Cu Dumnezeu, în iadul închisorii (I)

După 20 de ani de păstorire în parohie, părintele greco-catolic Vasile PERDE a ales să coboare în „iadul social” pentru a-l duce pe Hristos celor aflaţi după gratii. A întîlnit, în cele cîteva luni de cînd este preot misionar în secţia exterioară Cluj-Napoca a Penitenciarului Gherla, cazuri uneori cutremurătoare, dar şi femei cu suflete chinuite, istovite, pustiite, căutînd, într-o lume la fel de pustie ca sufletul lor, uitarea, iertarea, împăcarea: cu ele însele, cu lumea pe care au rănit-o şi, poate, într-un final, cu Dumnezeu.

Dincolo de „rolul” de a reda secvenţe dintr-o lume pe care majoritatea dintre noi nu am cunoscut-o niciodată, dialogul cu părintele Vasile Perde ne oferă şi prilejul de a reflecta asupra unor aspecte ale vieţii în privinţa cărora am fost, poate, mai puţin atenţi. Şi, cine ştie?, de a înţelege, sau de a accepta că a fi buni cu semenii, cu adevărat, nu înseamnă a fi buni numai cu cei fără de pată.

– Mulţi am citit, poate, despre duhovnicii închisorilor comuniste, dar cred că puţini ştim cum e să fii, astăzi, preot al unei închisori în care se află persoane, femei, care au săvîrşit fapte dintre cele mai grave. Vi s-a cerut să faceţi misiune în penitenciar sau a fost alegerea dvs?

– Nu mi s-a cerut. Eu am ales. După 20 de ani de pastoraţie în mai multe parohii, am dorit să fac şi altceva. Am o parohie în comuna Aiton, însă la un moment dat am dorit să fac un alt fel de pastoraţie. Am dorit să cobor un pic în social, să cobor în iadul social, aşa cum e un penitenciar, să mă întîlnesc cu persoane greu încercate, suflete chinuite de propriile greşeli şi care au de ispăşit, unele, şi 25 de ani de închisoare. Sînt persoane care au nevoie de noi şi ca preoţi, şi ca oameni.

– De ce, dintre cîte „iaduri” există, aţi dorit să coborîţi neapărat în iadul acesta, al închisorii?

– Întîmplarea a făcut ca unul dintre colegii mei să mă trimită la vorbitor la două femei care nu au fost căutate de nimeni de şase ani. Şi mi-am dorit să fac asta! În momentul în care mi-a făcut această propunere, mi-am dorit să ajung să trec şi porţile închisorii, unde nu mai fusesem niciodată.

Cînd am intrat pe poartă am avut un sentiment ciudat, de amărăciune, dar şi de teamă. Am simţit atunci cum toată apăsarea adunată acolo, între zidurile închisorii, mă copleşeşte. După ce am avut, însă, în faţa mea, două femei care au venit la vorbitor, chemate de un necunoscut, situaţia s-a schimbat. Din momentul acela, în sufletul meu am simţit dorinţa să mă întorc în închisoare, cu o misiune spirituală, să-l duc pe Hristos acolo, dincolo de gratii.

– Ce anume v-a impresionat atît de tare la întîlnirea cu cele două femei private de libertate, încît să vă doriţi să vă întoarceţi în penitenciar pentru o misiune de lungă durată?

– A fost un moment altfel de cum mai văzusem. Una dintre femei a venit în faţa mea plîngînd, mulţumindu-mi că m-am dus şi spunîndu-mi că de şase ani îşi doreşte să fie şi ea strigată la vorbitor, să vină şi la ea cineva, să o caute şi pe ea cineva, dar pînă acum n-a venit nimeni. M-a impresionat şi ea şi lacrimile ei şi dorinţa exprimată, de a ne reîntîlni.

– Să înţeleg că în închisoare există persoane complet abandonate de familie, de prieteni, de cunoscuţi? Oameni care nu sînt căutaţi niciodată, de nimeni?

– Da. Asta este o dramă, acolo. Sînt persoane care au ajuns în penitenciar şi au fost abandonate, nu le mai caută nimeni din familie.

– Cum a fost prima zi în care aţi venit în secţia exterioară Cluj-Napoca a Penitenciarului Gherla?

– După ce am obţinut aprobarea conducerii penitenciarului de a merge acolo ca preot misionar, am stabilit un program liturgic în închisoare şi mi-am început misiunea. A fost într-o zi de luni, prima zi în care am călcat în penitenciar, în luna august a anului trecut.

Eram foarte emoţionat. Foarte, foarte emoţionat. M-am dus acolo oarecum cu inima strînsă, neştiind ce mă aşteaptă. Aveam şi  eu aceleaşi temeri ca toată lumea, chiar şi prejudecăţi…

– Ştiaţi pentru ce sînt închise femeile pe care urma să le asistaţi spiritual?

– Nu ştiam. Ştiam doar că acolo sînt femei în mai multe regimuri de executare a pedepselor, de la regim deschis şi semideschis, pînă la regim de maximă siguranţă – persoane care au săvîrşit crimă, unele chiar crimă dublă.

– Aşadar, eraţi foarte emoţionat…

– Foarte, foarte, foarte emoţionat. Îmi amintesc că toată liturghia nu am reuşit să ridic privirea, să mă uit spre aceste femei. La prima liturghie au venit aproximativ 40 de persoane.

– Din cîte, private de libertate?

– Din 200 de femei. Au venit prima dată cele în regim semideschis. 40 de femei s-au adunat într-o capelă, amenajată acolo dintr-o fostă celulă. Şi n-am putut, toată liturghia, să-mi ridic ochii din cărţile liturgice, n-am putut să mă uit înspre ele. Absolut deloc! Am avut o emoţie pe care n-am s-o uit niciodată!

– La finalul slujbei a dorit cineva să vorbească cu dvs?

– M-am prezentat. Doar atît. Le-am spus că sînt preotul care va veni aici, în penitenciar, ca să ne rugăm împreună, să-L cunoaştem pe Dumnezeu împreună, să le mărturisesc, să le împărtăşesc. Iar acum, după luni bune de pastoraţie, acolo, sînt fericit că am putut renunţa la cel care mă însoţise la Serviciul Divin, un distins profesor din Cluj, pentru că deja aceste femei, deţinutele, sînt cele care dau răspunsurile la liturghie. Le-am învăţat cîntări bisericeşti şi acum liturghia se desfăşoară cu ele. Ele participă, ele răspund. Am pregătit şi un „cantor”, să zic aşa, dintre ele, cu care aş putea să fac orice fel de slujbă.

– La început, spuneţi că au venit 40 de femei la slujbă. Acum cîte vin?

– Acum vin mai multe. Ultima slujbă importantă a fost un Maslu de obşte, cu şapte preoţi, şi au fost 200 de femei, din toate regimurile de executare a pedepsei. De altfel, a participat la Taina Sfîntului Maslu tot personalul închisorii care era de serviciu în ziua respectivă.

– Bănuiesc că majoritatea deţinutelor sînt botezate ortodox…

– Nu am mers cu gîndul acesta, în penitenciar, să le întreb ce confesiune au. Nu m-am dus acolo pentru o anumită confesiune! M-am dus acolo de la suflet la suflet. Nu le-am întrebat nici măcar cum le cheamă, le-am întrebat doar dacă doresc să trăiască cu Hristos, să înceapă să trăiască o viaţă cu Hristos. Asta pentru că mi-am dat seama că toate restricţiile pe care le au acolo, dar şi toate regulile, toate legile care sînt nu pot schimba sufletul omului. Cred şi mărturisesc că numai Hristos poate să schimbe inima omului!

– Presupun că în timp aţi început să cunoaşteţi acele femei din penitenciar, să ştiţi cine sînt şi ce fapte au făcut. Puteţi spune, acum, cui v-aţi propus să-L aduceţi pe Hristos?

– Sînt femei închise pentru diferite fapte, de la furtişaguri sau tîlhării, deci cu pedepse mai mici, pînă la crime sau crime duble. O femeie şi-a ucis ambii copii, de 2 şi 4 ani. I-a decapitat. O altă femeie, profesoară universitară, îşi omoară mama, fără, de fapt, să îşi dorească lucrul acesta. Toată viaţa ei, acum, plînge şi se întreabă cum a putut să facă gestul acela, să-şi lovească mama cu un lemn care era pe masă, în cap. Sînt momente şi momente în viaţă şi… niciodată nu ştim la ce putem să ajungem.

– Cîte cazuri de crimă aţi… spovedit, sau vi s-au mărturisit?

– Poate 20, poate 25 de cazuri.

– Ce povestesc, sau mai bine zis cum povestesc femeile acestea?

– Nici una nu este bucuroasă, nici una nu este împăcată cu ceea ce a făcut. Penitenţa, pentru o crimă, poate dura o viaţă întreagă; regretul rămîne pentru tot restul vieţii.

– Aţi întîlnit pînă acum vreo persoană condamnată pentru crimă, care să nu regrete ce a făcut?

– Eu, nu. Dintre femeile care au ajuns să discute cu mine, toate îşi regretă faptele, de la cele mai mici, pînă la cele mai mari.

– Sînteţi convins că regretul este sincer? Vă întreb amintindu-mi declaraţia unui medic psihiatru care spunea că, nu o dată, deţinuţii care au săvărşit o faptă penală gravă uzează de diverse tertipuri pentru a-şi uşura pedeapsa, simulînd chiar boala psihică.

– Sînt convins. Cel puţin în privinţa celor cu care am discutat, fiindcă sînt între ele persoane cu care n-am stat de vorbă, sau care au încă reţineri în a sta cu mine de vorbă. Sînt persoane care au rămas, încă, la distanţă. Dar eu am răbdare. Am răbdare şi le aştept pe toate, pentru că nu mi-am propus altceva decît să-L ofer pe Hristos acolo, să ajungă, acele femei, să se mărturisească şi să se împărtăşească şi în felul acesta, primindu-L pe Hristos, să primească şi puterea de a se ierta; pentru că trebuie, pînă la urmă, ele să se ierte, ca apoi, într-un timp destul de îndelungat, să vină şi vindecarea.

– Părinte, cum îşi mărturiseşte crima, în faţa preotului, o persoană care şi-a omorît copiii ori şi-a omorît, poate, mama?

– Cu regret… Cu regret şi cu multe, multe lacrimi. Nu contest că sînt şi cazuri de persoane care sînt bolnave, sau care au fost în stare de ebrietate cînd au săvîrşit crima, sau care au fost sub stăpînirea drogurilor. Nu contest lucrul acesta. Dar celelalte, marea lor majoritate, sînt cele care vin la liturghie şi plîng. Sînt persoane care, de la începutul pînă la sfîrşitul liturghiei, sînt stăpînite de lacrimi, multe, multe lacrimi. Sînt femei care nici măcar nu se ridică din genunchi, femei care nu se ridică de jos şi plîng, plîng, toată liturghia. Eu văd în ele pe cele care cu adevărat s-au întors sau îşi doresc să se întoarcă la o altă viaţă, o viaţă trăită cu Hristos. Şi nu este imposibil!

– Aţi găsit înţelegere, aţi găsit sprijin din partea personalului închisorii în activitatea pe care v-aţi propus să o desfăşuraţi aici?

 – Da. Da. Sînt chiar anumite slujbe religioase la care cu bucurie participă şi personalul din penitenciar, şi acesta e un lucru minunat! Personalul penitenciarului este, de fapt, minunat. Chiar am organizat o întîlnire şi cu personalul angajat din penitenciar şi mai ales cu copiii acestor angajaţi, pentru că aceştia lucrează în ture, şi de zi şi de noapte, şi nu sînt în permanenţă cu copiii lor. De aceea, am organizat o întîlnire cu copiii acestora, înainte de Crăciun.

– Părinte, ce impresionează cel mai tare din ce vedeţi dvs, la aceste deţinute, în penitenciar?

– Ca preot, cel mai tare m-a impresionat…

– Pustiul din suflete?

– Da. Acel gol din suflete, pe care nu putem să-l umplem decît cu învăţătură, numai cu răbdare, numai cu Hristos. Sînt suflete chinuite, istovite, pustiite, dar şi mărturisiri frumoase.

– Ce înseamnă „mărturisiri frumoase”?

– Nu de multă vreme mi-a mărturist o deţinută că-i mulţumeşte lui Dumnezeu că a ajuns în închisoare (nu este cu pedeapsă mare femeia aceasta), ca să asculte şi ea cuvîntul lui Dumnezeu, să ajungă să se spovedească pentru prima dată şi să se împărtăşească. Ea n-a ştiu de lucrurile acestea, pînă acum. Vine dintr-o lume şi dintr-o familie în care cu toţii au neglijat credinţa în viaţa lor, şi acum îi mulţumeşte lui Dumnezeu că, pe perioada aceasta, a postului, e într-un grup de rugăciune care zilnic fac Calea Crucii şi a învăţat şi ea rugăciunea Tatăl Nostru, pentru că n-a zis-o pînă acum, nici o dată. Lucrul acesta e cu adevărat minunat! Sînt binecuvîntări de la Dumnezeu care mă fac să mă întorc încă o dată şi încă o dată, acolo, în temniţă.

– Un preot ortodox de penitenciar, din Miercurea Ciuc, organizase, la un moment dat, o expoziţie cu lucrări plastice realizate de deţinuţi. Arătîndu-mi obiectele acelea, frumoase, îmi spunea că un suflet urît nu poate crea ceva frumos. Faptul că acele lucruri, create de deţinuţi, erau frumoase, era – spunea părintele – o dovadă că în sufletul celor care le creaseră era şi ceva frumos; un „ceva frumos” care trebuise, poate, ajutat să iasă la vedere.

Dvs ce aţi găsit frumos în sufletele acestor femei dintre care unele au săvîrşit crime sau, cum spuneaţi, chiar crime duble?

– Noi nu avem dreptul să ne pierdem umanitatea. Dacă noi nu reuşim să ne îndreptăm spre aceste persoane cu dragoste, fără să avem nici o reţinere, ele nu se vor tămădui. Nu se vor vindeca şi nu se vor schimba. Şi este evident acest lucru, din cazurile cunoscute. Există caz în care, după 13 ani de închisoare pentru săvîrşirea unei crime, femeia s-a dus acasă şi şi-a omorît şi mama, după ce îşi omorîse, înainte, soţul.

Mediul penitenciar şi atenţia pe care le-o acordăm trebuie să-i schimbe pe oameni, acolo. Trebuie să vadă ceva, altceva decît văzuseră pînă atunci. Trebuie să vadă bunătatea, trebuie să vadă chipul lui Dumnezeu pe feţele noastre. Gesturile noastre, toate pe care le facem, să le facem cu dragoste, şi atunci şi ei se vor schimba. E un drum greu. Viaţa lor, de altfel, este dificilă, pentru că sînt în spatele gratiilor, privaţi de libertate; şi amărăciunea din suflet nu poate fi alungată de acolo, decît prin credinţă.

– Credeţi că privarea de libertate şi atît, fără alte „adjuvante”, nu este în măsură să schimbe un om care a greşit, grav, la un moment dat?

– Nici pe departe! Repet: doar credinţa poate să transforme sufletele noastre. Numai prin credinţă, un om care a făcut rău, a fost criminal, numai prin credinţă poate să mai trăiască. Altfel…, e foarte greu.

– Se vor întoarce în lume, la terminarea pedepsei, la fel cum au plecat?

– Mai răi.

– Şi mai răi?

– Da, mai răi. Mult mai răi. Dacă în penitenciar n-au primit înţelegere şi n-au primit iertare şi acceptare din partea noastră, ci doar jigniri – căci e uşor să spui cuiva „criminal” -, atunci, cînd se vor întoarce în societate…

– Se vor întoarce pentru a se răzbuna?

– Da. Nu vor face altceva, pentru că mediul penitenciar, cu privarea de libertate şi cu regulile care sînt acolo, nu face altceva decît să te închidă şi mai tare în tine. Avem cazuri de persoane care au ieşit din închisoare şi n-au aşteptat, poate, nici cîteva zile pînă să facă iarăşi o infracţiune.

– Şi atunci…?

(Răspunsul, în ediţia de marţi, 24 martie, a ziarului Făclia)

M. TRIPON