Biserici uitate: „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” din Strîmbu

Este deja cunoscut că mai bine de o sută de biserici din judeţul nostru, făcînd parte din patrimoniul naţional, au ajuns într-o stare gravă de degradare. Cu vîrste care coboară pînă în secolele XVI şi XVII, toate necesită reparaţii urgente, chiar dacă „restaurarea lor va dura între 10-15 ani, necesitînd resurse financiare consistente”, după cum aprecia directorul Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale (CJCPCT), Tiberiu Groza.

„Sfinţii Arhangheli” nu interesează pe nimeni

 „Bisericile din lemn sînt ca bisericile saşilor. Ca şi cum şi românii ar fi plecat”. Aserţiunea îi aparţine academicianului Marius Porumb, iar amărăciunea căreia îi dau glas aceste cuvinte am simţit-o din plin la Strîmbu, în decembrie anul trecut. Deşi mai fusesem în acest sat, aparţinînd comunei Chiuieşti, pentru prima dată am intrat în biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” sau „Biserica de pe deal”, cum îi spun localnicii.

Ridicată în piatră în secolul XVII şi „reînnoită”, în 1764, prin grija monahului înnobilat Filip Pahomie Georgiu din Strîmbu (Filip Pachonius György – nobilis de Horgospatak, în opisurile vremii), biserica se află pe noua listă a monumentelor istorice sub codul LMI: CJ-II-m-B-07770. Că se află, e bine, atîta doar că acest lucru nu foloseşte la nimic. Cel puţin momentan. Pentru că nimeni nu se mai îngrijeşte de monumentul uitat şi nici nu este interesat ca acesta să fie inclus într-un circuit turistic, cu sau fără frunze, alături de biserica veche din incinta Mănăstirii Căşiel, de exemplu, ctitorită de acelaşi Pahomie Georgiu.

Zona, în sine, este de tip B, adică de interes local, nu de „interes naţional”. Aşa mi s-a spus. Ca să ajungi la biserica – excelent poziţionată, de altfel – trebuie să treci printr-un simulacru de drum noroios şi printre cîteva morminte din cimitirul de pe deal. Oricine poate intra şi ieşi din edificiul neîncuiat, care mai păstrează în interior cîteva icoane, inscripţii şi rămăşiţe din frescele care se încăpăţînează să nu se lase şterse de tot, deşi vîntul şuieră toamna prin geamurile sparte, iar ploaia intră în voie prin găurile din acoperiş.

Asemenea multor alte cazuri de pictură ţărănească din bisericile vechi din Transilvania, tehnica fragilă cu liant organic, aplicată într-un microclimat cu precipitaţii abundente şi mari variaţii termice, stă la baza degradărilor grave, pentru a căror remediere nu există un program de ansamblu coerent şi de lungă durată.

 Grandomania omoară bisericile săteşti

Interesant că, pînă în anii ’70, biserica a fost funcţională. Adevărat, prea mică, dar utilizabilă totuşi, un loc de smerenie, intim legată de sufletul sătenilor.

Biserica nouă „Naşterea Sf. Ioan Botezatorul” a fost construită în perioada 1970-1975 prin stăruinţa preotului Alexandru Iosip, şi a fost sfinţită în 1977 de către Arhiepiscopul Teofil Herineanu, al Vadului, Feleacului şi Clujului. Nimic rău în construirea unei biserici noi, dimpotrivă, era chiar necesară, atîta doar că cea veche a fost dată uitării, în loc să fie conservată cu grijă, aşa cum se întîmplă în ţările civilizate.

Din păcate, în absenţa unei educaţii şi a unor măsuri care să susţină conservarea patrimoniului rural în ansamblul său, bisericile vechi, care sînt o formă de exprimare a identităţii naţionale şi sînt reprezentative pentru anumite comunităţi sau perioade istorice, vor fi în continuare uitate, demolate şi înlocuite de construcţii noi. Înlocuite de cîte un lăcaş de cult echivalent cu zero din punct de vedere istoric şi arhitectural, dar musai mai înalt, mai mare şi mai modern decît cel din satul vecin. Teoretic, pentru că în realitate aproape toate bisericile săteşti de zid ridicate în ultimii ani arată la fel. Două sau trei tipuri de construcţii, care se repetă la nesfîrşit, eventual cu îmbunătăţiri gen termopane şi acoperiş de tablă zincată sau turnuleţe precum palatele ţigăneşti.

Mai mult, după cum casele au deschis larg uşa, lăsînd să pătrundă în interiorul lor produse de un gust artistic mai mult decît îndoielnic, microbul respectivei denaturări a bunului gust nu a ocolit nici sfintele lăcaşuri. Ba, uneori, tocmai aici s-a făcut mai remarcat. În astfel de biserici frapează numărul de elemente decorative care nu-şi au rostul, iar impresia pe care o lasă este de „expoziţie cu produse artizanale”. Cît mai multe, într-un spaţiu cît mai restrîns.

Aşteptînd o soartă mai bună

Între timp, treptat, treptat, vechea bisericuţă din Strîmbu se îndreptă spre ruină. În pofida faptului că, din punct de vedere arhitectonic, este una dintre puţinele biserici din piatră, cu contraforturi, de pe Valea Someşului, autorităţile locale, Ministerul Culturii şi Cultelor, instituţiile bisericeşti etc. dau din umeri.

Părăsită, cu o cruce masivă sprijinită de perete, biserica din Strîmbu, alături de celelalte din zonă, rezumă un genocid cultural care se petrece sub ochii noştri. Şi-atunci, paralela între bisericile saşilor, care se năruie din lipsa credincioşilor care să le poarte de grijă, şi cele vechi, româneşti, devine de-a dreptul dureroasă. Fiindcă saşii au plecat, dar românii nu. Românii au plecat doar de lîngă vechile biserici, în care s-au rugat părinţii şi bunicii lor, lăsîndu-le pradă ploilor, în aşteptarea unor reparaţii menite să le salveze şi, odată cu ele, coordonatele vieţuirii noastre pe aceste meleaguri.

Asta dacă mai putem crede în finaluri fericite.

Magdalena Vaida