”Chestiunea reparațiilor. Ce s-a făcut. Ce ar fi trebui să se mai facă”

•Rolul lui Eugeniu Grigore Neculcea în negocieriile din cadrul Comisiei Reparațiilor•

După Armistițiul de la Compiègne, Europa, și nu numai, aștepta deschiderea lucrărilor Conferinței de Pace, eveniment ce avea să pună capăt Primului Război Mondial. Dacă inițial s-a decis ca data deschiderii Conferinței să fie 17 decembrie 1918, evenimentul a avut loc o lună mai târziu. În 12 ianuarie 1919, au fost convocate statele participante, iar în 18 ianuarie, lucrările Conferinței de Pace au fost deschise de către președintele Franței. În total, au fost peste 1000 de persoane, fiecare delegație având câteva zeci de membri, ajungând la cca 200, în cazul delegației Marii Britanii. Pentru discutarea numeroaselor probleme (teritoriale, militare, Societatea Națiunilor, economice, reparații de război, sancțiuni, minorități, etc), au fost create mai multe comisii.

Poză din arhiva familiei, publicată și în vol: Eugeniu Neculcea, un diplomat regăsit/ Eugeniu Neculcea, un diplomate retrouve, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Marcela Sălăgean, Cluj-Napoca, Institutul Cultural Român, Centrul de Studii Transilvane, 2006

Într-una din comisiile Conferinței de Pace, Comisia Reparațiior (Comisia de Reparații, Comisia privind Reparațiile de Război, sunt doar câteva denumiri înregistrate de istoriografie), România a fost reprezentată de Eugeniu Grigore Neculcea. Născut în1879, decedat în 1954, Eugeniu Grigore Neculcea a fost Doctor în științe fizico-matematice la Sorbona, a activat în cadrul Universității din Iași, în cadrul Ministerului Finanțelor și, în perioada 1 ianuarie 1919-1 februarie 1937, a fost ministru plenipotențiar și a făcut parte din aparatul diplomatic al statului român. A fost membru al Academiei Diplomatice Internaționale și membru titular al Academiei de Științe din România. La sfârșitul Primului Război Mondial, a fost numit de către premierul Ion I. C. Brătianu membru al delegației României la Conferința de Pace de la Paris, activând, mai ales, în cadrul Comisiei Reparațiilor, dar nu numai. Câteodată, în activitatea diplomatică, a folosit și numele Eugen Neculcea sau Eugen Neculce.

Document din arhiva familiei, publicată și în vol: Eugeniu Neculcea, un diplomat regăsit/ Eugeniu Neculcea, un diplomate retrouve, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Marcela Sălăgean, Cluj-Napoca, Institutul Cultural Român, Centrul de Studii Transilvane, 2006

Ca și mulți alți diplomați ai vremii, Eugeniu Grigore Neculcea a lăsat posterității însemnări despre activitatea sa diplomatică. O bună parte a respectivelor însemnări se află în arhiva familiei. Bucurându-ne de acces la ele, am reținut câteva pasaje în care descrie o serie de evenimente și proceduri de lucru referitoare la chestiunea reparațiilor de după Primul Război Mondial.

Comisia Reparaţiilor a început să funcţioneze la 1 ianuarie 1920, fiind considerată de către Eugeniu Gr. Neculcea un tribunal arbitrar interaliat. Era compusă din cinci membri, care luau parte la şedinţe, discutau şi luau decizii prin vot deschis. Persoanele desemnate la început pentru a face parte din comisie, nu au rămas aceleași, ci se schimbau în funcţie de chestiunile luate în discuţie. De exemplu, pentru chestiunile referitoare la Austria şi Ungaria, asista delegatul Iugoslaviei, iar delegatul comun al Greciei, Poloniei, României, Iugoslaviei şi Cehoslovaciei (sau Micile Puteri cum li se mai spunea la Conferință), asista la discuţiile ce decurgeau din prevederile Tratatului de la Saint Germain, de la Trianon şi Neuilly. În ceea ce priveşte chestiunile referitoare la Austria şi Ungaria, Micile Puteri erau reprezentate individual. Puterile principale (Marile Puteri – Franța, Marea Britanie, Italia, SUA), dispuneau fiecare de două voturi, pe când puterile zise mici, de un singur vot. În organizarea internă a Comisiei Reparațiilor, Micile Puteri nu erau reprezentate decât sub forma colectivă, de Delegat comun în Consiliile de servicii tehnice (Serviciul financiar, Serviciul de reparaţii şi restituţii, Serviciul juridic). Numirea Delegatului comun a fost o chestiune delicată, fiind nevoie de aproape şase luni de zile pentru ca cele cinci țări să ajungă la un acord asupra persoanei ce urma să le reprezinte înaintea Comisiei. Primul Delegat comun al celor cinci Puteri Mici a fost ales, în unanimitate, Dl. Eugeniu Grigore Neculcea, România câştigând astfel primul rol în apărarea tuturor chestiunilor ce o interesa, privitoare mai ales la Austria şi Ungaria.

Interesele românești

Odată începute lucrările Comisiei Reparațiilor, dezbaterile care au avut loc au fost diverse. În ceea ce privește interesele românești, acestea erau cuprinse în trei secțiuni: a) – Restituţiile în natură; b) – Cota de reparaţii a României; c) – Evaluarea obligaţiilor României. În materialulul de față, ne vom concentra asupra obligațiilor României, insistând doar asupra a două probleme: rechiziţiile făcute de armata română pe teritoriul Ungariei și răscumpărarea acţiunilor liniilor ferate particulare din Ardeal şi Bucovina; primul caz încheindu-se cu un succes pentru România, în cel de-al doilea, dat fiind neînțelegerea de către structurile decizionale de la București a situației și a procedurilor adoptate la Paris, efortul diplomatic a lui Eugeniu Neculcea a fost zadarnic. Totodată, aducem în atenția cititorului că pe agenda Comisiei, au fost și alte subiecte, cum ar fi: obligația țărilor succesoare la plata datoriei Austro-Ungariei; plata bunurilor cedate țării noastre; problema Biletelor Băncii Generale (care de altfel a și stârnit multe discuții în epocă); definitivarea Acordului forfetar general cu Aliații asupra reparațiilor. De asemenea, precizăm și că problema reparațiilor de război nu s-a încheiat odată cu sfârșitul Conferinței de Pace, ci a făcut obiectul mai multor întâlniri și negocieri internaționale, ce au avut loc pe tot parcursul primului deceniu interbelic.

Chestiunea rechizițiilor făcute de armata română pe teritoriul Ungariei

Document din arhiva familiei, publicată și în vol: Eugeniu Neculcea, un diplomat regăsit/ Eugeniu Neculcea, un diplomate retrouve, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Marcela Sălăgean, Cluj-Napoca, Institutul Cultural Român, Centrul de Studii Transilvane, 2006

Revenind însă la subiectele supuse acum atenției, chestiunea rechizițiilor făcute de armata română pe teritoriul Ungariei era una complexă, care, conform celor relatate de Eugeniu Gr. Neculcea, chiar dacă a fost pusă pe ordinea de zi a Comisiei Reparațiilor încă de la începutul anului 1920, a necesitat aproape patru ani de negocieri, pentru a se rezolva în modul cel mai avantajos pentru România. Iar situația era cu atât mai delicată cu cât, în acea chestiune, divergențele româno-maghiare erau mari, iar România trebuia să acționeze în așa fel încât punctele de vedere ale Marilor Puteri să ajungă să fie în concordanță cu interesele ei. În urma mai multor discuții, Comisia de Reparaţii a decis ca valoarea rechizițiilor făcute de armata română pe teritoriul Ungariei să fie în prealabil studiată și stabilită de Serviciul său financiar. Dar, la puțin timp după această decizie, Eugeniu Gr. Neculcea a fost ales membru în Consiliul Serviciului financiar, cu titlu de Delegat comun al celor cinci puteri zise mici. Imediat după alegere, referindu-se la rechizițiile armatei române pe teritoriul Ungariei și ținând cont de procedurile și regulamentele de lucru, s-a împotrivit discutării în cadrul Serviciului financiar al Comisiei Reparațiilor, susținând că fiind vorba de restuiri pe care Ungaria le reclama României, problema nu era de competenţa Serviciului financiar, ci de a celui de Restituţii în natură, dar unde Puterile Mici nu aveau încă reprezentanţi. Dar, până să se înceapă studiul problemei de către Serviciul restituții în natură, ce nu avea, de fapt, nici o altă documentare decât cea maghiară, a trecut un an. În acest răstimp, Eugeniu Neculcea a fost numit Delegat comun şi în acest serviciu, şi a întârziat cât a putut de mult lucrările pentru a prinde un moment mai favorabil ţării sale.

Temporizări şi amânări succesive

A obţinut temporizări şi amânări succesive, care au durat încă un an. În fine, delegatul Marii Britanii, dorind cu orice chip să închidă discuțiile referitoare la acest subiect, a cerut rezolvarea prealabilă a chestiunilor de principiu de către Serviciul juridic. În primul rând, era vorba despre chestiunea beligeranţei noastre. Pentru o mai bună accelerare a lucrărilor, el a propus ca problema în discuție să fie dată spre analiză juristului american, care avea astfel rol de arbitru. Eugeniu Gr. Neculcea s-a opus la un arbitraj de acest gen, şi a propus ca problema să fie studiată din punct de vedere juridic de doi jurişti aparţinând Comisiei Reparaţiilor, din care primul să fie juristul american, iar al doilea să fie juristul delegaţiei comune, un cehoslovac, cu care românii erau în excelente relaţii de prietenie. Propunerea a fost admisă, cu condiţia ca lucrările să înceapă imediat şi să se pună la dispoziţia juriştilor toate documentele care se vor cere. După două luni, dezbaterile tot nu au fost începute, graţie mai ales juristului cehoslovac care, conform lui Eugeniu Neculcea, ”a acceptat prieteneşte să aibă o boală imaginară”. Pe de altă parte, deoarece după încheierea Tratatelor de Pace, Ungaria dorea să obţină un împrumut prin intermediul Societăţii Națiunilor, Eugeniu Grigore Neculcea s-a gândit că s-ar putea condiţiona renunţarea României la privilegiul hipotecei de primul rang ce toţi Aliaţii îl aveau asupra bunurilor Ungariei, de renunţarea maghiarilor la pretenţiile privitoare la rechiziţiile trupelor române. Ideea a fost susținută și de reprezentanții altor state, drept pentru care, întregul plan de acțiune a fost elaborat de Eugeniu Neculcea, în comun cu Nicolae Titulescu. Formula acordului a fost definitivată și semnată în scurt timp, fiind supusă imediat spre omologare Comisiei Reparaţiilor. Comisia, după multe discuţii și negocieri (căci ceea ce România trebuia să plătească constituia gajul comun al Aliaţilor, conform prevederilor art. 181 din Tratatul de la Trianon), a luat decizia în sensul că juriştii erau desărcinaţi de delegaţia de arbitraj. În acest mod, acordul României cu maghiarii a fost pus în aplicare.

Răscumpărarea acţiunilor liniilor ferate particulare din Ardeal şi Bucovina

Cât priveşte răscumpărarea acţiunilor liniilor ferate particulare din Ardeal şi Bucovina, Bucureștiul, din proprie neglijență, n-a mai avut câștig de cauză, cum s-a întâmplat în cazul prezentat mai sus. Din însemnările lui Eugeniu Neculcea, reiese că, în conformitate cu prevederile Tratatului de la Versailles, germanii au depus la Comisia Reparaţiilor acţiunile intreprinderilor din Austria și Ungaria, ce le aveau în posesia lor. Printre acestea, se găseau şi acţiuni ale căilor ferate (”drumurilor de fier”, cum se spunea în documentele vremii), din Ardeal şi Bucovina. Acţiunile se vindeau prin licitaţie la Comisia Reparațiilor, prioritate la cumpărare având Aliaţii, în caz că erau amatori. Se preferau întotdeauna cei direct interesaţi, iar preţurile ce se fixau de Serviciul financiar al Comisiei, erau totdeauna scăzute. Dacă Aliaţii nu cumpărau aceste acţiuni, Comisia invita la licitaţie deschisă şi Băncile mai importante. Eugeniu Neculcea a insistat pe lângă autoritățile de la București ca România să cumpere acţiunile drumurilor de fier particulare din Ardeal şi Bucovina la licitaţie. Ministerul de Finanţe de la București și-a exprimat dorința de a le achiziționa, însă nu dorea să achite vreo sumă în contul reparaţiilor. Neculcea a atras atenţia că punctul de vedere al Ministerului contravenea deciziilor tratatului, explicând și susținând de mai multe ori că interesul României era de a nu pierde respectivele acţiuni. Eforturile lui Eugeniu Neculcea au fost zadarnice, deoarece Ministerul de Finanțe și-a trimis un reprezentant ca să protesteze contra licitaţiilor. Licitaţiile au avut loc, iar acţiunile au fost cumpărate de un grup Belgian, de la care statul român urma să le răscumpere mult mai scump, decât ar fi făcut-o dacă le-ar fi achiziționat la licitaţia organizată în cadrul Comisiei Reparațiilor.

Aceste rânduri au fost scrise nu atât din dorința de a mai adăuga un material în plus miilor de texte existente la noi în țară, sau în întreaga lume, despre problemele discutate în cadrul Conferinței de Pace de la Paris din anii 1919-1920, ci din dorința de a transmite către cititorul mai puțin familiarizat cu istoria, câteva informații despre evenimente și personalități despre care s-a scris mai puțin, nefiind atât de mult promovate de sintezele și manualele de istorie.

Marcela SĂLĂGEAN

BIBLIOGRAFIE

Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, Dosar 77/M 28/1922. Eugeniu Neculcea, Ministru Plenipotenţiar,

Alexandrescu Mihai, ”Organizarea cadrului de negociere la Conferința de la Paris (1919)”, în: Multiculturalism în Transilvania după Conferința de Pace de la Paris, coord. Marina Trufan, Marius Mureșan, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2019

Dobrinescu Valeriu Florin, România și Ungaria de la Trianon la Paris (1920-1947). Bătălia diplomatică pentru Transilvania, București, Editura Viitorul Românesc, 1996

Eugeniu Neculcea, un diplomat regăsit/ Eugeniu Neculcea, un diplomate retrouve, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Marcela Sălăgean, Cluj-Napoca, Institutul Cultural Român, Centrul de Studii Transilvane, 2006

România la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920). Documente diplomatice, Ediție de Dumitru Preda, Ioan Chiper, Alexandru Ghișa, București, Editura Semne, 2010