Credincioşii ortodocşi prăznuiesc duminică Pogorîrea Duhului Sfînt (Rusaliile)

Credincioşii ortodocşi prăznuiesc, duminică, la 50 de zile după Înviere, Rusaliile, marcînd ziua în care Duhul Sfînt a pogorît peste adunarea Apostolilor, în chip de limbi de foc, iar aceştia au început să propăvăduiască.

Deşi Duhul Sfînt a fost prezent în creaţie încă de la început, El a coborît în lume în mod deplin pentru a o sfinţi numai după biruirea morţii şi întoarcerea la Tatăl a lui Hristos. Numai atunci Dumnezeu Duhul Sfînt a putut coborî peste firea umană curăţată de păcate şi răscumpărată şi s-a sălăşluit în cei care l-au primit pe Hristos.

Din punct de vedere al credinţei ortodoxe, la Cincizecime, prin pogorîrea Duhului Sfînt a apărut un Organism cu totul nou, un Aşezămînt divino-uman, Biserica. Cu alte cuvinte, coborîrea peste Apostoli a Duhului, darurile şi harismele primite de ei, predica şi botezul primilor trei mii de oameni constituie întemeierea Bisericii creştine, atît ca o comunitate a credincioşilor, cît şi ca instituţie. Biserica nu este, deci, numai o grupare umană asociată prin aceeaşi credinţă în Dumnezeu şi nici numai o instituţie îngrădită prin dogme şi legi. Ea este o comuniune a oamenilor în Dumnezeu şi cu Dumnezeu şi îl poartă în sine pe Duhul Sfînt. Unii Sfinţi Părinţi au numit Biserica lui Hristos ‘Duhul Sfînt trăind în omenire’.

Rolul Duhului Sfînt este de a-l face activ pe Hristos în noi, prin har. El transformă creştinii din oameni trupeşti în oameni duhovniceşti, sfinţeşte şi dăruieşte comuniunea cu Dumnezeu. Astfel, se zideşte Biserica – Trupul mistic al lui Hristos. Împărtăşindu-se cu Tainele Bisericii, sfinţite de harul Duhului Sfînt, creştinii se constituie într-o comunitate prin comuniune – Biserica lui Hristos.

Importanţa deosebită a sărbătorii constă în faptul că ajută la înţelegerea noţiunii de Biserică – unul dintre imperativele majore ale vieţii contemporane. Criza prin care trece Biserica şi omenirea în ziua de astăzi se datorează în mare măsură faptului că nu se cunoaşte şi nu se ţine seamă de esenţa Bisericii, de ceea ce este Biserica în sine. Sub denumirea de Biserică se înţelege locaşul bisericesc, parohia, comunitatea credincioşilor, clerul, instituţia. Biserica le cuprinde pe toate acestea, dar ea este mai mult decît atît: este Trupul lui Hristos în care sălăşluieşte Duhul Sfînt.

Împreună cu Paştele, Pogorîrea Duhului Sfînt este cea mai veche sărbătoare creştină, fiind prăznuită încă de pe vremea Apostolilor. Despre ea amintesc şi Sfîntul Irineu (202), Tertulian, Origen, Canonul 20 al Sinodului I ecumenic (325) ş.a. Pînă către sfîrşitul secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea, Cincizecimea era sărbătorită împreună cu Înălţarea Domnului. După aceasta, Înălţarea a fost mutată la 40 de zile de la Paşte, Cincizecimea devenind sărbătoare de sine stătătoare.

În vechime, de Cincizecime se făcea botezul catehumenilor, erau interzise jocurile din circuri, spectacolele păgîne etc. Astăzi, în biserici se aduc ramuri de tei sau de nuc care se sfinţesc şi se împart credincioşilor, simbol al limbilor de foc coborîte peste Apostoli şi putere a Duhului Sfînt. Potrivit tradiţiei creştine, ierarhii bisericeşti sunt moştenitorii şi transmiţătorii acestui har apostolic din generaţie în generaţie. Se spune că, în ziua Pogorîrii Sfîntului Duh, Petru, cel mai în vîrstă dintre Apostoli, a ţinut o cuvîntare, în urma căreia s-au convertit la credinţa creştină 3.000 de suflete. Aceştia au alcătuit prima Biserică creştină la Ierusalim, numită şi Maica tuturor Bisericilor.

Căpătînd puterea de a vorbi în limbi străine, ucenicii au început să facă cunoscută învăţătura Mîntuitorului către neamuri, spre mirarea multor oameni aflaţi în Ierusalim, deoarece ei erau ştiuţi ca fiind evrei simpli, în nici un caz preocupaţi de învăţarea limbilor străine.

Biserica spune că toţi creştinii primesc darul Sfîntului Duh odată cu botezul. Astfel, aceştia devin purtători de Duh, iar trupul lor devine – cum spunea Sfîntul Pavel – ‘templul Sfîntului Duh’ (I Cor. 6, 19).

În tradiţia populară, sărbătoarea Rusaliilor este asociată cu manifestarea ‘ielelor’ sau a ‘rusalcelor’, spirite care locuiesc pe lîngă izvoare, fiind în stare, prin cîntecele lor, să ia minţile oamenilor, să-i îmbolnăvească. Boala seamănă cu o transă hipnotică ce nu poate fi dovedită decît de puterea magică a căluşarilor. Obiceiul spectaculos al căluşarilor, deosebit de vechi, este cunoscut mai ales în localităţile Conţeşti, Lisa, Năsturelu, Bragadiru şi Zimnicea.

Bătrînii satelor cred că dacă eşti bolnav, te poţi face bine după ce vătaful căluşarilor trece cu pasul peste tine. Dansul căluşarilor, în general, are scopul de a apăra oamenii, vitele şi recoltele de influenţele negative. De aceea, cei atraşi de Rusalii se pot vindeca doar cu puterea magică a căluşarilor, singurii capabili să lupte împotriva maleficului.