Conf. univ. dr. Dan-Mircea OLINIC: Fără o investiţie umană şi materială în sănătate nu se poate oferi bunăstare populaţiei (II)

Pînă în prezent nu a existat nici o discuţie între diferitele instituţii medicale, referitoare la forma de organizare a unui viitor spital regional de urgenţă, iar acest lucru, evident că a creat reţineri din partea medicilor pentru a promova un asemenea proiect – spune şeful compartimentului de Cardiologie intervenţională şi USTACC a SCJU Cluj, conf. dr. Dan-Mircea Olinic.

În opinia sa, apariţia unui spital regional de urgenţă atrage după sine „nu doar nevoia de acomodare cu o altă clădire, cu alte relaţii între servicii”, dar înseamnă, de asemeni, „capacitatea de a asuma o medicină de o performanţă încă şi mai ridicată decît performanţa asigurată pînă în prezent”. De asemeni, apariţia unui spital regional de urgenţă ar presupune „acomodarea cu nevoia de a fi disponibil 24 de ore din 24, într-un sistem public, cu un nivel de salarizare extrem de precar pentru personalul medical, cu nevoia de a realiza – în prezent şi mai ales în perspectivă – gesturi de o tehnicitate deosebită, în special proceduri, tehnici medicale, chirurgicale încă neintroduse în activitatea medicală clujeană”.

„Există o relaţie directă între nivelul de civilizaţie al unei societăţi şi nivelul asistenţei sale medicale. Fără o investiţie umană şi materială în sănătate nu se poate oferi bunăstare populaţiei” – declară, în înterviul acordat ziarlui Făclia, conf. dr. Dan-Mircea Olinic. Amintind, între altele, că „modul de a privi rezolvarea problemelor de dotare a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă doar prin prisma construirii, într-un viitor nu prea clar definit, a Spitalului Regional de Urgenţă, face ca investiţiile necesare acestuia să fie oprite”. 

 – Spuneaţi că aveţi un angiograf vechi de 13 ani şi ar fi necesară achiziţionarea unuia nou. Care este preţul unui angiograf?

– Un angiograf performant poate fi achiziţionat cu 800.000 – 1.000.000 de euro.

Trebuie să vă spun, apropo de dotare, că echipamentele din secţia cu paturi provin, în cea mai mare parte, dintr-o donaţie a Clubului Rotary, efectuată în urmă cu doi ani. Atunci ne-au fost aduse echipamente în valoare de aproximativ 350.000 de dolari, preţul de catalog, echipamente care conţin o staţie de monitorizare electrocardiografică cu 12 canale, un defibrilator, un electrocardiograf şi un ecocardiogarf foarte performant. Toate echipamentele sînt noi şi toate oferă garanţia unei calităţi deosebite.

Pe de altă parte însă, pentru a îndeplini toate standardele definite chiar de Ministerul Sănătăţii în acel ordin de organizare a USTACC, ar fi nevoie de o extindere a staţiei de monitorizare, de achiziţionarea unei sonde de ecografie transesofagiană, de achiziţionarea unor paturi de terapie intensivă, de instalarea unui sistem de supraveghere video a pacienţilor. Toate aceste eforturi financiare sînt foarte importante.

Oricît ar părea de ciudat, însă, există foarte multe constrîngeri administrative care fac aceste investiţii posibile numai şi numai de către Ministerul Sănătăţii. În prezent, nici o autoritate publică locală, primărie, consiliu judeţean, şi nici măcar noi, ca spital, utilizînd fondurile venite da la Casa de Asigurări de Sănătate, nu avem cadrul legal pentru a cheltui aceste sume de bani pentru investiţii. Prin urmare, decizia de a sprijini Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă trebuie să revină Ministerului Sănătăţii. Decizia este însă foarte mult complicată de discuţiile – care sînt vechi! – privitoare la spitalul regional de urgenţă. Adică, modul de a privi rezolvarea problemelor de dotare a spitalului doar prin prisma construirii, într-un viitor nu prea clar definit, a spitalului regional de urgenţă, face ca investiţiile necesare Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă să fie oprite. Se lucrează în aceste condiţii de 10 – 15 ani, or SCJU nu îşi poate permite să mai aştepte investiţii nici măcar cei cinci ani necesari pînă la apariţia unui spital regional, presupunînd că toate procedurile legate de acesta s-ar desfăşura impecabil.

– Cum se vede nevoia unui spital de urgenţă monobloc dintr-o secţie de cardiologie intervenţională?

– Clujul are foarte mare nevoie de un spital de urgenţă monobloc, foarte bine dotat şi echipat. Un spital monobloc nu poate fi decît în folosul pacienţilor, căci pacienţii sînt cei mai mari beneficiari ai unui spital monobloc.

Privit prin prisma patologiei noastre: Este evident că un pacient cu o urgenţă cardiacă, tratat cu medicamente care vor fluidifica sîngele, are un risc mai mare de sîngerare, în special de sîngerare digestivă. La ora actuală, pentru rezolvarea unei sîngerări digestive, presupunînd că ea apare, pacientul trebuie transferat la Medicala III, la Institutul de Gastroenterologie, lucru care se face cu o anumită lentoare, implicînd un transport cu ambulanţa şi, evident, cu riscuri suplimentare pentru pacient. A existat chiar o situaţie în care, după o asemenea procedură efectuată în cursul nopţii, la prima oră a dimineţii sîngerarea să se reia, astfel că pacientul a trebuit transferat pentru a doua oară, pentru aceeaşi procedură. Şi invers se pot petrece situaţii neplăcute, prin care un pacient internat în Institutul de Gastroenterologie sau în cel de Oncologie sau în Clinica de Pneumoftiziologie să aibă de urgenţă nevoie de o procedură cardiacă, situaţie în care trebuie să apeleze fie la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă, fie la Institutul Inimii.

– De ce credeţi că se tergiversează construirea acelui spital de urgenţă monobloc pe care pare că şi-l doreşte toată lumea medicală, dar nu numai?

– Explicaţia este una delicată şi este relativ uşor de înţeles. Ea provine, pe de o parte, din nevoia unei investiţii extrem de mari, încă mult mai mari decît cea vehiculată în mod oficial. Pe de o parte, explicaţia vine şi din lumea medicală şi din lipsa de interes a unor şefi de instituţie de monospecialitate de a face efortul, sau de a face diligenţele sau de a face lobby pentru realizarea unui spital de urgenţă în care locul fiecărei specialităţi este foarte clar. Pînă în prezent nu a existat nici o discuţie între diferitele instituţii medicale, referitoare la forma ulterioară de organizare a unui spital regional de urgenţă, iar acest lucru, evident că a creat reţineri din partea medicilor pentru a promova un asemenea proiect.

– Cine ar fi trebuit să adune şefii de instituţii medicale pentru o astfel de discuţie?

– Rolul revine, prin lege, organizatorului de sănătate, Ministerul Sănătăţii, şi autorităţii de sănătate publică din judeţul Cluj. Dar, bineînţeles, în această discuţie trebuie implicată şi conducerea Universităţii de Medicină şi Farmacie.

Tranziţia de la actuala formă de organizare a spitalului către un spital regional de urgenţă este o tranziţie dificilă, în care există foarte multe lucruri de rezolvat, şi este uşor de înţeles că în Cluj va fi foarte dificil să se multiplice la nesfîrşit servicii cu un anumit profil, chirurgical sau medical, cu păstrarea în parametrii actuali a tuturor serviciilor deja existente.

– În această tergiversare nu îşi are şi orgoliul un rol? Orgoliul de a fi neapărat şef – de secţie, de… pavilion?

– Orgoliul există în lumea medicală, el a existat dintotdeauna, şi în general există şi o latură bună a ambiţiei şi a orgoliului atîta timp cît acestea se manifestă constructiv. Asumarea sarcinii de şef de secţie este una nu lipsită de dificultăţi şi presupune o foarte mare implicare, o foarte mare dedicare din partea celui care-şi asumă un asemenea rol.

Este clar însă că apariţia unui spital regional de urgenţă atrage după sine nu doar nevoia de acomodare cu o altă clădire, cu alte relaţii între servicii, dar înseamnă, de asemeni, capacitatea de a asuma o medicină de o performanţă încă şi mai ridicată decît performanţa asigurată pînă în prezent. Or, din acest punct de vedere, trebuie, indiscutabili, găsiţi acei profesionişti dornici şi capabili să-şi asume efortul tranziţiei spre un spital regional şi care să ofere şi garanţiile de succes al demersului profesional; pentru că un spital regional de urgenţă trebuie să ofere servicii la un nivel de excelenţă pentru fiecare dintre specialităţile implicate.

– Există, poate, şi teama de a lucra într-o mare echipă…?

– Lucrul în echipă se practică zilnic şi în spitalul nostru, şi se va practica şi în viitor. Cred că nu acomodarea cu lucrul în echipă constituie un obstacol, ci acomodarea cu nevoia de a fi disponibil 24 de ore din 24, într-un sistem public, cu un nivel de salarizare extrem de precar pentru personalul medical, cu nevoia de a realiza – în prezent şi mai ales în perspectivă – gesturi de o tehnicitate deosebită, în special proceduri, tehnici medicale, chirurgicale, încă neintroduse în activitatea medicală clujeană.

– Chirurgia endovasculară, tehnicile endoluminale în chirurgia vasculară – aminteau doi distinşi chirurgi clujeni, referindu-se la chirurgia vasculară.

– Lucrul acesta este valabil şi pentru alte domenii. Pentru domeniul cardiologiei intervenţionale, în Cluj, trebuie spus că ar fi necesară abordarea procedurilor de înlocuire valvulară, cu implantarea unor valve, proceduri deosebit de costisitoare, care presupun un efort financiar foarte mare al statului. Ar fi, de asemeni, nevoie de un efort de specializare pentru medicii implicaţi. La fel ca în cardiologia intervenţională, într-o zonă apropiată, în neurologie, ar trebui dezvoltate tehnicile de dilatare a vaselor cerebrale. Domeniul acesta, în unele ţări occidentale aparţine radiologiei intervenţionale. Radiologia intervenţională lipseşte cu desăvîrşire în Cluj!

Ar exista nevoia efectuării unor proceduri de radiologie intervenţională pe vase uterine, pentru fibromul uterin, pe multe alte structuri vasculare abdominale. În Cluj, nu trebuie să uităm că nu s-a realizat încă tromboliză în accidentul vascular cerebral, în timp ce în alte oraşe din România lucrul acesta se practică în mod sistematic. Tot în Cluj ar mai fi necesare multe, în multe alte domenii, alte specialităţi din medicină, despre care, însă, este mai bine să-i las să vorbească pe cei direct implicaţi.

– Revenind la domeniul dvs: care este partea cea mai frumoasă a cardiologiei intervenţionale?

– Partea cea mai frumoasă este legată de eficienţa rezultatului, în termeni de însănătoşire, pentru pacienţi. Introducerea angioplastiei, a dilatării coronariene în infarctul miocardic acut a condus la reducerea mortalităţii prin această boală în clinica noastră, de la aproximativ 13-15%, la 5%. Prin urmare, la fiecare 100 de infarcte, se salvează în plus aproximativ 10 infarcte. Pe de altă parte, durata de spitalizare a acestor cazuri s-a scurtat foarte mult. Am ajuns la o durată de spitalizare după un infarct miocardic între 3 şi 5 zile, care este o durată mult mai scurtă decît pentru alte boli cardiace. Avem, oficial, dreptul la o durată de spitalizare de 7 zile, or secţia noastră a ajuns anul trecut la o durată de spitalizare medie de 3 zile, ceea ce sigur că arată în special eficienţa acestui tratament şi, ceea ce denumiţi dvs „partea cea mai frumoasă”, viteza de însănătoşire a pacienţilor. Cînd, după un infarct miocardic acut, pacientul, repede, a doua zi, se poate ridica, se poate mişca, şi după două-trei zile îşi doreşte să meargă spre casă, evident că sîntem foarte mulţumiţi.

– I-am întrebat pe fiecare dintre cei cu care am discutat în ultimele luni şi vă întreb şi pe dvs: dacă ar fi să transmiteţi un mesaj celor cu putere de decizie în sănătate, oamenilor politici, dar şi celor cu bani, care ar putea să ajute spitalul, ce le-aţi spune?

– Le-aş spune că sănătatea trebuie privită în mod serios, ca un domeniu care merită toată atenţia societăţii.

Există o relaţie directă între nivelul de civilizaţie al unei societăţi şi nivelul asistenţei sale medicale. Fără o investiţie umană şi materială în sănătate nu se poate oferi bunăstare populaţiei. Cred că oamenii politici sînt foarte sensibili la dorinţele alegătorilor şi cred că dorinţele alegătorilor din România ar trebui să fie îndreptate nu doar spre nevoia de a avea o maşină frumoasă, de a avea o vilă cu o suprafaţă cît mai mare, poate cu piscină, ci mai cu seamă spre nevoia de a avea o şcoală şi un spital de calitate şi care să fie comparabile cu cele din Occident.

– Poate că acela care are bani se gîndeşte că îşi va putea trimite copiii la şcoală în Occident, iar în caz de nevoie, în caz de boală, se va putea trata tot în Occident.

– Într-adevăr, se poate gîndi în felul acesta, doar că, pentru cele mai complicate afecţiuni, cele care presupun rezolvarea de urgenţă, nu va avea timpul necesar să ajungă la Viena. Şi atunci, pentru această categorie de persoane, cu o poziţie socială şi materială foarte bună, mesajul meu ar fi acela că România şi Clujul au nevoie de spitale care, dincolo de orice declaraţii, să arate ca spitalele din Occident.

Avem un drum extrem de lung de parcurs. Chiar dacă ne  place să credem că nivelul medicinei de la Cluj este unul comparabil cu cel al medicinei occidentale, putem afirma lucrul acesta doar pe zone înguste. Totul este destul de fragil şi dependent de oameni care să se implice foarte mult.

– Cred că medicina s-a dezvoltat mai mult pe zonele în care au intrat privaţii…

– Ar trebui înţeles că, din păcate, sistemul nostru de organizare nu permite medicinei private să ofere asistenţă de urgenţă. Medicina privată este cantonată exclusiv în zona medicinei ambulatorii; nu oferă, practic, deloc medicină spitalicească. Medicina spitalicească este extrem de scumpă, ea nu va putea fi asigurată de privat, ci doar de spitalele publice. Şi, din punctul acesta de vedere, atîta timp cît nu se vor investi sume de două, trei ori mai mari decît cele existente, pentru a fi construite spitale şi pentru a fi dotate aceste spitale, atîta timp cît salariile personalului din domeniul medical nu vor fi mărite în aceleaşi proporţii, nu se va putea spera la o medicină de calitate, la noi, şi va continua exodul personalului medical spre alte ţări.

M. TRIPON