Călcîiul lui Ahile

Toţi îl avem!
Chiar dacă nu ne vine să credem, chiar dacă nu recunoaştem, chiar dacă îl mascăm, chiar dacă-l trecem sub tăcere mincinoasă sau nu, chiar dacă nu ne pasă.
Copilul, ai crede că are cele mai multe, căci pare şi este neajutorat. Dar dincolo de naturalul condiţiei umane de început, egoismul, cel legat de supravieţuirea speciei, e Călcîiul lui Ahile: îi trebuie tot, rar vrea să-mpartă jucăriile şi atît de repede te aserveşte şi te manipulează, chiar şi doar prin drăgălăşenie.

Adolescentul, ai crede că are şi el o droaie, dar de fapt toate-s legate de criza sa de identitate. Ăsta-i Călcîiul lui Ahile ce-l macină: vrea independenţă, are secrete, are negări de dragul negărilor, de fapt e vorba de afirmarea propriului Eu ce se caută şi se avîntă în lumea asta, în care el vrea să fie, ce şi este de fapt, un unicat.
Femeia, ai crede că este o fiinţă slabă şi plăpîndă, mereu avînd nevoie de ocrotire. De fapt, are nevoie de dragoste. De fapt, este o fiinţă puternică. De fapt, e mai puternică decît bărbatul, căci ştie să aibă răbdare. Cînd are. Ştie să fie o oază de echilibru. Cînd ştie. Poate să ofere putere. Cînd ştie cum să facă asta. Poate multe, dacă e femeie adevărată şi nu o isterică sărită de pe fix. Dar şi cînd e plină doldora de aceste calităţi, nu scapă de Călcîiul lui Ahile: nu se poate înţelege niciodată cu o altă femeie, căci cum încearcă, cum apare gelozia, competiţia pentru Măria Sa Masculul sau invidia pe tot felul de „lucruri serioase”: o poşetă, un pulovăraş, un ruj, un parfum etc. etc. Excepţiile-s rare, bravo lor!

Bărbatul, ai crede, este o fiinţă colosală, puternică, echilibrată, curajoasă, plin de iniţiativă şi responsabilitate. Poate că o fi fost odată pe scara evoluţiei, dar de multe secole, chiar milenii, lucrurile par a se fi schimbat pe ici, pe colo, „prin părţile esenţiale”, cum ar zice Nea’ Iancu. Căci puterea mulţi şi-o folosesc aiurea sau chiar ruşinos, echilibrul s-a cam evaporat, după cum arată statisticile psihologilor şi psihiatrilor. Curajul s-a-nhămat la lucruri oneroase de prea multe ori, ca şi iniţiativa, cît despre responsabilitate – atît de mulţi habar n-au ce-i aia. Altfel, cum de vezi atîtea familii destrămate (nici femeile nu-s sfinte!), atîţia copii abandonaţi, atîtea violuri, incesturi şi alte drăkovenii. Cunosc persoane masculine sanătoase, desigur, care emigrînd în occident (Suedia, Danemarca, Franţa, Canada) n-au lucrat o zi în cei 25-30 de ani şi trăiesc pe spinarea consoartelor, acele „fiinţe slabe şi neajutorate”! La noi încă-i „de ruşine” această ipostază netrebnică, dar după cum „ne aliniem”, nu m-ar surprinde să aud şi din astea. De fapt, te mai poate mira ceva? Călcîiul lui Ahile al bărbatului cred că este orgoliul nemăsurat izvorînd din nesiguranţa ce colcăie în underground. De aceea au mereu nevoie să-şi dovedească bărbăţia într-un fel sau altul.

Bătrînul ai crede că este înţelept. A văzut multe, a trăit multe, a învăţat multe. Dar de prea dese ori tinerii n-au nevoie de bătrîni, de sfatul lor, nici măcar de-o sugestie, ca şi cum ar fi obligatoriu să-ncepem de la zero fiecare generaţie şi să nu învăţăm decît pe propria piele. Mă rog, poate nici atunci. Se mai întîmplă, şi nu rareori, ca bătrînul să fie marginalizat de societate, umilit cu pensie mizerabilă şi folosit ca sclav al familiei, ceea ce nu este, desigur, corect. Bătrînul atunci suferă, se nefericeşte şi pleacă din această Lume cu gustul amar al ratării, al umilinţei şi al bătăii de joc. Călcîiul lui Ahile la omul bătrîn îl reprezintă lipsa de respect a societăţii (familie – politica şi organizarea socială – politica şi organizarea sanitară etc. etc.) şi, desigur, a Naturii care-l umileşte cu boli şi neputinţe, căci aşa-i legea entropiei, ce să-i faci!

Dar, dacă toţi avem mereu Călcîiul lui Ahile ar trebui să fim mai atenţi cum procedăm ca să ne fie cît mai bine, pe toate treptele devenirii. Şi ar putea fi relativ simplu, dacă am vrea. Căci vorba lui Einstein: Orice problemă are o soluţie. Dar vrem?
Stela-Maria Ivaneş