Arhimandrit Dumitru COBZARU: Viaţa duhovnicească înseamnă luptă duhovnicească (I)

„Călugăria – spunea mitropolitul Bartolomeu Anania – se învaţă. Şi nu odată pentru totdeauna, ci încontinuu, fără încetare, până la moarte, cu trudă şi disperare, asemenea vieţii”. Cum spune şi Isihie Sinaitul: „Pe omul din afară uşor îl face cineva monah, dacă vrea. Dar nu de puţină luptă e nevoie pentru a-l face monah pe omul dinlăuntru”.

De aceea, cred eu, părintele arhimandrit Dumitru COBZARU, exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului şi slujitor al Catedralei Mitropolitane din Cluj-Napoca, compară mănăstirea cu o şcoală de performanţă, sau cu un stadion, unde cei care doresc să fie monahi sunt ajutaţi să performeze în credinţă şi virtute şi „să se clădească”.

„Mănăstirea este o şcoală de performanţă, am putea spune chiar o universitate – unii părinţi folosesc acest termen. Este o şcoală, un stadion, dacă vreţi. Această sintagmă o folosea Sfântul Apostol Pavel, pentru că viaţa duhovnicească înseamnă luptă duhovnicească. Acolo sunt exerciţii spirituale, pe care le folosesc călugării şi la care sunt supuşi de ceilalţi, mai învăţaţi. În mănăstire ies din omul respectiv, din cel care optează pentru viaţa monahală, toate relele, pentru că în mănăstire se trăieşte o situaţie limită. Eşti pe linia întâi, cum am fi pe front. Iar omul în situaţii limită scoate din el tot ce are, şi bune şi rele” – spune părintele arhimandrit Dumitru Cobzaru.

– V-aţi născut într-o localitate din judeţul Iaşi, aţi urmat şcoala generală în judeţul Harghita, v-aţi făcut studiile teologice la Cluj, în timp ce eraţi la o mănăstire din Alba-Iulia, iar mai apoi, la Mănăstirea Nicula. Ce v-a determinat să rămâneţi, până la urmă, la Cluj? A fost dorinţa dvs sau a fost ascultare?

– Este adevărat, m-am născut la Iaşi, însă părinţii mei au venit în Ardeal când eu aveam doar doi ani. Tata a lucrat la minele Bălan şi noi, copii, am rămas aici, în zona aceasta, pentru că aici am făcut şcoli. Pe când eram la Bălan, Harghita aparţinea de Episcopia Alba-Iuliei, şi atunci, binecuvântarea pentru Seminarul Teologic am primit-o din partea episcopului Emilian Birdaş, iar apoi, pentru continuarea studiilor, din partea Înalpreasfinţitului părinte Andrei, care era atunci arhiepiscop la Alba-Iulia. Tot de Înalpreasfinţitul părinte Andrei am fost rasoforit pe când îmi făceam studiile la seminar, şi apoi hirotonit diacon la Mănăstirea „Sf. Ioan Botezătorul” din Alba-Iulia. Însă mi-am continuat studiile la Cluj. Tot la Alba-Iulia, în aceeaşi zi în care eu am fost rasoforit, a fost tuns în monahism Preasfinţitul părinte Vasile Someşanul, care îmi era duhovnic. În toamna anului 1991 el a fost numit stareţ al Mănăstirii Nicula, şi atunci eu am venit de la Alba-Iulia cu părintele Vasile Someşanul, la Mănăstirea Nicula, unde am rămas, aş putea să zic, până astăzi, fiindcă acolo am fost tuns în monahism, în 1992, acolo am fost hirotonit preot…

– Şi tot acolo aţi fost stareţ, din 2000 până în 2009.

– … Pentru că toate studiile teologice le-am făcut la Cluj, am rămas la Cluj. Sigur că etapele au fost multe, am fost folosit de Biserică în mai multe locuri, în special în mănăstirile eparhiei noastre, dar nu numai. Am fost şi preot militar, am fost şi pedagog la seminar, am fost şi duhovnic la maici, am fost şi stareţ la Soporul de Câmpie, şi stareţ la Mănăstirea Nicula, iar acum sunt exarhul mănăstirilor din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului.

– Care a fost, până acum, locul dvs cel mai de suflet?

– Mănăstirea Nicula. Acolo sunt legături şi mai vechi. La Bălan, unde am copilărit, era preot un călugăr care fusese stareţ la Nicula, părintele Serafim Măciucă. Şi atunci, eu am fost educat în spiritul ăsta. Nu mă gândeam, atunci când eram copil, că voi ajunge la mănăstirea pe care el o condusese cândva, dar iată că Dumnezeu toate le lucrează şi toate au o logică.  Atunci când am ajuns la Cluj, sigur că m-am îndrăgostit de Mănăstirea Nicula. Şi încă un amănunt: este vorba de icoana de la Nicula, care, atunci când eu eram seminarist, era aşezată în capela episcopală de aici, şi aveam acces la ea. Apoi, sigur, rând pe rând, odată ce am ajuns la Mănăstirea Nicula, m-am implicat afectiv şi efectiv în tot de s-a întâmplat de atunci încoace la mănăstire. Aş putea spune că, efectiv, Mănăstirea Nicula m-a zidit.

– Părinte, de ce v-aţi călugărit? A fost dorinţa părinţilor, a fost chemare sau a fost altceva?

– Părinţii nu m-au împiedicat, în primul rând, fiind oameni foarte credincioşi. Am fost educat de un părinte duhovnicesc, părintele Serafim, de care v-am pomenit, şi de aici şi opţiunea mea pentru viaţa monahală. Mi-am dorit dintotdeauna să ajung preot şi pentru că am fost, şi cred că sunt în continuare idealist, aşa am gândit în ce mă priveşte, preoţia, celibatară. Adică, din start am gândit, în idealul meu, că o preoţie nu se poate face decît celib, sau călugăr, bineînţeles, aşa cum am şi ajuns.

– Există încă mentalitatea că se călugăresc cei care au avut deziluzii în dragoste, cei pe care n-are cine să-i întreţină, acum sau la bătrâneţe. De fapt, de ce se călugăresc, astăzi, tinerii?

– Acestea sunt idei preconcepute! Aceia care se duc la mănăstire pe motivele pe care le-aţi enumerat nici nu rezistă în viaţa monahală. Decepţia trece, la urma urmei, şi se trezesc, cei în cauză, într-o realitate a lucrurilor care nu le este proprie şi atunci renunţă la viaţa monahală. Este foarte important că în viaţa monahală intri etapizat, astfel că, până ajungi efectiv să depui voturile monahale, jurămintele, trece o perioadă în care poţi să-şi schimbi opţiunea. Deci, poţi pleca efectiv din mănăstire. Însă, pentru viaţa monahală trebuie să fie o chemare, din partea lui Dumnezeu, pe care s-o simţi lăuntric, şi trebuie să fie o dorinţă proprie, pentru că decizia, până la urmă, îţi aparţine. Şi o credinţă fermă! Dacă nu ai credinţă fermă, este foarte greu de rezistat.

– Cum se face selecţia celor care doresc să intre într-o mănăstire?

– Selecţia se face pe parcurs. Bineînţeles că este o selecţie primară atunci când cineva optează sau cere să fie primit în mănăstire. Este chestionat de stareţul mănăstirii, în primul rând, apoi trebuie să pună la dispoziţie şi anumite acte, trebuie, neapărat, să-şi spună trecutul, trebuie, neapărat, să corespundă din punct de vedere medical, pentru că, de pildă, bolile psihice nu putem să ni le asumăm.

– Cred că Înaltpreasfinţitul părinte mitropolit Bartolomeu spunea, la un moment dat, că mănăstirea nu e nici orfelinat şi nici azil.

– Aşa este. Mănăstirea este o şcoală de performanţă, până la urmă. Am putea spune chiar o universitate – unii părinţi folosesc acest termen. Este o şcoală, un stadion, dacă vreţi. Această sintagmă o folosea Sfântul Apostol Pavel, pentru că viaţa duhovnicească înseamnă luptă duhovnicească. Acolo sunt exerciţii spirituale, pe care le folosesc călugării şi la care sunt supuşi de ceilalţi, mai învăţaţi. În mănăstire ies din omul respectiv, din cel care optează pentru viaţa monahală, toate relele, pentru că în mănăstire se trăieşte o situaţie limită. Eşti pe linia întâi, cum am fi pe front. Iar omul în situaţii limită scoate din el tot ce are, şi bune şi rele. Şi atunci, acestea sunt gestionate de cei care sunt înţelepţi, care sunt învăţaţi, care au experienţă de viaţă duhovnicească şi care ştiu să te clădească, efectiv, să te ajute să scapi de cele rele şi să-ţi promovezi calităţile şi, bineînţeles, să excelezi în virtute.

– Cam de cât timp este nevoie până când un frate sau o soră să treacă de la statutul de novice la cel de călugăr?

– În general, cam de trei ani, dar poate fi mai mult sau poate fi mai puţin.

– Care sunt probele pe care trebuie să le treacă un novice, până să ajungă călugăr?

– Ele sunt de la caz la caz. În primul rând, începătorul trece prin toate ascultările care se dau şi care sunt proprii fiecărei mănăstiri, pentru că nu toate mănăstirile sunt la fel. Mănăstirile au diferite activităţi. Slujbele sunt la fel, în mare măsură, şi rânduiala slujbelor, rânduiala liturgică este aceeaşi. Sunt cam opt ore de rugăciune, la biserică, dar sunt şi opt ore de muncă.

– Ce înseamnă, într-o mănăstire, „muncă”?

– Înseamnă diferite activităţi pe care le are mănăstirea, activităţi fizice, dar şi intelectuale. În unele mănăstiri se face foarte multă agricultură, se face zootehnie, în multe mănăstiri se pictează, sunt ateliere de pictură, sunt, la mănăstirile de maici, ateliere de confecţionat veşminte, ateliere de broderie. Sunt foarte multe activităţi care se fac într-o mănăstire, pe lângă faptul că mănăstirea se autogospodăreşte. Vorbim de o cantină, vorbim de o trapeză. Şi apoi, slujbele bisericii presupun o pregătire, trebuie apoi trase clopotele, bătută toaca. Toate acestea presupun factor uman. Ei bine, mai ales începătorii, dar nu numai începătorii, ci toţi cei care fac parte din obştea mănăstirii, sunt implicaţi în aceste ascultări, care de obicei se fac prin rotaţie. Chiar dacă ai şcoală, chiar dacă nu ai aptitudini pentru o anumită muncă, tot treci prin ea. Eu am crescut la oraş şi nu prea am avut contact cu animalele, dar prima ascultare, când am intrat în mănăstire, prima ascultare a fost la grajd.

– A trebuit să mulgeţi vacile! Sau oile?

– Da, dar pe lângă asta, să fac tot ce se face la un grajd: să-l curăţ, să îngrijesc şi să hrănesc animalele. Am avut două văcuţe, cîteva oi, porci. Cel puţin trei luni de zile am fost la ascultare, la grajd. Chiar dacă eram seminarist şi făceam studii teologice!

– Mi-aduc aminte de o măicuţă care îmi spunea că primise ascultare la stupi, să se ocupe de ei, iar ea avea o frică teribilă de albine.

– Aşa se trece prin aceste ascultări. Şi în aceste ascultări se observă caracterul omului. Trecând prin aceste ascultări, chiar dacă ai studii, chiar dacă nu ai veleităţi pentru ascultarea respectivă, atunci se vede dacă tu… calci a călugăr. Adică, se vede dacă lucrezi la răbdare, dacă reuşeşti să te supui, dacă reuşeşti să te smereşti, toate acestea fiind calităţi absolut necesare unui monah.

– Se depun jurăminte, la călugărie?

– La intrarea în mănăstire, nu, dar după ce trece perioada de încercare, atunci se depun jurămintele. Se face o slujbă specială.

– Ce… înseamnă aceste jurăminte?

– În primul rând, candidatul se dăruieşte total lui Dumnezeu şi Bisericii. Cel care doreşte să se călugărească, cere lucrul acesta expres şi trebuie să-l ceară şi în scris. Tunderea în monahism o aprobă doar episcopul locului, pentru că în Biserica Ortodoxă Română stareţul de drept al unei mănăstiri este episcopul locului, iar stareţul de facto este delegatul, sau împuternicitul episcopului. În cadrul slujbei de tundere în monahism candidatul depune cele trei voturi: al ascultării necondiţionate, al sărăciei de bunăvoie şi al castităţii, al fecioriei.

– Cât de gravă este încălcarea acestor jurăminte?

– Te scoate din monahism! Oricare dintre ele ai încălca-o, eşti vinovat. Zice Sfânta Scriptură, de cele 10 porunci dumnezeieşti, că dacă călcăm una dintre ele, ne facem călcători de toate poruncile, pentru că unul este legiuitorul. Te faci vinovat faţă de Dumnezeu şi dezechilibrezi şi armonia din obştea respectivă.

– Cum se sancţionează încălcarea jurămintelor depuse la tunderea în monahism?

– Sunt foarte multe mijloace. Există un statut de organizare a vieţii monahale, care presupune şi o instanţă de disciplină – o instanţă de disciplină internă, un consiliu disciplinar al mănăstirii, iar dacă lucrurile sunt foarte grave, sunt instanţe superioare bisericeşti. La nivelul episcopiei este un consistoriu monahal eparhial, după care, dacă decizia nu convine, se poate face apel la o instanţă superioară, care înseamnă un consistoriu monahal mitropolitan. Deasupra acestuia este Consistoriul Monahal Superior Bisericesc, la nivelul Sfântului Sinod, unde se poate face recurs în cazuri excepţionale. Acestea sunt, însă, foarte rare.

– De ce îşi schimbă călugării numele primit de la părinţi, după naştere, la botez?

– Prin asta se consideră că renunţi absolut la tot, că efectiv începi o viaţă nouă.

– Cine alege noul nume al călugărului sau călugăriţei?

– Poate să şi-l aleagă el, candidatul, dar de obicei se pune un nume prin consultare: stareţul se consultă cu candidatul şi se consultă şi cu naşul de călugărie, pentru că fiecare candidat la călugărie are un naş, un părinte duhovnicesc, şi acesta este cel care-l duce sub mantie. E ca la botez, ca la cununie.

– Citisem undeva – nu ştiu dacă este şi adevărat – că la călugării tibetani schimbarea numelui are legătură şi cu momentul, inevitabil, al morţii. Un om care trece „dincolo” nu poate fi adus înapoi sau oprit din drum de cei care-l strigă pe un nume, altul decât cel primit la naştere şi pe care sufletul nu-l recunoaşte.

– Numele, la noi, se alege şi pentru profilul sfântului care l-a purtat. Ţi se pare că profilul respectiv ţi se potriveşte mai bine.

– Devine model de urmat?

– Model de urmat, da. De obicei numele călugărilor sunt alese cu acribie, ele sunt nume ale Părinţilor Bisericii, ale pustnicilor din vechime, ale oamenilor cu viaţă aleasă. Nu sunt luate la întâmplare, aceste nume. De aceea se face şi consultare, pentru că stareţul, duhovnicul şi naşul sunt cei care reuşesc, până la urmă, să vadă cel mai bine profilul candidatului respectiv.

– Părinte, ocolesc ispitele mănăstirea?

(Răspunsul, în ediţia de marţi, 27 iunie, a ziarului Făclia)

M. TRIPON