Col. Ion MOLDOVAN, inspector şef ISU „Avram Iancu”: Urgenţa nu se poate face fără bani!

„Meseria asta, de pompier, nu-ţi place de la început. N-are cum să-ţi placă de la început! Oricine vede un pompier, îl vede întotdeauna cu hainele murdare, cu funingine pe obraz, cu casca murdară, cu ochii roşii… Mai rău ca un coşar. Rar îl vezi în costum de gală. N-are cum să-ţi placă de la început. Dar, în momentul cînd intri în acest sistem şi te duci la prima intervenţie, şi vezi  că avutul omului de acolo, care te-a solicitat, sau omul respectiv depinde cu viaţa de tine, şi-l salvezi, îndrăgeşti meseria asta pe loc” – spune inspectorul şef ISU „Avram Iancu”, col. Ion Moldovan.

Dar, adaugă acesta, oricît ţi-ai iubi meseria, urgenţa nu se poate face fără bani. „Nu poţi face urgenţă fără bani! Iar noi nu avem bani. Şi eu nu pot să-i spun omului care are nevoie de ajutorul meu că… n-am avut bani să repar maşinile! Sînt atîtea lucruri care trebuie făcute într-o unitate operativă şi care presupun alocări financiare! Dacă nu sînt bani, nu faci nimic, absolut nimic!” – declară, în interviul acordat ziarului Făclia, col. Ion Moldovan.

 – Anul trecut, pe vremea aceasta, şi dvs şi… eu şi dr. Golea, de la UPU, şi dr. Simu, de la Serviciul de Ambulanţă, şi primarul comunei Beliş, Viorel Crainic, eram optimişti în privinţa realizării unei subunităţi de pompieri şi SMURD şi a unui Centru de instruire pentru situaţii de urgenţă, la Beliş. Era proiectul gata făcut de arhitect, erau promisiuni de sprijin financiar de la Consiliul Judeţean…

Vă întreb ce am întrebat-o şi pe dr. Golea: credeţi că a fost… o păcăleală, acest proiect?

– Nu a fost o păcăleală. Proiectul acesta este un proiect extraordinar de bun. Dacă va fi pus în practică, va fi un succes, în primul rînd al celor care vor construi acel centru şi al celor care îl vor finanţa, şi-n al doilea rînd un succes pentru noi şi pentru populaţia care va avea servicii de urgenţă ACOLO. Timpul în care s-ar ajunge la locul intervenţiei s-ar scurta considerabil.

Sigur, s-a început cu optimism acest proiect. Am fost optimişti toţi. Eu personal i-am spus tot ce s-a putut spune despre realizarea unei subunităţi de acest gen, acolo, d-lui primar. Dînsul a fost foarte optimist că va începe proiectul şi că-l va termina în anul următor. Nu s-a început. S-a întocmit doar proiectul, de către arhitect, şi din cîte ştiu eu, pînă la mijlocul lui decembrie 2015, cel puţin, proiectul nu era plătit.

Ce să spun? Fiecare are motivele sau explicaţiile lui. Dl primar probabil are motivele dînsului, că n-a reuşit să-i convingă pe cei din Consiliul Judeţean să investească în acest proiect. Ministerul Sănătăţii nu are nici o implicaţie. Ministerul de Interne, în speţă noi, am spus foarte clar: contribuim cu partea de după, în realizarea acestui proiect, prin detaşare de oameni şi mijloace, acolo. Asta este problema noastră.

– Primarul Viorel Crainic declara de curînd că a contactat o firmă de consultanţă pentru a găsi o sursă de finanţare pentru proiectul de la Beliş.

– Eu mi-aş dori foarte mult ca acest proiect să înceapă. Să înceapă, că după aceea se va termina. Dar să înceapă!

– În tot ce aţi declarat pînă acum se citeşte supărarea. N-a existat nimic care să vă bucure, să vă dea satisfacţie, în 2015?

– Nu sînt supărat. Sînt, într-un fel, dezamăgit. Dezamăgit de… lumea în care trăim. Am mai spus şi spun din nou, cu simţ de răspundere: urgenţa nu se poate face fără bani! Nu poţi face urgenţă fără bani! Iar noi nu avem bani. Şi eu nu pot să-i spun omului care are nevoie de ajutorul meu că… n-am avut bani să repar maşinile! Sînt atîtea lucruri care trebuie făcute într-o unitate operativă şi care presupun alocări financiare! Dacă nu sînt bani, nu faci nimic, absolut nimic!

– S-a întîmplat să nu puteţi face faţă unui eveniment din cauza lipsei dotărilor?

– Nu. S-a întîmplat însă să fim acuzaţi, poate pe nedrept, că la anumite intervenţii am ajuns mai tîrziu. Dar asta nu a fost din cauza noastră, ci datorită tehnicii pe care o avem, şi vă spun cu simţ de răspundere lucrul acesta. Însă, oamenii care ne cer ajutor aşteaptă răspuns imediat. Pentru ei timpul capătă altă valoare, un minut li se pare cît zece.

Noi ne facem treaba, aşa cum avem noi mijloacele; ne facem treaba cît putem. Dar nu pot să le cer mai mult oamenilor mei! Îşi riscă viaţa în fiecare zi!

– Aţi avut cazuri de angajaţi care să fi suferit accidente în timpul unor intervenţii?

– Nu. Nu. N-am avut. E un lucru extraordinar de bun, acesta. Dar vă spun sincer: la fiecare intervenţie mai mare stau ca pe ace pînă cînd se întorc oamenii mei la bază, fiindcă ştiu ce echipamente avem, ştiu ce accesorii avem şi ce maşini avem.

– Cu siguranţă ştiu şi oamenii care merg în teren.

– Ştiu, sigur că ştiu. Ştiu şi uneori se bagă orbeşte ca să salveze un om.

– Asta, pentru că au fost educaţi şi instruiţi să salveze oameni, cred.

– Da, au fost educaţi să salveze oameni. Cu mîna liberă, uneori, fac tot ce pot ca să salveze oameni. Şi le ajunge un simplu „mulţumesc!”. Nu le trebuie mai mult!

Noi, pompierii, nu cerem mult, dar trebuie să ni se dea ceea ce avem nevoie. Dacă nu, poate să ne condamne oricine. Presa ne poate acuza de absolut orice. Este dreptul ei. Dar, prima dată trebuie să te informezi şi abia după aceea să acuzi – din punctul meu de vedere, sigur. Am fost şi voi fi întotdeauna cooperant, cu oricine; dar în momentul în care îmi jigneşti oamenii şi n-ai o bază, deja eşti penibil şi este altceva! Eu ţin la oamenii mei, pentru că sînt în fruntea lor. Fără oamenii mei, de jos, eu nu pot să fac nimic. Ei sînt… talpa, baza prin care unitatea asta merge înainte: subofiţerii aceia din curte, care vin, n-au sărbători, n-au sîmbete, n-au duminici, vin şi-şi riscă viaţa pentru ca semenii lor să stea liniştiţi.

V-am spus, nouă nu ne trebuie mult, cerem doar să ni se dea ce avem nevoie ca să ne putem face treaba. Înţelegem, asta este situaţia financiară a ţării. Noi înţelegem; sîntem militari, executăm ordinele şi mergem înainte.

– Eu n-am să înţeleg niciodată de ce avem stadion şi nu avem spital unic de urgenţă…

– Au fost atîtea promisiuni în ce priveşte spitalul de urgenţă! Şi nu s-a făcut absolut nimic. În aceeaşi situaţie ca şi noi, ca instituţie, se află şi celelalte instituţii din Ministerul de Interne: Poliţie, Jandarmi. Toţi ne plîngem. Şi toţi sîntem în slujba cetăţeanului!

Mi-a plăcut o frază pe care a spus-o un coleg: „Afganistanul nostru este, în fiecare zi, aici” – referire la colegii de la MapN, care merg în teatrele de operaţii şi unii nu se mai întorc. La fel şi noi, sîntem în fiecare zi aici, pe baricade. Nu ne luptăm cu gloanţe, ne luptăm însă cu altele…

– Mai aveţi voluntari? Mai vin voluntari la SMURD?

– Da. Sînt studenţi care participă cu drag la acţiunile noastre şi de care avem mare nevoie, în continuare.  Pentru mine, vă spun sincer, este o plăcere să lucrez cu ei. Nu cer nimic. Li se dă o masă caldă, cînd sînt de gardă, şi atît. Gîndiţi-vă: îşi sacrifică timpul liber…

– Dar în timpul acesta ei şi învaţă.

– Da, învaţă, aşa este. Au un CV foarte bogat şi în acelaşi timp fac practică la modul real.

– Cred că fiecare caz, pentru ei, este o lecţie.

– Aşa este. Dar, credeţi-mă, sînt tineri, au 18, 20, 22 de ani, o vîrstă la care ai nevoie şi de distracţie.

– Eu îmi pun problema altfel: cîţi dintre aceşti tineri care vin şi fac voluntariat la SMURD şi care efectiv învaţă, vor rămîne în ţară? Sau cîţi vor rămîne să lucreze în urgenţă, pentru că dr. Golea spunea că pe an ce trece tot mai puţini tineri aleg, la rezidenţiat, această specialitate.

– Ce motive ar avea să rămînă în ţară în condiţiile în care, cînd te duci afară, pentru acelaşi lucru pe care-l faci aici eşti plătit de zece ori mai bine?

– Şi atunci, mai sînt motivaţi oamenii să se facă pompieri?

– Da. Da. Sînt motivaţi. Numai că, vedeţi, meseria asta, de pompier, nu-ţi place de la început. N-are cum să-ţi placă de la început! Oricine vede un pompier, îl vede întotdeauna cu hainele murdare, cu funingine pe obraz, cu casca murdară, cu ochii roşii…

– Mai rău ca un coşar?

– Mai rău ca un coşar. Rar îl vezi în costum de gală. Ăsta este pompierul! N-are cum să-ţi placă de la început. Dar, în momentul cînd intri în acest sistem şi te duci la prima intervenţie, şi vezi  că avutul omului de acolo, care te-a solicitat, sau omul respectiv depinde cu viaţa de tine, şi-l salvezi, îndrăgeşti meseria asta pe loc.

Asta înseamnă să fii pompier. Nu eşti ca poliţistul de pe stradă, cu uniforma în permanenţă curată; tu eşti, cum am spus, tot timpul murdar şi plin de funingine. Vin la noi în vizită copii de la grădiniţă. L-am auzit pe unul spunînd: „Vreau să mă fac pompier”, şi m-a amuzat replica celui de lîngă el: „Pompier? Ăştia sînt tot timpul murdari, mai bine ne facem poliţişti”.

– Trebuie să ai şi „un pic” de spirit de aventură, ca să fii pompier, bănuiesc.

– Şi curaj! Gîndiţi-vă că am colegi care au văzut poate sute de morţi!

– Şi uneori, poate, făcuţi bucăţi.

– Făcuţi bucăţi, da, în accidente. Pe oamenii aceştia nu-i mai impresionează nimic, fiindcă s-au călit psihic. Atîtea au văzut, că efectiv nu mai văd partea umană a accidentului.

– Asta nu înseamnă, bănuiesc, că ei înşişi n-au rămas oameni. Şi umani.

– Nu. Nu. Sînt oameni normali, au familii, au copii. Pleacă de acasă şi îşi doresc să se întoarcă acasă, de la serviciu. Dar trăirile lor, probabil, sînt mult, mult mai, să zic aşa, lente decît ale unuia care priveşte accidentul din exterior.

– Poate seamănă cu ale anatomopatologului, obişnuit să-l privească pe cel aflat pe masa de autopsie ca pe un CORP şi atît. Nu mai există implicare sufletească, sau dacă există, nu este de intensitatea celei pe care ar avea-o cineva din afară.

– Aşa este.

– Ce vă doriţi pentru 2016?

– Sincer?

– Foarte sincer!

– Îmi doresc ca lucrurile să intre într-o normalitate FIREASCĂ.

– Şi credeţi că se poate?

– Cred că este un lucru realizabil. Vedeţi, după evenimentul nefericit de la Bucureşti, noi, ca instituţie, sîntem blocaţi. Efectiv sîntem blocaţi de oameni care sesizează şi reclamă tot felul de… prostii, de tîmpenii.

– A crescut numărul de apeluri telefonice?

– A crescut numărul de apeluri telefonice, a crescut numărul de petiţii, a crescut numărul de solicitări de controale în teren. Şi nu putem mai mult decît… putem. De aceea vă spun că îmi doresc să intrăm într-o normalitate firească. Şi, sigur, îmi doresc să am maşini cu care să pot să ajut oamenii. Nu ţine de noi, asta. Noi, dacă avem tehnică, ieşim imediat pe stradă şi ajutăm oamenii. Dar nu pot, dacă maşina mea merge numai cu 50 de kilometri la oră, nu pot să-i dau 80, că nu merge!

Îmi doresc, desigur, şi lucrurile astea, materiale. Să nu uităm că anul 2016 e an electoral.

– Şi o să primiţi promisiuni! Promisiuni o să primiţi cîte nu puteţi… duce!

– Eu m-am săturat de promisiuni. Eu sînt un om practic şi sincer. Ăsta sînt! Promisiuni! Ce să mai promită, cînd se vede pe teren că nu sînt făcute multe lucruri?!

– Ce să promită? Bunăoară, că veţi avea acel Dispecerat Integrat, că va fi gata Centrul Judeţean de Conducere şi Coordonare a Intervenţiilor, că se va face subunitatea de pompieri şi SMURD şi se va face Centrul de instruire pentru situaţii de urgenţă, de la Beliş…

– Să dea Dumnezeu să se facă. Dar vreau să vă spun ceva, în legătură cu promisiunile. Primarul din Floreşti n-a promis nimic şi a făcut, este gata, o subunitate de pompieri. N-a promis nimic. Cînd aproape a fost gata, ne-a invitat, pe mine şi pe d-na dr. Golea, la dînsul. Noi ne gîndeam că ne va propune să intrăm cu un echipaj SMURD, acolo, de aceea ne cheamă. Ne-am dus la dl primar şi ştiţi ce ne-a spus? „Domnilor, aceasta este clădirea. Este a dumneavoastră. Veniţi cu tehnica, veniţi cu oameni şi o populaţi!”. Am rămas blocaţi, şi eu şi dr. Golea, pentru că noi ne făcusem un plan, ce să povestim, cum să povestim, pentru că aveam în gînd să ducem un echipaj SMURD acolo, un EPA. Cînd am auzit ce spune dl primar, am reconfigurat tot ce gîndisem pînă în acel moment. Şi vreau să vă spun că la Floreşti este o subunitate construită de la zero şi făcută exact cum trebuie să fie o subunitate de pompieri şi SMURD!

– Cred că a fost cel mai frumos cadou pe care l-aţi primit în 2015.

– Încă nu este a noastră clădirea, fiindcă mai trebuie finalizate mici lucrări, dar urmează ca în acest an să intrăm acolo şi să asigurăm intervenţii în zonă.

Da, acesta a fost primarul din Floreşti! N-a promis nimic, doar a făcut şi cînd a fost gata, ne-a chemat să mergem acolo şi să ne facem treaba. Nu vreau să-l laud, dar este de apreciat ce a făcut dl primar din Floreşti.

– Eu cred că merită, cu prisosinţă, laude!

– Ce să spun? Dacă toată lumea s-ar gîndi pentru comunitate, cred că s-ar putea face lucruri mult mai multe şi mult mai bune.

M. TRIPON