Andrei CSILIK, administratorul Fundaţiei Prison Fellowship România: Problema cea mai mare a celor închişi nu este în penitenciar, ci după eliberare

„Cînd sînt închişi, deţinuţii au o anumită siguranţă, dar după ieşirea din penitenciar începe adevărata dramă, pentru că sînt foarte multe persoane care n-au nici aparţinători, nici casă, deci n-au unde să meargă” – spune, în interviul acordat ziarului Făclia, administratorul Fundaţiei Prison Fellowship România, dl Andrei Csilik.

„Sînt persoane care ies după 2-3 ani din penitenciar, sau după 5 ani, şi nu li se oferă nici o şansă pentru a-şi continua viaţa într-un mod normal. Şi, de foarte multe ori se întîmplă ca persoane care ies din penitenciar, negăsindu-şi loc de muncă, să fie efectiv împinse să facă alte infracţiuni” – mai declară Andrei Csilik.

– Este foarte multă vreme de cînd nu s-a mai scris despre Fundaţia Prison Fellowship România. Ce proiecte derulează, în prezent, fundaţia şi cine sînt beneficiarii acestor proiecte?

– Fundaţia lucrează în continuare cu deţinuţii. Colaborăm cu 15 penitenciare din ţară, avem o relaţie de lungă durată cu Administraţia Naţională a Penitenciarelor. Desfăşurăm un program foarte bine pus la punct şi foarte bine primit de deţinuţi şi de familiile acestora, care se numeşte „Reţeaua Îngerilor”. Iniţiat în 2008, programul constă în ajutorarea copiilor şi a familiilor deţinuţilor. Ştiţi, probabil, că de multe ori familii ale celor închişi o duc foarte greu. Cînd cel care intră în penitenciar este capul familiei şi acasă rămîne soţia fără loc de muncă şi avînd şi 4-5-6 copii, este foarte greu pentru ei să supravieţuiască. Peste 60% dintre deţinuţii pe care îi consiliem sînt de etnie romă, au o situaţie materială precară şi nu sînt şcolarizaţi. Încercăm să ajutăm copiii acestor deţinuţi cu haine, cu rechizite, cu… consiliere, cu tot ce au nevoie pentru a-i ţine aproape de şcoală şi pentru a nu urma exemplul părinţilor, în sensul de a nu ajunge şi ei după gratii.

– Cîte astfel de familii aţi sprijinit în ultima perioadă?

– În decembrie 2014 – ianuarie 2015 am sprijinit, prin acest proiect, circa 9.000 de copii. Marea majoritate sînt din Transilvania – din Cluj şi din judeţele limitrofe. Lucrăm cu 270 de voluntari care ne ajută în acest proiect.

– Cum găsiţi aceste familii ale deţinuţilor?

– Familiile sînt găsite prin intermediul Serviciului socio-educativ din penitenciar. Acest serviciu ne oferă informaţia, după care noi contactăm deţinuţii şi le cerem acordul pentru a lua legătura cu familiile lor.

– Se întîmplă să fiţi refuzaţi?

– Da, bineînţeles.

– Refuzaţi de deţinuţi?

– De deţinuţi, dar şi de familii. Sînt familii care refuză să fie consiliate din cauză că persoana închisă le-a pricinuit multe necazuri şi suferinţe. Încercăm să le convingem să accepte, dar dacă ele continuă să refuze, ne oprim.

– Ce presupune această consiliere?

– Psihologii noştri şi asistenţii noştri sociali se duc la aceste familii şi discută cu ele, să vadă ce nevoi efective au. Încercăm să ne axăm strict pe nevoi familiale – diverse bunuri, alimente, haine, tot ce putem să le oferim în afară de bani. Încercăm, apoi, să convingem copiii să nu abandoneze şcoala şi îi sprijinim, pentru asta, cu rechizite şi ce au nevoie. Sînt foarte mulţi copii care îşi întrerup pregătirea şcolară din cauză că părinţii lor sînt în penitenciar. Şcoala li se pare o pierdere de timp, dar pe de altă parte sînt şi marginalizaţi de ceilalţi copii. Sînt foarte mulţi copii de etnie romă, cu probleme de genul acesta. Dintre copiii români pe care îi consiliem, cei mai mulţi sînt din mediul rural. Cînd tatăl ajunge în penitenciar, mulţi dintre aceşti copii sînt nevoiţi să meargă să lucreze. Alţii, încep să facă tot felul de mici infracţiuni.

– Aveţi rezultate pozitive cu aceşti copii?

– Sînt cazuri în care avem rezultate pozitive sută la sută, în care familiile se redresează, copiii ajung să aibă rezultate foarte bune la şcoală. Sînt situaţii în care familiile ajung să continue relaţia cu cel închis, pentru că aceasta este încă o dorinţă a noastră şi un ţel al proiectului, de a sprini familia să ţină legătura cu cel aflat după gratii, pentru ca, după eliberare, acesta să se poată reintegra.

– Într-un interviu recent cu părintele greco-catolic Vasile Perde, acesta spunea că există cazuri de deţinuţi care nu au fost căutaţi de nimeni, din familie, de ani de zile.

– Aşa este. Ceea ce ne bucură însă este că prin acest proiect, „Reţeaua Îngerilor”, am reuşit, într-o anumită măsură, să stabilim legătura sau puntea aceasta între multe familii şi deţinuţi. Trebuie să ştiţi, însă, că în cazul deţinuţilor care nu sînt vizitaţi deloc, de vină este, de multe ori, şi situaţia financiară a celor rămaşi acasă. Cunoaştem foarte multe cazuri în care deţinuţii desfăşoară o muncă, în cadrul penitenciarului, pe perioada detenţiei, iar banii cîştigaţi îi trimit acasă, familiei.

– Am aflat că există cazuri de deţinuţi care trimit bani acasă, iar membrii familiilor lor ştiu că ei sînt la muncă în Spania sau oriunde altundeva, în Europa.

– Este adevărat.

– Aţi întîlnit astfel de cazuri?

– Da, am întîlnit. Sînt cazuri în care numai unul din membrii familiei ştie adevărul, iar ceilalţi, în principal copiii, ştiu că tatăl este plecat la muncă în străinătate.

– Spuneaţi că lipsurile materiale sînt cele care fac ca unii deţinuţi să nu fie căutaţi de familiile lor. Să înţeleg că aparţinătorii, aflaţi poate la sute de kilometri distanţă de penitenciar, nu au bani de drum?

– Şi acesta este unul dintre motive. Se poate întîmpla însă ca relaţia dintre deţinut şi familie să se întrerupă din cauză că deţinutul a pricinuit familiei sale foarte multe necazuri. Motivele pentru care unii deţinuţi nu sînt căutaţi sînt variate, dar unul dintre motive este şi acesta, că familia nu are o situaţie financiară care să-i permită să se deplaseze la penitenciar.

– Şi atunci, cum interveniţi dvs în astfel de cazuri?

– De foarte multe ori, cu permisiunea celor de la ANP, facem nişte fotografii şi ajutăm deţinuţii ca, prin plic deschis, să trimită aceste fotografii acasă, la familie. De asemenea, spunem familiilor despre ce fac aceşti deţinuţi, cît de mult s-au schimbat.

– Care consideraţi că este cea mai mare problemă a persoanelor aflate după gratii?

– Din punctul meu de vedere, problema cea mai mare a celor închişi nu este acolo, în penitenciar, ci după eliberare. Cînd sînt închişi, au o anumită siguranţă, dar după ieşirea din penitenciar începe adevărata dramă, pentru că sînt foarte multe persoane care n-au nici aparţinători, nici casă, deci n-au unde să meargă.

– După… 20 de ani de stat în puşcărie, cred că unii nu mai au nici… lume, adică nu mai recunosc nimic din ce au lăsat.

– Şi asta este o problemă pentru cei care sînt închişi pentru o perioadă aşa de mare de timp. Dar de multe ori sînt persoane care ies după 2-3 ani din penitenciar, sau după 5 ani, şi nu li se oferă nici o şansă pentru a-şi continua viaţa într-un mod normal. Şi, de foarte multe ori se întîmplă ca persoane care ies din penitenciar, negăsindu-şi loc de muncă, să fie efectiv împinse să facă alte infracţiuni. Asta este cea mai mare problemă a noastră, a celor care lucrăm cu persoane în detenţie, că ne lovim în continuare de o grămadă de prejudecăţi. Avem foarte multe cazuri de oameni ieşiţi din penitenciar care au trecut prin centrele noastre şi şi-au găsit un loc de muncă şi au o viaţă cît de cît decentă, şi ne bucurăm pentru asta. Sînt însă şi persoane care ies din penitenciar, încearcă să-şi găsească şi ele un loc de muncă, dar cad din nou în ispită şi îşi fac tot felul de probleme. Noi asta încercăm şi pe asta ne axăm, să găsim un loc de muncă pentru persoanele care ies din penitenciar. De fapt, noi şi garantăm pentru aceste persoane. Marea majoritate care-şi găsesc loc de muncă îl găsesc în domeniul contrucţiilor, pentru că acolo, de multe ori, cazierul nu este chiar aşa o problemă.

– Asta, în ce priveşte bărbaţii. Dar femeile?

– Femeile, mai mult la firme din acestea, de salubritate, de curăţenie, mai fără… responsabilităţi. Depinde, însă. Au fost şi cazuri cînd persoane cu educaţie, persoane care au terminat o facultate, şi-au găsit loc de muncă chiar în domeniul lor. Mie mi se pare normal să mai dai o şansă unei persoane care iese din penitenciar.

– Aţi vorbit de drama celor care ies din penitenciar. Acolo, însă, după gratii, care credeţi că este problema cea mai mare a deţinuţilor?

– Nu ştiu… Sînt… rupţi de realitate. Singurul contact pe care-l au cu realitatea e televizorul.

– Părintele Vasile Perde îmi spunea că încearcă să adune televizoare pentru deţinute…

– Vedeţi, e…dificil, acolo. Adică, dacă eşti în regim închis, ai 24 de ore pe care le petreci într-o cameră. Probabil cei din afară nu realizează, dar mie mi se pare sinistru să stai 24 de ore în acelaşi loc, într-o cameră închisă.

– Apare şi judecata noastră: „Dacă a greşit, să plătească. Aşa-i trebuie dacă a făcut ce-a făcut!”

– Este foarte adevărat.

– Aţi întîlnit cazuri de persoane care, după ce au ieşit din penitenciar, pentru că nu şi-au găsit un loc de muncă şi pentru că n-au avut unde să se ducă, au comis o nouă faptă penală numai pentru a se întoarce după gratii, acolo unde, să zicem, au un pat şi o masă asigurată?

– Probabil sînt şi astfel de cazuri. Am văzut, de exemplu, persoane care, după ce au fost a doua şi a treia oară în penitenciar, au venit la Centrul nostru pentru persoane fără adăpost. Nu sînt centre de genul acesta la noi în ţară, care să găzduiască persoane ce ies din penitenciar, şi este foarte dificil să găseşti un adăpost dacă nu ai aparţinători care să te ţină. Şi sînt persoane care ies din penitenciar şi nu au pe nimeni, nu au unde să se ducă.

– Aţi pomenit de Centrul pentru persoane fără adăpost. Ce alte centre funcţionează în prezent în cadrul fundaţiei?

– În momentul de faţă deţinem trei centre. Este un centru pentru persoane fără adăpost, unde avem camere şi pentru cei ieşiţi din penitenciar, un centru pentru copiii străzii şi un centru de zi pentru copiii cu risc social.

– În afară de foşti deţinuţi, cine sînt beneficiarii Centrului pentru persoane fără adăpost?

– Avem o colaborare cu mai multe case de copii, care ne trimit o grămadă de tineri pe care, după împlinirea vîrstei de 18, 19 ani, nu mai pot să-i ţină acolo.

– Aşadar, încă o dramă!

– Din păcate, o dramă foarte mare, pentru că de multe ori am văzut că viitorii infractori vin de acolo. Mulţi dintre cei care ies din casele de copii ajung să comită infracţiuni pentru că n-au unde să meargă la împlinirea vîrstei de 18-19 ani. Acolo sînt viitorii infractori, viitoarele fete care îşi vor vinde trupul pentru bani. Sînt o grămadă de drame care se petrec în zona asta şi încercăm să le împiedicăm, pe cît putem.

Deci, o parte dintre beneficiarii acestui Centru vin de la casele de copii, alţii vin efectiv de pe stradă, ni-i aduce Poliţia.

– Şi ce… faceţi cu ei?

– Îi găzduim, le dăm de mîncare trei mese pe zi, îi consiliem, îi ajutăm să-şi găsească un loc de muncă. Avem, desigur, nişte reguli care trebuie respectate, şi nişte condiţii. O condiţie este ca, după găsirea unui loc de muncă, ei să-şi depună jumătate din banii cîştigaţi într-un cont, pentru că noi îi ţinem la Centru doar un an (cu posibilitate de prelungire 6 luni), iar aceşti bani le vor fi necesari cînd vor pleca de la noi, pentru a se întreţine sau a-şi plăti eventual o chirie.

– La Centrul pentru copiii străzii cine ajunge?

– Sînt copii care ajung la noi prin Protecţia Copilului. Sînt doar copii de vîrstă şcolară, nu primim preşcolari. Aceşti copii, de la noi merg la şcoală, sînt şcolarizaţi toţi. Avem exemple foarte bune de copii care au plecat de la noi şi au terminat o facultate.

– Ce perioadă de timp stau aceşti copii la dvs?

– Pînă la terminarea şcolii.

– Cine sînt cei care frecventează Centrul de zi pentru copii cu risc social?

– Copii care au creat tot felul de probleme la şcoală sau sînt predispuşi la tot felul de infracţiuni. Aceşti copii vin la noi după-amiaza şi urmează diverse programe care să-i ajute să-şi elimine aceste porniri antisociale, terapii de grup, programe after-school.

– Ce alte programe derulează fundaţia?

– Lucrăm cu comunităţi foarte sărace de romi, pe care încercăm să-i ajutăm şi din punct de vedere material. La Gilău, de exemplu, este o comunitate destul de numeroasă de romi foarte săraci, la fel este una în Baia Mare.

– Cine vă susţine financiar?

– Din fondurile care ne vin, 99,9% ne vin din străinătate. Colaborăm cu mai multe fundaţii din Suedia, din Anglia, din Germania, care, spre bucuria noastră, continuă să ne ţină aproape, după atîta vreme, şi încearcă să ne ajute, cu toate că am trecut, şi trecem încă, printr-o perioadă foarte dificilă. Pe plan local, colaborăm cu cîteva firme care ne donează, din cînd în cînd, nişte bănuţi – foarte puţini, dar foarte utili! -, sau diverse produse alimentare. De asemenea, colaborăm cu Bisericile – Ortodoxă, Greco-catolică, Baptistă, Penticostală, sînt preoţi de la ţară, mai ales, care îndeamnă oamenii să ne ajute. Şi oamenii aceia săraci adună un măr, un morcov, o bucată de slănină, şi ni le trimit nouă.

– Revenind la activitatea principală a fundaţiei, la munca cu deţinuţii: ce credeţi că nu ştiu cei din afară şi ar trebui să ştie despre cei aflaţi după gratii?

– Că şi aceştia mai au dreptul la o şansă. De cele mai multe ori, deţinuţii sînt văzuţi ca o cauză pierdută. Majoritatea spun: „De ce să-i ajutăm pe oamenii aceia din penitenciar, că’ au făcut o infracţiune şi au ajuns acolo pentru că meritau să ajungă. Sînt atîţia oameni fără adăpost şi atîţia copii cu probleme, de ce să ajutăm un deţinut?”. Este foarte greu să vezi cine are dreptate. Dar ştiu că în penitenciar nevoile sînt extraordinar de mari. Ştiu, cunosc eu persoane care lucrează în penitenciar şi duc de-acasă tot felul de bunuri ca să ajute persoane aflate în detenţie. Şi Dumnezeu asta ne spune, să ne ajutăm în toate. Noi sîntem convinşi că şi copiii pe care îi avem în centrele noastre şi, la fel, şi copiii deţinuţilor nu au nici o vină. Ei sînt într-o situaţie dificilă din cauza părinţilor. Aş putea spune chiar că aceşti copii sînt mai pedepsiţi decît părinţii lor care fac închisoare! De aceea, eu cred că sîntem datori să-i ajutăm.

M. TRIPON