Beliş: Trei decenii de vise spulberate

Cu exact 30 de ani în urmă, la 15 septembrie 1974, Şcoala Generală din Beliş îşi deschidea pentru prima oară porţile pentru elevii din toate satele comunei. Dotată cu săli de clasă mari şi spaţioase, cu laboratoare şi cabinete demne de o şcoală de oraş, cu o sală de sport ultramodernă pentru acea vreme, avînd şi un internat cu cantină pentru elevii de clasele V – X, veniţi din Giurcuţa de Sus, Poiana Horii, Dealu Botii şi Smida, şcoala părea o primă împlinire a „vieţii de vis” promise belişenilor şi giurcuţenilor la demolarea vechilor sate Beliş şi Giurcuţa de Jos.

Momentul deschiderii şcolii din Belişul cel nou (cel cunoscut astăzi) coincide cu dispariţia definitivă a vechiului Beliş, satul acoperit în prezent de apele lacului. Aproape un an, cele două sate – satul vechi şi satul nou – existaseră în paralel, procesul strămutării încheindu-se abia cu puţin înainte de deschiderea anului şcolar 1974 – 1975 şi fiind, într-un fel, grăbit de demolarea clădirilor vechii şcoli.

Belişul cel nou, satul ridicat pe un deal extrem de expus intemperiilor, gol de vegetaţie (deşi s-ar fi putut găsi şi alte soluţii, un alt teritoriu), trebuia să fie „raiul pe pămînt”, un mic oraş de munte în care toate să fie puse la punct în cele mai mici amănunte, astfel încît nimeni să nu ducă lipsă de nimic.

Aparent, totul fusese gîndit „la milimetru”. Promisiuni, fabrici de vise, iluzii…

Întîi, fusese minciuna cu fabrica de cherestea. Pentru a nu se opune strămutării, locuitorilor comunei li se promisese ca fabrica de cherestea din Belişul vechi va fi strămutată şi ea în satul cel nou. Evident, fusese „o simplă promisiune”, astfel că oamenii se treziseră brusc fără un loc de muncă şi fără nici o sursă de venit.

Fusese apoi minciuna cu Dispensarul. Gîndit iniţial ca un mic spital, cu sală de consultaţie şi tratament, cu sală de naşteri, cu cabinet stomatologic, cu saloane pentru cei care necesită spitalizare, acesta se dovedise în scurt timp… aproape inutil din lipsa unui personal calificat, din lipsa aparaturii necesare, din lipsa medicamentelor etc. Că în prezent clădirea a ajuns aproape în paragină, că sălile lui au căpătat alte destinaţii… ştie toată lumea şi… nimeni nu face nimic. Oricum, e „mare lucru” că, de cîteva luni (nu multe!), există, în sfîrşit, o farmacie în sat, astfel că a luat sfîrşit cel puţin o parte din coşmarul bolnavilor nevoiţi, pînă atunci, să apeleze la farmaciile din Huedin.

Complexul comercial. O clădire imensă pentru un sat din anii ’70, în care, iniţial, existau o cofetărie, un restaurant, un sector alimentar, un sector de metalo-chimice şi un sector de textile-încălţăminte. La etaj fuseseră rezervate cîteva săli pentru frizerie-coafor, cizmărie, croitorie. Aceste săli au fost ocupate o foarte scurtă perioadă de timp. Din… lipsă de meseriaşi. Altfel spus, din lipsă de interes. În prezent, aşa-zisul complex comercial e un magazin de toate (dar… nu prea multe), completat de o cîrciumă care niciodată nu duce lipsă de clienţi.

CEC-ul. A fost odată, alături de Poştă. A durat mai mult decît alte „minuni”. În prezent există doar ca şi clădire. Sau nici atît, întrucît şi clădirea e a Poştei.

Căminul Cultural trebuise să satisfacă toată nevoia de cultură a unei comune moderne. Sală de spectacol cu cabine pentru artişti, cinematograf, săli de conferinţe, bibliotecă, săli pentru diverse activităţi recreative. Toate acestea există (ca şi săli goale!) în continuare. Din bibliotecă (o bibliotecă foarte mare existase şi în vechiul Beliş!) a mai rămas… cît a mai rămas, proiecţii cinematografice nu se mai fac de foarte, foarte, foarte mulţi ani, spectacole…iarăşi nu se mai fac, căci… nu se mai fac şi gata! Singura utilitate a Căminului Cultural: nunţile; dar şi acelea, tot mai rare, căci restaurantul din staţiunea Fîntînele pare să devină preferatul.

A existat, la un moment dat, la Beliş, o baie comunală. Deşi foarte frecventată, s-a desfiinţat deoarece clădirea s-a dovedit mai utilă pentru o Secţie de tricotaje a fabricii „Someşul”. O vreme, femeile din comună s-au putut mîndri că au de lucru. Evident, bucuria a ţinut doar cîţiva ani. Nu foarte mulţi.

Tot o vreme (foarte scurtă) a existat în sat o fabrică de brînzeturi. Oamenii aveau unde-şi vinde laptele, aveau de unde cumpăra brînză. A dispărut şi aceasta.

Au existat şi autobuze care făceau legătura între Beliş şi Huedin, Beliş şi Cluj-Napoca, Huedin – Beliş – Poiana Horii – Cîmpeni – Albac, chiar. A fost odată…

… Iar astăzi, cînd se împlinesc 30 de ani de cînd, oficial, există Belişul cel nou, şcoala cea frumoasă, ca şi grădiniţa, sînt aproape pustii. Cîţiva copii, puţini dascăli… se pierd, parcă, în clădirile devenite parcă  prea mari pentru ei. Oamenii îşi amintesc vise, tinereţi sacrificate pentru un mai bine care n-a fost bine niciodată. Tinerii au plecat la oraş, după alte vise, iar cei bătrîni abia de mai îndrăznesc să-şi plîngă visele pierdute în apele lacului care le-a furat vigoarea. Încă mai plătesc rate pentru împrumuturile pe care le-au făcut la strămutare. N-au apă de băut (reţeaua de canalizare este veche şi proastă), drumurile dintre sate sînt aproape impracticabile, în comuna în care „se fabrică” curentul electric mai există (în anul 2004, secolul XXI, mileniul III!) case FĂRĂ CURENT ELECTRIC (în Poiana Horii), nu există puncte sanitare în nici unul din satele comunei (excepţie satul Beliş, unde există o farmacie recent înfiinţată), oamenii n-au de lucru, tinerii n-au nici o perspectivă. Tradiţiile? Au dispărut aproape cu desăvîrşire, ele mai rămînînd doar în memoria cîtorva localnici.

Si atunci, ce se poate spune DE BINE despre satul care împlineşte acum 30 de ani? Că e aşezat într-o zonă extraordinar de frumoasă. Că are oameni de o frumuseţe sufletească aparte, care merită să fie respectaţi şi ajutaţi să-şi uşureze şi să-şi înfrumuseţeze viaţa. Că poate deveni una din perlele turistice şi etnografice ale Ardealului şi, de ce nu, ale ţării; dar pentru asta e nevoie de ajutor din partea autorităţilor şi totodată, din partea celor cu bani, care au ales comuna pentru a-şi construi aici case de vacanţă; ajutor nu în a inventa istorii menite să servească interese de partid sau de grup, ci în a pune comuna la punct, spre binele celor care  o locuiesc şi al celor care caută aici un loc de odihnă şi relaxare.

După 30 de ani (cei mai mulţi, de minciună), e vremea ca Belişul să devină cel puţin de talia celui pe care l-au visat, la strămutare, fiii vechilor sate Beliş şi Giurcuţa de Jos.

M. TRIPON