Biserica furată din Sumurducu

De vorbă cu diacul Vasile Horvat, zis Pîrţîcaşu

Vasile Horvat, căruia toţi sumurducanii, dar şi oamenii din satele vecine îi spun Pîrţîcaşu, fără ca el să se supere, pentru că pe acolo tot omul are o poreclă, este printre cei mai mari povestitori din cîţi am cunoscut. Vorbeşte cu o seninătate rară despre necazurile şi spaimele prin care a trecut în timpul ultimului an al războiului, care l-a prins la Cluj, cînd era băiat în casă la cardinalul Iuliu Hossu, dar şi diac la Biserica greco-catolică „Bob”, unde se duceau militarii români; cu detaşare – despre cum şi-a dat averea la colectiv – şi cu o oarecare mîndrie – despre casa pe care şi-a făcut-o, împreuna cu soţia, Maria, din grajdul părinţilor rămas gol după ce a intrat în “tovărăşie” cu cele şase bivoliţe ale sale.

La aproape 87 de ani ani, badea Vasile îşi aduce perfect aminte de fiecare an din tinereţe, descrie cu lux de amănunte locurile şi clădirile în care a trăit, face portretele personalităţilor cu care a venit în contact şi are comentarii compexe despre caracterul şefilor.

Credincioşii din Berindu au fost păcăliţi în urmă cu două secole şi jumătate

De două secole şi jumătate, localnicii din Sumurduc, un sat mic acum, dar pe vremuri fost centru de comună, se duc la singura biserică din sat, şi aceea furată din Berindu. Dacă nu ar fi fost consemnată în scrierile intelectualilor din Berindu, povestea bisericii furate ar fi rămas doar o legendă. Dar preotul Vasile Cosma a avut grijă să lase credincioşilor un preţios dar: lucarea “Cinci sate din Ardeal”, despre satele în ale căror biserici a slujit. Berindul a fost unul dintre ele.

“Potrivit tradiţiei locale, consemnată şi de părintele Vasile Cosma, biserica de pe vechea vatră a satului ar fi fost furată de locuitorii din Sumurducu într-o noapte şi nu a mai putut fi recuperată de berindeni, în pofida tuturor eforturilor depuse. Este posibil ca “furtul” vechii biserici să fi fost făcut cu complicitatea autorităţilor, pentru a favoriza trecerea în uitare a vechii mănăstiri ortodoxe şi a tradiţiilor legate de aceasta. Ar fi posibil, de asemenea, ca biserica să fi fost vîndută la un moment dat sumurducanilor de către preotul unit din Berindu, din acelaşi motiv amintit mai sus: îndepărtarea vestigiilor şi stergerea din memoria locuitorilor a amintirii vechii mănăstiri ortodoxe, care îşi îndeplinise, vreme îndelungată, rolul de focar de cultură românească în acea parte a Transilvaniei. Biserica din 1715 se află astăzi la Sumurducu, reprezentînd un monument de arhirectură religioasă din lemn, de pe teritoriul României, de valoare excepţională”, se arată în monografia “Berindu, un sat din Transilvania”, scrisă de Remus Gabriel Lăpuşan si Tudor Sălăgean.

Potrivit sursei, furtul bisericii s-a făcut la începutul anilor 1760, cînd berindenii au abandonat vatra satului şi s-au mutat pe amplasamentul de acum, ca urmare a politicii de reorganizare teritorială dusă de administraţia imperială şi ca să fie mai aproape de “drumul ţării”, fără să aducă în noua aşezare şi biserica de pe Pustă, preferînd o alta, realizată în 1752, an menţionat pe prestol.

Cînd a intrat în hotarul sumurducanilor, biserica a fost a noastră

Sumurducanul Vasile Horvat, diacul care a slujit toată viaţa în biserica furată, povesteşte cu mîndrie despre isprava sumurducanilor care au furat biserica din Valea Vadului.

– Berindenii s-o mutat peste deal, ca să fie aproape de drumul spre Zalău, şi şi-o făcut altă biserică. Sumuducanii o vrut să cumpere ei biserica, da berindenii cereau pre mult. S-o dus la preasfinţitu să se sfătuiască cum să facă şi le-o spus că, dacă nu au bani, să o ia. Pe atunci dacă duceai un lucru în hotarul tău, vechiul proprietar nu mai avea drept asupra lui. O rămas vorbele că s-o dus sumurducanii, s-o organizat şi s-o dus să cumpere biserica berindenilor şi erau bine organizaţi. Unii s-o dus cu lucru, cu carele, peste deal, că numa un pic de deal îi pînă acolo, să desfacă biserica şi alţii s-o dus cu pălincă să facă tîrgu. Şi o băut toată noaptea, da nu s-o înţeles la preţ. În vremea asta, ceilalţi o desfăcut biserica, o pus-o în care şi o pornit spre Sumurduc. Un corator deştept, care făcea tîrgu, le-o spus berindenilor că nu le mai plătesc nimic, că biserica-i a lor. Atunci o ieşit afară şi o văzut carele care duceau biserca şi care erau în hotarul sumurducanilor. De atunci biserica o rămas a noastră.

– De cînd sînteţi cantor la biserica furată?

– De după război, da’ am cîntat şi înainte, la biserica „Bob” din Cluj. Pe atunci bărbaţii erau în război şi nu prea avea cine cînta în biserică. Eu aveam voce bună, am cîntat şi în cor cu femeile, că eram tenor. După război am rămas în sat şi am cîntat în biserică, dar nu pentru bani. Pînă o venit comuniştii aveam clejii.

– Cîtă şcoală aţi făcut?

– Am făcut şcoala primară în Sumurduc, unde aveam o şcoala mică, o încăpere cu tindă, lîngă biserică. Liberalii o construit o şcoală nouă, cu şapte clase, mai mare, cu piatră din Şard, unde veneau copiii din satele apropiate, eram 34 – 37 de băieţi cu cei din satele aparţinătoare. Am făcut şapte clase în Sumurduc, după care m-am dus la Huedin la Şcoala gimnazială de arte şi meserii, era pe strada Avram Iancu. Avea ateliere de fierărie, strungărie şi tîmplărie.Acolo am făcut două clase gimnaziale, la tîmplărie, dar au venit ungurii şi ne-au „cedat”. Nu mai aveam şcoala românească la care să mă duc, decît la Gherla, da era prea departe. M-am întors în sat şi, la 18 ani, m-am dus băiat în casă la cardinalul Iuliu Hossu, la Epsicopia Greco-Catolică, în clădirea de pe strada Moţilor din Cluj. Acolo m-o prins războiu, nemţii s-o aşezat in piaţa unde-i Matei Corvin. Ne bombardau cu avioanele de vînătoare şi trebuia să deschid feresetrele ca să nu se spargă geamurile cînd cădeau bombe în parc. Parcul din piaţa Mihai Viteazul era plin de tancuri. Prea Sfinţitul avea doi preoţi-secretari, părintele Prunduş, din comuna Căşeiu, şi celălalt, părintele Oprea, tot de pe Valea Someşului. Părintele Prunduş ava şase ani de telologie şi doctoratul luat la Roma. Mergeam la Biserica Bob şi făceam liturghia, că nu era cine.

– Cum a fost cînd au venit ruşii în Cluj?

– Cînd i-am văzut încolonaţi pe opt rînduri pe Calea Moţilor am crezut că toată Rusia-i acolo, erau mai mulţi ca tulhenii. Eu am crezut că-s americanii şi m-am dus la Prea Sfinţitul Iuliu Hossu şi i-am spus “Excelenţă, o venit americanii”. Părintele Prunduş mi-o spus “Vasile, ăştia-s cialoveci, îs ruşi”.

– Ce vă mai aduceţi aminte din anii aceia?

– Multe, am fost în Cluj cînd o venit regele Mihai, o venit cu Petru Groza ca să preia Ardealul. Era înalt şi frumos; eu m-am urcat într-un dud ca să-l văd. O venit la Prefectură, care atunci era pe Calea Moţilor, pe colţ, unde-i acum Primăria Clujului. Atunci Ardealul era neutru, erau bani ungureşti şi bani româneşti.

– Spuneaţi că v-a plăcut de mic cîntul. De unde aţi moştenit darul?

– Cred că de la părinţi; şi mama şi tata aveau glas.

– Aveţi o diplomă de cîntăreţ bisericesc?

– Da, am avut o diplomă adevărată, dar nu mai am originalul, l-am dat la Epsicopie şi s-o pierdut, am numai o copie xerox.

– Cît aţi cîntat în biserică?

– Toată viaţa. Şi cînd am făcut armata, între 46 şi 48, tot diac am fost.

  Am ajuns ordonanţă că la general i-o plăcut cum am cîntat Cristos o-nviat

– Cum a fost armata pe care aţi început-o cu regele şi aţi încheiat-o în republică?

– În 1946, încorporările se făceau în trei serii, primăvara, toamna şi iarna. Eu am făcut cerere să mă duc în ultima serie, în decembrie, că aveam de lucru, aveam loc şi vite. Cînd ne-o dus o zis că ne lasă după un an, da ne-o tot amînat, pînă s-o făcut 22 de luni. În armată am fost cantorul diviziei, în primul an, apoi am fost în grupul artistic. Cînd o fost abdicarea, i-au scos pe preoţii militari din armată, şi pe cei catolici, şi pe cei ortodocşi. La Oradea, unde-am fost încorporat, m-o luat ordonanţă, un general la care i-o plăcut de mine, că eram ca un copil de trupă şi am cîntat frumos “Cristos o-nviat”. Generalul, care nu avea copii, s-o înscris la comunişti, da avea un frate la Sibiu, locotenent colonel, care nu s-o înscris, că dacă se întoarce regimul să aibă cine-l apăra. Generalul mă trimitea la fratele lui la Sibiu cu alimente, că la Oradea era ieftină piaţa. Mie mi-a părut bine că mai veneam şi pe-acasă, puteam să întrerup ordinul 24 de ore şi să-mi ajut la muncă părinţii care erau bătrîni.  Mai luam cu mine cîte un militar, doi ca însoţitori care mergeau pe acasă, da’ mă ajutau şi pe mine.

– Cum de aţi trecut de la greco-catolici la ortodocşi?

– N-am avut ce face. A trebuit să trecem la ortodocşi ca toată ţara. După ce ne-am scris la orotdocşi, ne-am dus la vlădică, la internatul episcopal, acolo unde era internatul copiilor, pe Calea Moţilor la numărul 24. N-am putut intra. M-am dus întîi la părintele Oprea apoi la părintele Prunduş, şi mi-o spus că mă lasă să intru, dar înapoi nu mai ies. Am zis că mă duc prin dos, acolo era poarta de fier peste care am sărit şi am fugit de unguri. Mă duc acolo să intru, dar am dat de alt civil, care mi-a spus că mă lasă să intru, da rămîn arestat. Cei care n-o trecut la ortodocşi o fost închişi ori omorîţi.

– Cum au fost anii de după armată?

– M-am dus diac la Sălişte, acolo era un cantor bătrîn şi şchiop. La noi în sat oamenii stăteau bine, aveau loc mult şi animale, cîte opt – zece dărăburi. Cei mai mulţi aveau bivoli. Cînd am aflat ce vor să facă comuniştii, m-am speriat de foamete, că aveam doi copiii mici, şi am vîndut o bivoliţă ca să mă asigur cu grîu. M-o pus pădurar comunal cu jumătate de normă. Am fost doi pădurari, că un trunchi de pădure era la Şard şi altul în Sumurduc. Eram şi brigadier cu normă întreagă. Cînd m-o pus m-o întrebat cum stau cu religia, da’ atunci Chivu Stoica a spus că fiecare să ţină cu ce credeş, le-am spus şi eu asta, după care nu s-o mai legat de religie. Da înainte ne-o forţat să ne înscriem la ortodocşi. Am fost în Moldova, acolo n-au trecut toţi la ortodocşi, pe cînd la noi toată Valea Someşului o fost greco-catolică. Erau şi la Baia-Mare, şi la Oradea, ştiu că veneau la Prea Sfinţitul. Pe ăia i-o capturat şi omorît. Un părinte din Sînpaul nu s-o înscris la ortodocşi, o fost luat şi dus şi înapoi o venit numai veşmintele, iar doamna o rămas cu patru copii.

– Aţi fost diac, pădurar, brigadier. Cîte meserii aţi făcut?

– Am fost şi dulgher, asta am învăţat la şcoala din Huedin. Am sculptat troiţe, cum a fost cea din Călăţele, pe vremea lui Carol şi a străjerilor, am făcut iconostasuri la nu mai ştiu cîte biserici. Mai puteam face şcoală, liceul la seral, da’ am rămas acasă cu agricultura. Cînd cu colectivul am stricat grajdul din gospodăria părinţilor, că bivoliţele le-am dat, şi ne-am făcut casă, pe locul unde stăm noi era cîmp.

  Am făcut un verş de 60 de strofe

– Cum erau sărbătorile în tinereţe?

– Mergeam cu soţia la petreceri, eu eram straroste şi ea era cu chiuiturile. Atunci fiecare mergea la nuntă cu ţuică de acasă. Eu am fost mare prieten cu prăjiturile. O fost bine cît am fost tineri, acum, că nu putem lucra, ne sfădim, ne băgăm de vină unul la altul. Noi doi scoteam toate miresele din casă, nu începea nunta pînă nu venea Viorica la descîntat. Eu scoteam miresele din casă, le luam rămas bun de la părinţi, de la fraţi, surori şi vecini. Da’ şi treabă aveam multă. Aici era numai cîmp şi iarbă verde. Ne-am făcut casă, fîntînă, am pus pomi. Creşteam porci, aveam cîte două scroafe cu purcei, se merita să ţii porci pe atunci.

– Cîntaţi şi acum în biserică?

– Da, de cîntat nu m-am lăsat niciodată, nici cînd mi-o cerut comuniştii. N-am avut salar, aveam numa clejia, pînă ne-o luat-o comuniştii şi pe aia. Comuniştii ne-o luat tot, da eu îs mulţumit cu pensia. Îs bătrîn, am 87 de ani, trec pe 88, dar, har Domnului, încă mai merg, sînt mai slab, nu mai văd şi nu mai aud bine, da’ îs tot diac. Îs foarte mulţumit cu viaţa mea. Cînd şi-a pune Dumnezeu mila şi m-a lua, m-oi duce. Ma aşteaptă trecătoarea pe unde trebuie să trecem toţi, împăratul şi soldatul, bogatul şi săracul.

– Sumurducanii spun că sînteţi meşter la făcut verşuri. Cum anume aflaţi despre viaţa defunctului?

– Prin satele astea erau mai mulţi cantori, în Sînpaul, în Şard. Şi ei făceau verşuri. Eu scriam acasă verşurile, da’ înainte mergeam la familia mortului şi luam datele biografice, cum ziceţi dumneavoastră. Veneam acasă şi îi puneam viaţa în verşuri noaptea, că ziua eram pădurar. Şi-n ziua de azi fac verşuri.

– Cît de lungi sînt cîntecele morţilor?

– Sînt şi de cîteva strofe ori de cîteva zeci de strofe. Eu am scris un verş de o jumătate de oră, a avut 60 de strofe. Lungimea depinde de cum îi viaţa omului. Verşul îi mai fain la mortul care o avut greutăţi multe, acolo nu trebui să înfloreşti. Verşurile trebuie potrivite, că viaţa omului nu seamănă una cu alta.

Maria SÂNGEORZAN