Britanicii – îngrijoraţi de viitorul lor în eurocraţia de la Bruxelles

Financial Times

După summitul european la care Marea Britanie s-a ferit de efortul spre o mai mare integrare fiscală al restului statelor comunitare, remarci usturătoare auzite la adresa britanicilor reflectă ceea ce mulţi recunosc a fi o incertitudine în creştere în privinţa viitorului acestora în “eurocraţia” de la Bruxelles.

Îngrijorările sînt resimţite mai ales în departamentele fiscale şi economice, unde britanicii deţin un număr de posturi înalte, dar provin dintr-o ţară care arată puţin interes în a lăsa Bruxelles-ului vreun cuvînt de spus asupra politicilor sale.

Primele semne au apărut după summit, cînd unii eurodeputaţi i-au cerut englezoaicei Sharon Bowles, care prezidează influenta comisie pentru afaceri economice şi monetare, să demisioneze din cauza naţionalităţii ei. Plecarea lui Bowles ar însemna pentru Londra pierderea unui aliat important în forul care supervizează reglementările financiare în UE.

Un pericol pe termen mai lung faţă de influenţa Marii Britanii la Bruxelles ar fi marginalizarea treptată a cetăţenilor britanici care lucrează în “camera motoarelor” a instituţiilor Uniunii Europene, fie la Comisie, fie la Consiliul European, care reprezintă guvernele naţionale.

Temerea printre unii eurocraţi britanici este că noile metode de lucru ale UE i-ar putea exclude de la dosare care ar fi de acum încolo gestionate pentru 26, nu pentru 27 de state, Marea Britanie fiind singura lăsată pe dinafară.

Chiar şi înainte de recentul summit UE, britanicii erau subreprezentaţi în tot mai puternicul directorat economic al Comisiei Europene, care evaluează performanţele economice ale statelor membre şi emite recomandări de politici. Numai 17 britanici figurează printre cei 544 de angajaţi ai directoratului, mai puţin de jumătate din numărul francezilor sau italienilor, ţări cu populaţii comparabile, dar aflate în zona euro. Îngrijorător pentru Marea Britanie este şi faptul că britanicii sînt mai puţini şi decît românii şi suedezii, veniţi din state din afara zonei euro şi cu populaţii mai mici. Niciun britanic nu lucrează la cabinetul lui Olli Rehn, comisarul pentru afaceri economice şi monetare.

Deşi funcţionarii europeni sînt instruiţi să ignore în activitatea lor interesul naţional al statelor de origine, guvernele înţeleg foarte bine că un conaţional este adesea un aliat natural care poate influenţa reglementări în favoarea lor. “Funcţionarii UE nu primesc ordine de la guvernele ţărilor lor, dar vor fi mai sensibili la preocupările acestor ţări. Nu este niciun secret că guvernele se străduiesc din greu să îşi plaseze conaţionali în instituţiile europene tocmai din acest motiv”, a afirmat un oficial.

Cîţiva britanici au acces în funcţii înalte, în ciuda poziţiei uneori distante a Londrei faţă de Bruxelles. Funcţionarul european britanic cu rangul cel mai înalt, Jonathan Faull, a răspuns timp de şase ani de problema spaţiului Schengen, chiar dacă ţara sa nu face parte din zona de liberă circulaţie. Faull ocupă de anul trecut cea mai înaltă poziţie în directoratul pentru piaţa internă, unde unii îl consideră o contrapondere la francezul Michel Barnier, comisarul de resort, dar poziţia sa ar putea fi în pericol.

Pentru Londra, ameninţarea excluderii agravează o tendinţă îngrijorătoare deja existentă – tinerii britanici nu mai candidează pentru posturi la instituţiile UE. Din cele 306 posturi scoase la concurs anul trecut pentru absolvenţi, numai şapte au fost ocupate de britanici, mult sub numărul necesar doar pentru a înlocui valul de eurocraţi britanici aflaţi pe punctul de a se pensiona, după ce s-au alăturat acestor instituţii după aderarea Marii Britanii în 1973.

În ciuda eforturilor Londrei de a stimula candidaturile, absolvenţii din ultimii ani au fost descurajaţi de salariile tot mai neatractive după standardele britanice. În plus, mulţi absolvenţi străluciţi sînt excluşi din cauza cerinţei de a vorbi cel puţin trei limbi europene – un dezavantaj pentru mulţi britanici monolingvi.

“Şi alte state au un deficit de candidaturi, dar Marea Britanie este cazul cel mai acut”, explică Antony Gravili, purtător de cuvînt al Comisiei, el însuşi britanic cu origini italiene.