți cum a fost concursul, emoțiile competiției, bucuria reușitei?

– Tot anul acela a fost deosebit pentru mine. În anii imediat precedenți nu reușisem să iau premiul întâi nici la olimpiada națională, însă într-a X-a m-am pregătit mai serios. Mai întâi am câștigat olimpiada națională, apoi am fost la baraje și m-am calificat la cea internațională. Toate acestea au fost surprize pentru mine. Apoi, în Canada, era pentru prima dată când călătoream în străinătate. Pentru cineva care crescuse în comunism, era o experiență nouă.

La concurs am avut, desigur, emoții, dar am reușit să mă concentrez. Am avut și noroc că problemele de la IMO au fost mai ușoare în anul respectiv și că le-am văzut soluția la timp. Trei dintre cei șase componenți ai lotului României au luat atunci punctaj maxim. În afară de mine, ceilalți doi, Dragoș Oprea și Ovidiu Savin, sunt și ei acum matematicieni cunoscuți.

– Cât de mult a contat acest prim mare succes în hotărârea de a continua? Ce a însemnat pentru dvs, ca muncă și pregătire, perioada până la următoarea olimpiadă, cea din India, la care ați fost „vedeta presei internaționale”, dat fiind că ați fost singurul elev din lume care a obţinut punctajul maxim într-o competiţie de o extremă dificultate, apreciată ca fiind „cea mai dificilă olimpiadă internaţională din cele 37 de ediţii desfăşurate pînă atunci”?

– Rezultatul din Canada mi-a dat incredere mai multă în abilitățile proprii. În anii următori am studiat toate problemele de la olimpiadele internaționale din trecut, plus multe de la concursurile naționale din diverse țări. Cred că în clasele a XI-a și a XII-a eram foarte bine pregătit. Sigur că nu aș fi putut să rezolv chiar orice problemă; în orice competiție există mereu și o doză de noroc. De exemplu, în India, cea mai grea problemă a fost de geometrie, iar acesta era chiar domeniul meu favorit.

– Care, dintre cele trei ediții ale OIM, la care ați participat, v-a marcat cel mai tare și prin ce anume v-a marcat?

– Cea din India, din 1996. Problemele date la concurs au fost dificile și foarte interesante. Tot atunci am avut o echipă a României foarte bună, care a încheiat pe locul întâi, pe națiuni. Când s-au afișat rezultatele ne-am bucurat cu toții.

– Ce este cel mai greu într-o astfel de competiție?

– Dificil este cum să-ți organizezi timpul pentru rezolvarea problemelor. În timpul concursului, dacă încerci o idee la o problemă și vezi că apar calcule mai complicate, trebuie luată o decizie: persiști în această direcție, sau stai să te gândești dacă poți ataca problema cu alte metode, sau lucrezi la alte probleme. Altă întrebare este cât timp acorzi redactării soluțiilor.

Metoda mea la concursuri era să mă gândesc la rezolvarea problemelor în jumătate din timpul acordat, apoi să mă opresc (indiferent de câte am rezolvat) și să redactez soluțiile respective. Apoi, dacă aveam timp, la sfârșit, mă gândeam din nou la problemele care îmi rămăseseră.

– Cât talent și câtă muncă stau în spatele unor performanțe ca acelea obținute de dvs? Cât de mult contează susținerea profesorilor și susținerea părinților?

– Cred că munca este mai importantă decât talentul. De fapt, cel mai important este să existe plăcerea de a face matematică.

În liceu rezolvam probleme de tipul celor de la olimpiadă, aproape zilnic, și nu simțeam asta ca o povară. Am avut, într-adevăr, parte și de susținerea părinților și a profesorilor. Părinții mi-au creat condiții să lucrez acasă și de multe ori veneau să mă susțină la concurs. Profesorul de la clasă, Ștefan Alexe, mi-a împrumutat mai multe cărți și culegeri din care am lucrat. Profesorii de la lotul național ne-au pregătit intens și ne-au ținut și câteva prezentări despre subiecte din materia de facultate, stârnindu-ne curiozitatea despre ele.

– La sfârșitul clasei a XII-a ați optat, în urma ofertelor primite, pentru Universitatea Harvard, unde ați fost de trei ori laureat al faimosului concurs de matematică Putnam (1997, 1998 şi 2000) și, scria la un moment dat presa românească, ați adunat „toate premiile şi superlativele pe care le poate primi un student la matematică”: Premiul Mumford pentru cel mai promiţător student al Departamentului de Matematică, Premiul Detur pentru realizări academice de top în primul an la Harvard, Premiul Hoopes pentru lucrarea de licenţă impresionantă. Cât de mult a contat, în aceste succese, pregătirea „de acasă”, din România?

– A contat destul de mult, în sensul că eram obișnuit să rezolv probleme dificile și să fac demonstrații riguroase. Materia de matematică din liceu, în România, conține subiecte avansate, precum algebra abstractă (grupuri, inele) și analiza matematică. Acestea nu se predau la multe licee din SUA, iar dacă se predau, atunci nu la fel de riguros. Pe de altă parte, unii studenți americani de la Harvard avuseseră șansa să se înscrie la cursuri universitare pe cât timp fuseseră în liceu și astfel cunoșteau subiecte și mai avansate (analiza de mai multe variabile, analiza complexă, topologie). Eu le-am descoperit pe acestea în facultate.

Un lucru bun, acolo, a fost că fiecare student are o mare flexibilitate în alegerea cursurilor, astfel încât poate să înainteze la ritmul care i se potrivește.

– Ați regretat vreodată că ați părăsit România?

– Nu regret asta. În primul rând, posibilitățile și condițiile de cercetare sunt mult mai bune în SUA și în Europa de Vest. În plus, majoritatea specialiștilor se îndreaptă spre universitățile cele mai bune, unde pot colabora cu alți cercetători din domeniul lor. Acesta este un fenomen global, nelegat doar de dezvoltarea economică.

Mulți dintre cei mai buni matematicieni belgieni, suedezi sau chiar germani, englezi și francezi aleg să lucreze în SUA. Unii americani obțin poziții la universități în Franța sau Anglia și se stabilesc acolo. Mie personal îmi place să locuiesc în California. Există însă și destul de mulți matematicieni români care ar vrea să se întoarcă în țară. Aici apare o problemă, fiindcă în România nu există suficientă susținere pentru activitatea de cercetare științifică. Dar, cu toate acestea, unii se întorc și reușesc să își continue programul de cercetare, sau se reprofilează în alte domenii.

– Păstrați legătura cu matematicienii români? În ce se concretizează colaborarea dvs cu aceștia?

– Domeniile mele de specializare, teoria calibrării și topologia spațiilor trei și patru-dimensionale, sunt, din păcate, mai puțin reprezentate în România. Există câțiva alți matematicieni români care lucrează în aceste domenii și sunt stabiliți în străinătate, precum Andrei Teleman, Liviu Nicolaescu și Louis Funar. Cu ei mă mai văd la conferințe.

În România am fost de două ori invitat să țin prezentări la Institutul de Matematică al Academiei Române, din București. Acolo am avut ocazia să cunosc mai mulți matematicieni români și să mă reîntâlnesc cu foști olimpici din generația mea, care acum lucrează la institut. În iulie sper să cunosc și comunitatea matematică din Cluj.

– Din experiența pe care ați acumulat-o până acum, unde apreciați că se situează în prezent, pe plan mondial, matematica românească?

– Există o diaspora a matematicienilor români foarte întinsă și bine văzută. Cam la fiecare universitate de top din Europa sau America de Nord sunt și câțiva profesori români. De exemplu, la universitatea unde lucrez, UCLA, patru dintre cei cincizeci de profesori titulari ai facultății de matematică sunt romani. Și în România există matematicieni buni; o parte s-au întors după studiile în străinătate.

– Ce șanse dați elevilor români care vor participa la ediția de la Cluj, din iulie a.c., a Olimpiadei Internaționale de Matematică?

– Competiția de acum, la olimpiadă, este mult mai intensă decât pe vremea mea. Țările asiatice își pregătesc elevii foarte bine și în ultima vreme s-au situat pe primele poziții. Totuși, echipa României continuă să fie printre cele mai bune din Europa și sper să se mențină în top.

– Care este sfatul, mesajul, încurajarea dvs, de CAMPION, pentru elevii români care vor participa la IMO 2018?

– Rezultatele contează mai puțin decât experiența de a te confrunta cu probleme de matematică dificile. Dacă vor alege o carieră în matematică, succesul va fi bazat pe ce vor realiza în cercetare, după facultate. Le urez ca experiența de la olimpiadă să le fie de folos în ceea ce își propun în viitor.

– Veți fi prezent la Cluj, pe perioada olimpiadei? În ce calitate?

– Da, pentru prima dată dupa liceu, mă voi întoarce la o olimpiadă internațională: de data aceasta drept coordonator, ajutând la corectarea lucrărilor. Voi ține și o prezentare despre teoria nodurilor, adresată tuturor elevilor participanți. Va fi o experiență interesantă și sunt curios să văd cum s-a schimbat olimpiada internațională după acest timp.

M. TRIPON