CĂRȚILE NEMURIRII NOASTRE

30 noiembrie 2018 | Articol scris in EVENIMENT,INTERVIU

cu scriitorul Mircea Vaida-Voevod despre documente de căpătâi și aducere aminte

Timp de 2000 de ani lumea s-a mişcat încet, foarte încet. Apoi, dintr-o dată, cântecul acela obsedant a trezit conştiinţe. Acum o sută de ani, dorul de a fi parte din Fiinţa Întreagă a Nemului a schimbat ritmul. O frenezie aparte, o linie melodică dusă până la paroxism a născut oameni de seamă, care au sfărâmat prin voința neamului, podiumul rebegit al imperiilor asupritoare. Înfierbântate, tulburătoare şi, nu odată solitare, discursurile marilor spirite au dat roade. Şi au înfăptuit Unirea. Marea Unire.
Străfulgerare de vrajă.
Acum, în casa scriitorului Mircea Vaida- Voevod e din nou linişte. Afară, în Codrii Făgetului clujean toamna îşi face de cap prevestind omăt luminat.Înăuntru e cald şi bine. Pe o măsuţă dichisită, patru tomuri voluminoase, cu o grafică impecabilă şi coperţi veşnicind nemurirea slovelor proaspăt ieşite de sub tipar. Bătăile muzicale şi, totodată, profunde ale vechiului orologiu; perete pe care tronează un fotoliu de care s-au folosit, cândva, strămoşi de seamă; portretul de epocă al bunicului Alexandru Vaida-Voevod privind,din istorie, peste toţi şi toate. Un colţ de lume, undeva în colţul sufletului noastru, recompunând, pe stil nou, o cameră de acu’ o sută de ani.
Interlocutorul meu, scriitorul Mircea Vaida-Voevod îşi aminteşte…
Biografia mea, începând din vremi de restriște a stat mereu sub semnul bunicului meu – Alexandru Vaida Voevod. El a jucat un rol esenţial în realizarea Marii Uniri din 1918. Atunci, la 1 Decembrie românii şi-au hotărât soarta. Viaţa bunicului meu a fost de la început, şi până în ultimul ceas în slujba naţiunii române. Istoric vorbind, aceste cărţi încearcă să surprindă diverse momente, mai ales, gânduri și fapte ale lui Alexandru Vaida Voevod, ale generaţiei sale. Pentru că e vorba despre o generaţie de elită, care a dat chip aspirațiilor pe care șiruri de generații de români le-au transmis una alteia, profunda chemare a Unirii. Istoria lucrează prin oameni, prin popoare, dar și prin personalități de excepție, care în anume momente își asumă Destinul. Mereu românii s-au simţit prin limbă şi prin istorie, uniţi. Ei, bine, 1918, prin principiile wilsoniene, prin faptul că se terminase un război cumplit, unde, în tranşee, muriseră atâţia români din Transilvania, dintre cei de dincolo de Carpaţi. Unirea nu părea totuși, atât de aproape. Era ca o poveste, ce o veţi regăsi în aceste cărţi pe care le-am editat în preajma Centenarului Unirii, totul fiind legat de o cotitură a istoriei, acel 1 Decembrie. E vorba de două volume care se numesc « 1 Decembrie, 1918 . Mărturii ale participanţilor, votanți ai Marii Uniri ». E un documentar coordonat şi păstrat sub vremuri de către istoricul Ioachim Crăciun. Această personalitate a Clujului şi nu numai, este cel care a descoperit, de pildă, Catehismul calvinesc şi l-a comentat, este cel care a fost şi rămâne cel care a fost considerat părintele bibliologiei române. Spre sfârşitul vieţii sale, mi-a făcut o mărturisire şi anume că în arhiva lui, bine păstrat, după cum s-a dovedit ulterior, ascuns, aş zice, se află un documentar privindu-i pe cei care au votat Unirea în 1918, la Alba Iulia. În 1943, Institutul de Istorie a Daciei Superioare, refugiat la Sibiu intenţiona să editeze un album cu cei care în urmă cu un sfert de veac au votat Unirea. În acest scop s-a întreprins o anchetă. Aceste două consistente volume conţin fotografiile votanţilor Marii Uniri, fiecare îşi povesteşte biografia: preoţi, învăţători, mulţi dintre ei, ţărani. Oare le putem spune « oameni de rând »? Pentru că fiecare dintre ei este o personalitate. Se vede cu ochiul liber că n-a fost o adunare amorfă, iar Unirea n-a fost făcută doar de elitele româneşti. Aici sunt reprezentanţii poporului. Obştile şi-au trimis reprezentanţii la Alba Iulia.
Câţi au votat, efectiv, la Alba Iulia ?
Au fost 1228 de votanţi. În cărţile despre care vorbim apar vreo 600.
Vorbeați despre intenţiile de apariţie a unui album în 1943.
Da. De ce n-a putut apărea atunci ? Pentru că în timpul Dictatului de la Viena graniţa era draconică, se confiscau toate documentele sfinte poporului român dar şi pentru că era război. Ioachim Crăciun este cel care a coordonat arhiva din care putem afla cine erau acei semnatari, ce reprezentau ei. Se vede ce conştiinţă naţională, ce conştiinţă istorică aveau aceşti oameni simpli din Maramureş, din Banat, din inima Transilvaniei. Acum am adăugat în această ediţie un capitol Addenda, cu o serie de date noi descoperite în arhiva pe care am moştenit-o de la Ioachim Crăciun. E o carte importantă atât din punct de vedere istoric, cât şi din punct de vedere politic. Am întocmit cele două volume împreună cu istoricul Gelu Neamţu. Prietenul meu nu mai e printre noi, dar, iată, astfel participă şi el la sărbătorirea acestui moment crucial : Centenarul Marii Uniri.
Două volume substanţiale, apărute la Editura Risoprint, în condiţii grafice deosebite, în regie proprie, după o primă ediţie publicată la Editura Academiei Române.
Da. Era necesar să apară această lucrare acum, în momentul sărbătoririi Centenarului, ea fiind importantă pentru istoricii români și străini, o carte esenţială atunci când vorbim despre Unire, o carte peste care nu se poate trece.
Un alt volum…
… Care se numeşte « Scrisori de la Conferinţa de Pace. Paris-Versailles. 1919-1920».Un volum care are în jur de 700 de pagini, ediţie revăzută şi adăugită cu o serie de imagini de la Areopagul Păcii, pe calea spre Tratatul de la Trianon. Vorbind despre prima ediţie, academicianul Dan Berindei scria : « Scrisori de la Conferinţa de Pace… » sunt de un deosebit interes şi contribuie, mai ales, în a demonstra rolul lui Alexandru Vaida Voevod în momentele decisive pentru români în necontenita lor luptă de afirmare şi apărare ». Realmente sunt nişte mărturii ale acelor zile trăite intens de către reprezentanţii României şi ai poporului român la Conferinţa de la Paris-Versailles unde s-a obținut recunoașterea internațională a fruntariilor României Mari. Majoritatea scrisorilor sunt adresate lui Iuliu Maniu. Trimise printr-un curier special pentru ca ochi străin să nu ajungă la ele. Maniu – după cum se ştie – era preşedintele Consiliului Dirigent aflat la Sibiu, iar Vaida Voevod, în prima fază reprezenta Ardealul la Conferinţă. Apoi a devenit conducătorul delegaţiei române ca prim-ministru şi ministru de externe şi a obţinut recunoaşterea internaţională a frontierelor patriei întregite. Această corespondenţă poate fi socotită un soi de faţă nevăzută a Lunii. Strict secrete erau aceste scrisori ! Ele sunt mărturii directe ale unui participant şi martor a ceea ce se întâmpla în cel mai fierbinte loc al planetei. « Argumente autobiografice », « Între Eminenţă cenuşie şi Eminenţă », iată doar două capitole în care se relevă rolul covârşitor al lui Alexandru Vaida Voevod la Paris-Versailles. Omul care l-a sfătuit pe Brătianu, omul care cunoştea exact lumea Bătrânului Imperiu, cunoştea oamenii, faptele, obiceiurile, precum şi tarele acelei lumi. Din acest motiv a fost extrem de util cauzei româneşti.
Am în față o copertă incitantă: Al. Vaida Voevod la vârsta senectuții, stând în jilț, în chenarul unei rame Blondel, cu o carte în mână – cum l-a zărit pictorul Anastase Demian. Aș dori să stăruiți asupra volumului pe care l-ați dedicat lui « Alexandru Vaida Voevod, văzut de contemporani. Evocări aniversare și mărturii ale unuia dintre făuritorii Marii Uniri.»
Mi se pare potrivit să-l citez pe Iuliu Maniu: „ Nume trecut în istorie. Se va constata de acord cu noi contemporanii noblețea sufletului său, caracterul său antic…” Maniu insistă asupra „ declarației celebre” din parlamentul budapestan și asupra supremei demnități „ de a fi fost tot el primul-ministru al României Mari, când s-a votat Unirea tuturor provinciilor și delegatul nostru la Conferința de Pace, în care s-a ratificat Unirea tuturor Românilor într-un stat național. ”
Capitolul « Declaraţia de autodeterminare », descrie împrejurarea în care, în casa din centrul Clujului, unde primea poşta din străinătate, i-a căzut în mână un ziar din München, reproducând clauzele stabilite de Woodrow Wilson. Citise, de asemenea, un discurs al lui Clemenceau, publicat în Neue Züricher Zeitung. Atunci a simţit că ceasul bate în favoarea popoarelor europene, a neamurilor sud-est-europene şi a românilor. A scris cu mâna lui şi pe urmă a transcris Declaraţia pe care dorea s-o facă în Parlamentul de la Budapesta. Conducerea Partidului Național s-a întrunit la Oradea, în 12 octombrie 1918, şi, aşa cum povestesc mai mulţi participanţi, Alexandru Vaida Voevod a scos pe neaşteptate din buzunar, Declaraţia şi a citit-o celor de faţă. Era o declaraţie dură, în care poporul român din Transilvania şi Banat hotăra să se rupă de Ungaria şi să se unească cu Ţara Românească. Pentru că era un orator cunoscut, el a fost menit să citească, în Parlamentul budapestan, Declaraţia de autodeterminare a românilor. Al. Vaida Voevod şi-a finanţat şederea pe timpul Conferinţei de la Paris, tot el a garantat și a finanţat din averea proprie repatrierea, din Vladivostoc, cu o navă japoneză, a peste 13.000 de prizonieri români din Siberia. Am încercat să analizez arta negociatorului, diplomat și strălucit orator. De asemenea am dorit să caracterizez faptele acelei pleiade de intelectuali care au slujit cauza națiunii române. În carte, sunt prezente opiniile unor mari personalităţi ale vremii: episcopul Iuliu Hossu, viitorul cardinal, Nicolae Iorga, Ion Luca Caragiale, Ştefan Cicio-Pop, Petre Ţuţea, V.V Tilea, un diplomat de elită la Londra, Virgil Stelea, Emil Haţieganu, Pan Hallipa, George Coşbuc, Ion Mihalache, Ionel Pop, Victor Deleu, Sever Dan, Ion Clopoţel, R. W. Seton-Watson, Louis Barthou, Președinte al Franței, Lloyd George, Milan Hodza şi alţii.
Şi un al patrulea volum : « Alexandru Vaida Voevod şi Marea Unire. Repere istorice »
Un volum colectiv, în care am adunat păreri ale unor specialiști, fiecare stăpân pe un anumit domeniu al istoriei: profesori universitari, personalităţi academice, istorici de marcă precum Ioan Bolovan, Vasile Ciobanu, Ioan Drăgan, Gheorghe Iancu, Ruxandra Moașa Nazare, Simona şi Toader Nicoară, Mircea Popa, Mihai şi Radu Racoviţan. Pe coperta cărţii am tipărit harta României Mari, cum era şi firesc şi un citat din Alexandru Vaida Voevod : « Naţiunea română care trăieşte în monarhia austro-ungară aşteaptă şi cere, după multă suferinţă de veacuri afirmarea şi valorizarea drepturilor ei nestrămutate şi inalienabile la deplină viaţă naţională »
M-aş opri însă nu numai asupra cuvintelor. Pentru acest interviu aţi pregătit ceva special… Foarte special !
Un obiect care rămâne. Nu doar pentru că are strălucirea aurului, dar vădește şi o strălucire lăuntrică, a adevărurilor istorice. E vorba despre o pană de aur. Ca dimensiuni – puţin impresionantă. Dar proiectată pe harta României Mari devine o săgeată, o lance a lui Horea. Sau lancea timpului, dacă vreţi. Lancea tuturor românilor, dacă stau să mă gândesc. Cu această pană, Alexandru Vaida Voevod a semnat documente importante ale tratativelor de la Paris Versailles. Era o pană dedicată semnăturilor, care – iată ! – unele se dovedesc neşterse, nici de timp, nici de istorie. A ţinut-o în mână la semnarea tratatului de la Versailles şi generalul Coandă, își amintea Alexandru Vaida Voevod. În acest context, m-aş opri la o scenă, petrecută în 1919 şi care-i are ca protagonişti pe Ion I. C. Brătianu şi pe Alexandru Vaida Voevod. Dincolo de animozităţi, de rivalităţi politice între aceşti bravi oameni ai neamului românesc, unul venind din Transilvania, celălalt din București, a existat cauza românească, limba şi istoria României. Din acest motiv aş vrea să citez un fragment pe care l-am surprins în volumul de Scrisori – către viitorime, aş zice eu. Dacă e ceva care îi apropie şi îi aseamănă întru totul pe aceşti mari bărbaţi de stat, aparent duri, adevărate efigii solemne de bronz, răspunsul e Neamul Românesc şi Ţara. Mai ales când simbol al Neamului Românesc și al Țării e Avram Iancu:
„Îți mulțumesc deosebit pentru scrisoarea ta lungă – îi răspunde în 12 iunie 1919 lui Mihai Popovici – Am mers cu ea la Brătianu și i-am cetit-o întreagă (…) Când am ajuns la cuvintele, că mormântul Iancului era păzit de doi foști legionari de ai lui, moșnegi de câte 90 de ani, – mi s-a oprit vocea. Am înghițit ce am înghițit, dar nu voia să-mi succeadă să-mi stăpânesc emoția. Eram singuri cu Brătianu. M-am uitat la el, ochii mi se umpluseră de lacrimi, și am zis: trebuie să aștept, m-am prea emoționat… Să mă scuzați.
El atunci, ridicându-se de pe scaun: dar cum să nu fii emoționat, cum să nu plângă omul… și a izbucnit într-un plâns cu hohot, și am plâns amândoi până ce ne-am ușurat”.
Ce ar mai fi de spus?… Atunci când Al. Vaida Voevod și Ion I. C. Brătianu, plânseră „în hohot”, cu lacrimi adevărate, sub icoana Iancului!?
***
Clopotele orologiului bătură din nou. Muzical şi profund. Pe jilţul strămoşilor s-a aşezat, zâmbind blând, umbra Marelui Bărbat, Alexandru Vaida Voevod. A privit spre volumele omagiale, a privit, şi ne-a făcut semn, discret, cu mâna.
Străfulgerare de vrajă.