Caius Brediceanu – politician şi diplomat român

Proiectul editorial realizat de ziarul Făclia de Cluj şi Universitatea ‘’Babeş-Bolyai’’ în contextul celebrării Centenarului Marii Uniri continuă cu prezentarea politicianului şi diplomatului român Caius Brediceanu. Unionist convins, face parte din delegaţia bănăţenilor
şi este secretar al istoricei Adunări de la Alba Iulia. Participă la conferinţa de pace de la Paris şi devine apoi ambasador al României în Brazilia, Argentina şi Chile, apoi reprezentant al ţării la Viena, Helsinki şi Vatican.

Caius Brediceanu, politician, diplomat român, s-a născut la Lugoj, pe data de 25 aprilie 1879, în sânul unei distinse familii care a marcat viaţa culturală, politică şi socială a Banatului. Tatăl său, Coriolan Brediceanu (1849-1909), avocat, apărător al drepturilor românilor, membru al Comitetului Central al Partidului Naţional Român, a făcut parte din galeria celor mai de seamă personalităţi ale Banatului. Cancelaria lui de avocat a reprezentat, pentru mult timp „adevăratul birou al poporului. Toate problemele de natură publică, politică, administrativă, precum şi bisericească sau şcolară au trecut prin această cancelarie”. Mama, „îngerul ocrotitor” al familiei, era fiica lui Constantin Rădulescu, inginer şef al oraşului Timişoara. Fratele lui Caius, Tiberius Brediceanu (1877-1968), a fost compozitor şi culegător de folclor, iar în calitate de şef al Resortului pentru Instrucţiuni şi Arte din cadrul Consiliului Dirigent a pus bazele Teatrului Naţional şi ale Operei Române din Cluj (al cărei director a fost). Caius a mai avut două surori, Sempronia şi Cornelia, ultima fiind soţia lui Lucian Blaga. Nepotul lui Caius Brediceanu, Mihai (1920-2005), compozitor, dirijor, muzicolog a condus, pe rând, destinele Operei din Bucureşti, ale celei din Istanbul şi ale Filarmonicii „George Enescu” din Bucureşti.

Caius Brediceanu a început şcoala în oraşul natal, Lugoj. Având dorinţa de a cunoaşte limbi străine a insistat să îşi continue studiile la un liceu cu limba de predare germană. A păşit pe porţile gimnaziului din Sebeş-Alba şi „neuitat a rămas acel an gimnazial în care materiile au fost predate la nivel european”. La Liceul German din Sibiu a parcurs clasa a cincea. Coriolan Brediceanu a insistat ca fiul său să studieze ultimii ani de liceu la Bucureşti, „un experiment mai puţin obişnuit pentru vremea aceea, când cei mai mulţi părinţi cu dare de seamă îşi trimiteau copiii la licee din centrul Ungariei, ca să înveţe bine ungureşte”. Dar Caius avea deplină încredere în tatăl său: „nu era niciun teren de manifestare al vieţii noastre naţionale, pe care să nu fi jucat vreun rol de oarecare importanţă prin sănătoasele directive pe care le-a dat, prin forţa sa de muncă, talentul său oratoric, erudiţia sa juridică şi politică şi prin extraordinara sa putere de convingere”.

Caius a absolvit şcoala la Iaşi, acolo unde Take Ionescu pusese bazele unui liceu internat după modelul celui din Viena. În toamna anului 1896 s-a înscris la Facultatea de Medicină din Viena. Pe parcursul anilor de studenţie a legat o prietenie frumoasă cu Alexandru Vaida-Voevod. Renunţând la medicină în favoarea Facultăţii de Drept, s-a îndreptat către Montpellier şi Paris. În 1902 a devenit doctor în drept.

Pentru Caius Brediceanu, răstimpul petrecut la Sibiu a însemnat apropierea de viaţa politică. În primăvara anului 1894, Clujul devenise centrul dezbaterilor cu privire la procesul Memorandiştilor, iar Sibiul, locul de întrunire a Comitetului Partidului Naţional Român. Unul dintre avocaţii care au apărat cauza memorandiştilor a fost chiar tatăl său: „Îmi aduc bine aminte de figura impozantă a lui Raţiu, de felul elegant al lui Iuliu Coroianu, de vigoarea expresivă a părintelui Lucaciu, tânăr preot, zvelt şi plin de temperament”. Ani mai târziu, în 1906, Caius Brediceanu a făcut parte din echipa care a pregătit propaganda electorală a tatălui său. Rezultatul a fost unul favorabil, Coriolan Brediceanu fiind ales în două circumscripţii: Oraviţa şi Bocşa.

La propunerea lui Aurel C. Popovici, cu puţin înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, Caius Brediceanu a plecat în Albania, într-o călătorie organizată sub auspiciile arhiducelui moştenitor Franz Ferdinand. Scopul acesteia a fost de a îmbunătăţi imaginea dublei monarhii în părţile Orientului: „Eram poate ultimul român cu care a vorbit Franz Ferdinand, căci peste două luni a fost asasinat la Sarajevo… Într-o zi de duminică, pe la 5 după masă, anume la 28 iunie 1914, întorcându-mă de la vie, vecinul şi prietenul meu, Valer Branişte, m-a strigat din fereastră: Opreşte-te că am să îţi spun o veste importantă! Franz Ferdinand a fost omorât…”.

În prima parte a Marelui Război, Caius Brediceanu a fost mobilizat în oraşul Pola, localitate în care a rezidat doi ani şi jumătate, la o şcoală de ofiţeri, în calitate de profesor de organizaţie militară şi echitaţie. În iarna anului 1917-1918 a revenit în oraşul natal, la bateria de depozit. Însă „arestarea lui Valeriu Branişte, percheziţiile la domiciliul fruntaşilor mişcării naţionale din Lugoj au avut drept rezultat mobilizarea pe front, cu calificativul suspect politic. Astfel, la sfârşitul lunii februarie 1918 a ajuns pe frontul italian.

La finele Primei Conflagraţii Mondiale, în contextul Marii Uniri, Caius Brediceanu a avut bucuria de a fi desemnat notar al şedinţei de la Alba-Iulia. De asemenea, alături de episcopul ortodox Miron Cristea, cel greco-catolic Iuliu Hossu, Alexandru Vaida Voevod şi Vasile Goldiş, a făcut parte din delegaţia care a înmânat regelui Ferdinand Actul Unirii. În Consiliul Dirigent a îndeplinit funcţia de secretar general al Resortului Externelor.

Caius Brediceanu a fost numit consilier tehnic pe lângă Ministerul de Externe al României şi însărcinat să organizeze secţiunea transilvăneană pentru Conferinţa de Pace. În delegaţia României l-a numit pe Ioan Pillat (şef de cabinet pe lângă Iuliu Maniu la Sibiu) şi pe Traian Vuia, „genialul inventator”, pe care tatăl său l-a susţinut financiar în vederea realizării primului aeroplan românesc. Sora sa, Cornelia, s-a aflat în capitala Franţei pentru câteva luni, fiind secretara acestei delegaţii. Din secţiunea pentru Banat şi Transilvania au mai făcut parte: Mihai Şerban, Gh. Cuşeu, Voicu Niţescu, Valeriu Branişte, Iosif Blaga, Avram Imbroane. Ionel Mocsony şi V. V. Tilea îndeplineau funcţia de secretari. Membrii delegaţiei au sosit la Paris în luna februarie 1919. Una dintre problemele care necesitau o soluţie a constat în deplasarea liniei demarcaţionale spre vest, de pe valea Mureşului, în sensul Tisei.

O altă problemă spinoasă a fost cea a Banatului. În Amintiri din viaţa mea, Caius Brediceanu a reţinut opiniile diferite ale primului-ministru Ion I. C. Brătianu şi pe cele ale lui Take Ionescu, preşedinte al Consiliului Naţional al Unităţii Românilor. În timp ce liberalul Brătianu a fost un susţinător ferm al indivizibilităţii Banatului, liderul conservator-democrat Take Ionescu devenise promotorul compromisului cu Serbia. La Paris, Serbia nu a recunoscut tratatul dintre Antantă şi România din 1916. Tratatul de Alianţă încheiat între Rusia, Franţa, Anglia, Italia şi România, stabilea că cele patru puteri recunosc României dreptul de a anexa teritoriile monarhiei austro-ungare Banatul urmând să revină în întregime României, cu graniţa Tisa şi Dunăre. Nici Antanta nu mai era dispusă să recunoască tratatul din 1916, invocând faptul că România încălcase articolul 5, anume de a nu încheia pace separată.

Caius Brediceanu a consemnat declaraţia lui Brătianu la întrebările formulate de preşedintele comisiei teritoriale, André Tardieu, cu privire la opinia românilor asupra graniţelor Banatului. Brătianu a susţinut cu magistrală elocinţă teza integralităţii şi indivizibilităţii Banatului pe baza angajamentelor asumate de către Marile Puteri în tratatul de alianţă cu România: „Niciodată nu voi semna un tratat care n-ar atribui României Banatul în întregime. Dacă însă comisia teritorială şi Conferinţa de Pace ar fi de altă părere, atunci să se tragă hotarul fără participarea României. Cu cât se va trage mai nefavorabil pentru România, cu atât va fi mai bine, căci istoria îmi va da dreptate”. Brătianu a părăsit conferinţa, semnând doar tratatul cu Germania. Decizia lui Brătianu de a pleca a lăsat delegaţia României într-o situaţie nu tocmai comodă. Brediceanu aminteşte de temerile legate de o răscoală în Banat sau de un conflict armat cu Serbia.

Caius Brediceanu a făcut parte mai apoi din noua delegaţie care îl avea în frunte pe Alexandru Vaida Voevod. În această echipă i-a avut alături pe Ioan Cantacuzino şi Dumitru Ghica. Banatul a fost în cele din urmă împărţit la Paris, între Regatul României şi Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor. O mică parte a sa a intrat în componenţa Ungariei.

În guvernul lui Take Ionescu, Caius Brediceanu a fost delegat din partea Partidului Naţional în post de Ministru pentru Ardeal şi Banat, de altfel prim ministru bănăţean într-un guvern al României Mari.

Depănând amintiri, Caius Brediceanu notează un episod din anul petrecut la Sebeş când, într-o vizită, inspectorul l-a întrebat ce opţiune are pentru viitoarea carieră: „Afirmativ i-am răspuns: Vreau să fiu diplomat!”. Familiarizarea cu mediul politic internaţional a avut loc imediat după susţinerea bacalaureatului. În septembrie 1896, având calitatea de corespondent al ziarului Dreptatea din Timişoara, a luat parte la inaugurarea canalului Porţile de Fier, eveniment marcat de întâlnirea Împăratului Franz Iosef, a Regelui Carol I şi a Regelui Alexandru al Serbiei. În vara anului 1899, la Haga, a fost convocat primul congres de dezarmare, la iniţiativa ţarului Nicolae al II-lea. Corespondent al ziarului Tribuna, Caius Brediceanu a ajuns într-un mediu în care se dezbăteau importante probleme internaţionale, fără a bănui că va face şi el odată un salt spre diplomaţie sau „că era să ajung 20 de ani mai târziu, după cel mai sângeros război al omenirii, unul din delegaţii României la Conferinţa de Pace de la Paris”.

În 1928, Nicolae Titulescu, conştient de rolul pe care ţările Americii Latine îl jucau pe agenda diplomatică internaţională, l-a rugat pe Caius Brediceanu să accepte misiunea diplomatică. Astfel, acesta a devenit ministru plenipotenţiar în trei state în care România nu avusese misiuni diplomatice, anume Argentina, Brazilia şi Chile: „La 25 aprilie 1928 am pus piciorul pe pământ sud-american, la Rio de Janeiro, după ce am trecut ca primul ministru român, ecuatorul cu steagul ţării pe catargul vaporului”. Ca urmare a demersurilor sale, Brazilia a deschis o Legaţie la Bucureşti. La scurt timp, Caius Brediceanu a fost trimis la Vatican pentru a pregăti punerea în practică a Concordatului. A urmat misiunea la Viena. Pe vremea când activa în calitate de ministru plenipotenţiar la Viena a găsit în arhive date despre familia din care provenea, mai exact informaţii legate de venirea Bredicenilor în Banat, din Oltenia, pe vremea Mariei Tereza (numiţi în documente boieri valahi). După ce şi-a încheiat misiunea la Viena, a plecat spre Helsinki.

Într-una din vacanţele de Paşti din copilărie, călătorind împreună cu mama şi fratele său spre Budapesta, aceştia s-au întâlnit în tren cu unul dintre generalii care a luptat la Plevna. Curioşi şi pasionaţi de istoria Războiului de Independenţă, Caius şi Tiberiu i-au pus multe întrebări în legătură cu România Mare. La despărţire, generalul i-a îmbrăţişat şi le-a spus: Voi o să purtaţi odată steagul României Mari!.

Aşa a fost să fie. Caius Brediceanu a făcut parte din generaţia „de trecere de la dominaţia habsburgică la libertate şi unitatea naţională de astăzi” şi care „a trăit epoca cea mai interesantă a neamului român… Puţini însă au ajuns, în cursul acestor ani, în situaţii atât de variate ca şi mine, cu întâmplări, coincidenţe atât de ciudate”. Trecut în eternitate în 1953, povestea vieţii sale confirmă gândurile mai sus citate. Incontestabil, a avut parte de o strălucitoare carieră politică şi diplomatică: participant la Marea Unire, membru al Marelui Sfat Naţional din Transilvania, delegat al României la Conferinţa de Pace de la Paris, Ministru de Stat pentru Ardeal şi Banat, deputat în două legislaturi, ambasador al României la Rio de Janeiro, Vatican şi Viena. Însă, după cum însuşi mărturiseşte, drumul vieţii l-a datorat, „în întregime părinţilor, fără de a căror grijă, îndrumare, creştere în spirit naţional nu aş fi avut nici pregătirea, nici puterea morală necesară ca să fac faţă multiplelor însărcinări”.

Oana Habor,
muzeograf, Muzeul de Istorie al Universităţii Babeş-Bolyai, Direcţia Patrimoniu Cultural Universitar

Bibliografie:

Brediceanu, Caius, Amintiri din viaţa mea, Tipografia Corvin, Lugoj, 1936.

Luchescu, Gheorghe, „Dinastia Bredicenilor” în Oameni de seamă ai Banatului. Simpozion. Timişoara, 17 aprilie 2004, Timişoara, 2005, pp. 190-198.

Munteanu; Ioan; Zaberca, Vasile Mircea; Sârbu Mariana, Banatul şi Marea Unire 1918; Ed. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1992, p. 174.

Sursa fotografiei: http://romaniancentenary.org/caius-brediceanu/; http://centenarulromaniei.ro/cronologie-luna-decembrie-1918-formalizarea-unirii-de-la-1-decembrie/-