Atunci, în Decembrie: „Teroriștii” africani, de la Cluj

În timpul Revoluției din decembrie 1989, primul care vorbește despre „grupuri antinaționale și teroriste” este însuși Nicolae Ceaușescu, în discursul prin care înfiera „actele huliganice” din 16-17 decembrie, de la Timișoara. „Din datele de care se dispune până în prezent, se poate declara cu deplină certitudine că aceste acțiuni cu caracter terorist au fost organizate și declanșate în strânsă legătură cu cercuri reacționare imperialiste, iredentiste, șoviniste, și cu serviciile de spionaj din diferite țări străine” – declară acesta, pe postul național de televiziune.

Începând din 22 decembrie, teroriștii lui Ceaușescu, „preluați” de cei ce se instalau la putere, devin marea spaimă și marea amenințare a revoluționarilor. Cuvântul „teroriști” este strigat încontinuu, amenințător, pe postul de televiziune, pe posturile de radio, la telefoanele care sună doar să transmită zvonuri, în stradă, la manifestații. „Teroriștii au otrăvit apa!”, „Teroriștii vor să arunce în aer barajul de la Fântânele”, „Teroriștii vor să atace Stația de Radio” etc. etc. etc. Sunt doar câteva dintre zvonurile zilei de 22 decembrie și a celor următoare, de la Cluj.

În noaptea de 24 spre 25 decembrie, pe când veneam pe jos, singură, de la Studioul de Radio, o… scârnăvie de agent de nu știu care… culoare, înfiltrat printre militarii care verificau mașinile ce veneau spre centrul orașului, mă „aresta” chiar pe mine, sub amenințarea pistolului, ca fiind „teroristă”. Cu două zile înainte, însă, trei studenți africani era cât pe ce să fie împușcați, numai pentru că niște copii, poate speriați de zvonurile alarmiste de la TVR sau poate doar puși pe șotii, se găsiseră să strige după ei, în gura mare: ”Teroriștii”.

Pe cei trei studenți i-am văzut – de la înălțimea unui tanc pe care mă cățărasem ca să fac fotografii – în 22 decembrie, în fața sediului fostei Securități, de pe strada Traian, unde ne dusesem, manifestanții, cu armata, după cum fusese chemarea strigată la o portavoce, „să capturăm” niște „securiști care nu voiseră să se predea” și care aveau arme cu care „ar fi tras în popor”. Eram mulți, dar eram albi, iar ei trei, singurii, erau… negri. Și strigau, împreună cu noi, „Jos Ceaușescu! Li-ber-ta-te!”

Povestea lor am difuzat-o după vreo trei luni la Radio Cluj, iar apoi, în 20 decembrie 1991, la un an de la Revoluție, am publicat-o în „Adevărul de Cluj”.

Pentru că nici până astăzi nu s-a lămurit misterul teroriștilor din decembrie 1989, cred că povestea celor trei studenți merită reluată, măcar pentru se vedea ce dimensiuni căpătaseră, atunci, alarmele și zvonurile transmise pe toate canalele posibile.

Iată, așadar, articolul din Adevărul de Cluj, 20 decembrie 1991, pag 2.

Negrii și Revoluția

Revoluția… O luptă cu oameni și cu demoni, o furie totală dezlănțuită împotriva comunismului, război contra unor dușmani reali și a unor dușmani inventați, război pentru libertate condus, de cele mai multe ori, de zvonuri sau de minciuni azvârlite cu bună știință în mintea celor prea naivi ori prea drepți… Câți oameni vor fi murit pe nedrept din pricina zvonurilor care ne făceau să ne suspectăm unii pe alții? Și unde sunt adevărații teroriști?

Teroriști… Mi-amintesc o întâmplare care acum poate părea banală, dar care dovedește după ce „criterii” erau lichidați „teroriștii”.

În 22 decembrie, în fața sediului fostei Securități, am zărit, printre manifestanți, trei tineri africani (care strigau din răsputeri, alături de mulțimea adunată acolo: „Jos Ceaușescu! Libertate!”). N-am înțeles ce caută acolo. Poate că atunci, crezând și eu în existența așa-zișilor teroriști arabi, i-am suspectat că ar fi unii dintre aceștia.

La mai bine de două luni de la acele evenimente, curiozitatea m-a făcut să-i caut. Și până la urmă i-am găsit. Erau Dare Isaak, din Nigeria, student în anul V la Medicină Generală, Solomon Cheroyony, din Kenya și Franklin Methot, din Republica Centrafricană, studenți în anul I la Științe economice.

Iată povestea lor, spusă de ei înșiși la începutul lunii martie 1990.

Dare Isaak: M-am dus cu prietenii mei în Mărăști să iau faruri pentru mașină. Ne-am oprit în fața unui tanc și l-am așteptat pe omul care trebuia să mi le aducă. După ce mi-a adus farurile, tocmai le spuneam prietenilor mei în engleză să plecăm, ca nu cumva să fim considerați teroriști, când au venit niște copii și-au început să strige: „A, teroriștii!”.

S-au adunat imediat vreo 200 de oameni care repetau și ei același lucru, cum că suntem teroriști. Apoi au venit patru soldați. Unul dintre ei era foarte agitat și repeta întruna: „Ar trebui să vă împușcăm! Sunteți teroriști!”. Eu încercam să-l lămuresc că suntem studenți aici, am vrut chiar să-i arăt legitimația. Când am dus mâna spre buzunar, oamenii au început să strige: „Vrea să tragă! Are pistol!”. Până la urmă soldatul a pus el mâna în buzunarul meu, mi-a scos legitimația, dar a zis că nu e poza mea! Spunea: „Tu nu ești student aici, ai fost antrenat la București și-ai fost adus din Libia să fii terorist în țara asta, nu ești student!”. Încercam să-l conving că, de vreme ce știu așa bine limba română, e clar că studiez aici. A venit o doamnă care a început să plângă în fața noastră. A pus mâna pe colegul meu, Franklin, și-a spus: „Tu! Tu ești! Te-am văzut acuma că ai tras în blocuri, ai tras!”.

Tocmai atunci a trecut pe-acolo un coleg de-al nostru, român, care le-a spus oamenilor să ne lase în pace, că el ne cunoaște și știe că suntem studenți. Câțiva i-au spus să tacă și să plece. Soldatul acela agitat ne amenința întruna că ne împușcă.

Franklin Methot: Soldatul a scos pistolul, a tras de două ori în sus și le-a spus oamenilor să se îndepărteze de noi, să ne împuște. Noi plângeam. În momentul acela a trecut un ofițer și l-a oprit.

Solomon Cheroyony: Ofițerul i-a spus soldatului că nu trebuie să procedeze așa, căci nimeni nu știe dacă suntem cu adevărat teroriști. I-a spus că mai întâi trebuie să verifice cine suntem.

Dare Isaak: Ne-au dus la baza militară și comandantul a întrebat: „Ce-i cu băieții ăștia drăguți? Ce probleme au?”. Cel care voise să ne împuște i-a spus că suntem teroriști. Comandantul i-a zis: „Te rog frumos să scoți imediat cartușul din pistol și să-l arunci jos!”. Soldatul a executat ordinul și comandantul i-a luat pistolul. Apoi ne-a întrebat de ce nu am rămas în cămin. I-am explicat. Dânsul ne-a luat legitimațiile, spunând că va verifica dacă suntem sau nu studenți.

În cele două ore cât a lipsit dânsul, eu mă rugam în gândul meu: „Dumnezeule, dacă sunt terorist, sau dacă am avut măcar gânduri rele pentru oamenii din țara asta, să fiu împușcat. Dacă nu, totuși trebuie să fiu liber!”.

Când s-a întors, comandantul ne-a pupat, ne-a dat legitimațiile și și-a cerut scuze. Și-a cerut scuze și soldatul care a vrut să ne împuște.

***

O întâmplare… Acum, o simplă „poveste”. Cei trei studenți au scăpat teferi datorită înțelepciunii „comandantului”. Dar câți alții, români, de data asta, nu-și vor fi găsit moartea în locul adevăraților teroriști?

La doi ani de la „revoluție”, noi, cei care am ieșit atunci în stradă, purtați de aceeași ură împotriva dictaturii, purtați de același dor de libertate, mai sperăm încă în aflarea adevărului. Mai sperăm…

***

Notă decembrie 2019: Iată că au trecut 30 de ani de la Revoluție și încă nu am aflat ADEVĂRUL.

Oare, să mai sperăm?

Monica TRIPON